Rozariul Mariei

Din nou cu Fecioara Maria

      Printre bijuteriile pe care le am și le port la mine, este una la îndemâna, pe mărimea și pe banii oricărui buzunar, iar numele acesteia este inconfundabil, melodios, monosemantic și simplu: rozariu. Ea stă acolo ascunsă, în întuneric, ferită de privirile suspicioase și de mințile predispuse la gânduri necuvenite ori vorbe inutile. E cu mine tot timpul și peste tot, nu doar când am întâlniri importante sau sărbători solemne, dar și când îmi îndeplinesc cele mai elementare și zilnice servicii, adică în banalul vieții mele. Ea stă discret în prezența mea, fără să o iau în fiecare clipă în seamă. Nu face pretenții la lucrurile cu care ar putea intra în contact și nu îmi cere anumite asortări sau potriviri vestimentare ca să poată să rămână cu mine. Culorile ei sunt toate, dispoziția perlelor sau a bobițelor care o compun este aceeași. Nu ține neapărat să fie făcută dintr-un material aparte, scump, costisitor, pentru că valoarea ei se arată abia atunci când degetele o parcurg cu finețe, iar buzele rostesc cu evlavie aceleași cuvinte pe care îngerul Gabriel le-a rostit în fața Fecioarei de la Nazaret, în prima parte, iar în a doua, cuvinte pe care Biserica le-a împletit în înțelepciunea ei cu veacuri în urmă, ca rugăciune către aceeași unică femeie, Fecioara Maria, și pe care împreună cu mine și în unire cu mine, le rostesc milioane și milioane de oameni.

     Simplitatea acestei bijuterii ce poartă un nume atât de frumos o găsesc atrăgătoare. Rozariul e al meu, e al atâtor oameni, dar e și al Mariei. Cu el mă prezint înaintea ei, știind că și ea s-a prezentat cu el în mână înaintea Bernadetei și a celor trei copilași de la Fatima. Gândul că port împreună cu Maria același obiect de podoabă mă îmbucură și îmi transmite o stare de încântare. Ce contează dacă nu e vedetă feminină de renume mondial în vogă? Și ce dacă nu are aprecierile cele mai înalte în lumea starurilor? Și ce dacă din partea unora e umplută de tot disprețul sau desconsiderarea? Între noi fie spus, mai mult decât orice contează ce a făcut Dumnezeu din ea și că...ne-a dăruit-o. Și eu, și mulți alții, dar îndeosebi Maria purtăm această frumoasă bijuterie spirituală. Rozariul pe care îl am la mine nu mă lasă să mă mândresc, pentru că nu stă în firea lui să sporească cumva frumusețea sau eleganța mea exterioară. El nu mă lasă nici să mă murdăresc cu tot felul de păcate, în măsura în care îmi prind degetele de el în rugăciune. În el nu sunt ascunse puteri magice, dar prin el îmi sunt dăruite puteri nebănuite pe care îmi este imposibil să le prevăd cu mintea mea. 

     Șiragul acesta de perle e extraordinar pentru câte poate să facă în sufletul oricărui om. E extraordinar pentru că nu are nimic senzațional. Astăzi senzaționalul este ceva cât se poate de ordinar. Parcurgerea lui îmi solicită răbdarea și mă antrenează în menținerea vieții și a aspirațiilor mele în sfera simplității. Cuvintele care curg împreună cu bobițele sunt departe de orice abstracție. Prin rostirea lor pătrund în felul simplu de viață al Fecioarei Maria. Și de ce ar trebui să caut să-mi complic viața? Repetarea acelorași cuvinte mă învață că viața e alcătuită din atâtea repetiții, că evenimentele majore sunt singulare, înaintea cărora și după care e aluatul obișnuit al vieții cu preocupările care revin în fiecare dimineață și cu care ne încheiem mereu zilele.
      Maria ne iubește și ține la noi nu doar când avem o față senină și iradiem de bucurie că am aplicat nu știu ce virtute. Ea rămâne lângă noi și când gustul vieții e unul amar și durerile ne năpădesc. Ea vrea să ne cuprindă cu tot spectrul de stări sufletești care umplu sufletul nostru. Cu noi vrea să fie în momentele de bucurie, de durere, de lumină și de slavă, oricum ar fi ele distribuite pe firul vieții noastre. În misterele de pe acest colier marian ne plasăm cu întreaga panoplie de simțiri, trăiri, decepții, împliniri şi suferințe. Ne bucurăm cu Maria când ne-o imaginăm în toată uimirea înaintea arhanghelului și ea se bucură cu noi când ne facem vestitorii lucrării lui Dumnezeu în noi sau în ceilalți; ne bucurăm să o contemplăm în celelalte mistere de bucurie. Ne doare s-o vedem suferind lângă Fiul ei și ne mângâie să știm că ne este alături în suferințele noastre. Ne luminăm s-o vedem la nunta din Cana, împreună cu Fiul ei, și în celelalte mistere de lumină, fizic sau în spirit; ne place s-o auzim spunându-ne la urechea sufletului: faceți tot ce vă va spune El! Ne luminăm ori de câte ori vin asupra noastră razele acestor mistere, îndeosebi cele ale transfigurării și ale euharistiei. Ne umplem de speranță când o vedem pe Maria în gloria cerească, în admirația îngerilor, încoronată, nutrind împreună cu ea dorul după cer.
     Și degetele noastre se mișcă ușor ușor pe colierul de roze, iar sufletul ni se plimbă suav prin viața lui Isus și a Mariei și prin cerul pe care cu toții îl așteptăm și spre care ne atrage rozariul ei, al Mamei nostre scumpe, ca un lanț presărat cu nenumărate haruri.