Chemarea Mariei

Căzut,

Stau în triste

Şi pesimiste

Simţiri de păcate,

Prea adunate,

Necurăţate

Şi nespălate,

Găsi-mă-va

cine?

Tocmai pe mine

numai suspine,

Să mă aline,

Să-mi dea chemare,

Şi-mbărbătare,

În înserare,

În tot ce-i frustrare.

Tresar din paloare

Şi simt o vigoare

Răscolitoare,

Îmbătătoare,

Şi-nălţătoare.

Şi-o şoaptă senină:

Îmi spune-n surdină:

La mine dar vină!

Că-s Maică divină,

Şi-s ca o grădină,

De leacuri plină.

Să nu ştii tu oare

Că-s vindecătoare?

Că ştiu când te doare?

Că pentru mâhnire,

Am tămăduire?

Să nu-ţi fi spus fraţii

Că-s plină de graţii?

Pornesc în tăcere,

Cu o plăcere,

Dulce, de miere.

Să-ţi spun cuvinte,

Ce-mi vin in minte.

Cu încredinţarea,

Că-mi eşti alinarea,

Cu datoria,

Să-ţi dau iubirea,

Ce-atât mă leagă,

De nu mă dezleagă

Nimic pe vecie,

De tine, Marie.