Reflecţia duminicală

Învăţătorule, să-mi recapăt vederea!

  

     Orbul Bartimeu este cu siguranţă unul din acele personaje ale Evangheliei care ne atrage simpatia foarte repede, unul pe care îl îndrăgim la prima relatare, ca să nu spun la prima "vedere". Nu există propoziţie sau, mai bine spus, cuvânt din relatarea vindecării lui care să nu se constituie în punct de reflecţie, în sursă de meditaţie: este deficienţa lui vizuală, orbirea, în primul rând, e apoi numele lui, poziţia pe care o are, strigătul, încăpăţânarea de a nu tăcea, aruncarea hainei, cererea mişcătoare a vindecării, cuvintele lui, recunoaşterea credinţei din el, vindecarea, urmarea lui Isus. Toate sunt detalii cu forţă grăitoare, în stare să ne pună pe gânduri. Cuvintele şi propoziţiile se succed în aşa fel încât nu putem să nu ne imaginăm întreaga scena, cu toate momentele ei. Suntem şi noi cu mintea prin preajmă, ne aciuăm de mulţime, la o distanţă considerabilă faţă de Isus pentru că e lume multă. Îl zărim pe marginea drumului pe Bartimeu şi-i urmărim nedumerirea, neliniştea care începe să fermenteze în el, îi observăm ascuţirea auzului pentru a înţelege ce se petrece cu rumoarea din jurul lui, tresărirea pe care o manifesta când percepe că e vorba de Isus şi, în sfârşit, strigătul lui penetrant, pe care nu-l poate potoli o mulţime întreagă.

    Răsărise probabil soarele şi în acea dimineaţă, ca în multe alte dimineţi, cât se poate de obişnuit, într-o strălucire crescândă, însă nu pentru el, ci pentru ceilalţi oameni. Şi totuşi soarele acelei dimineţi deschidea o zi aparte în viaţa lui, o zi unică, cu o şansă pe care el în ruptul capului nu-şi permitea să o rateze, o şansă cu un nume precis: Isus, Fiul lui David! Venise peste el clipa pe care nu o putea lăsa să treacă. Şi Bartimeu a înţeles parcă acest lucru până în profundul inimii lui în care era multă credinţă. De aceea, el strigă cu putere, strigă împotriva plăcerii unei mulţimi întregi, cu o încăpăţânare admirabilă. Mie, personal, imi place această încăpăţânare a lui Bartimeu. Această forţă a voinţei lui care nu se lasă sufocată de ceilalţi oameni, de ce impresii îşi formează ei la adresa propriei persoanei. E o dovadă a tăriei lui de caracter care lipseşte multora.

     Isus lasă să parvină această implorare a lui Bartimeu până la urechile lui, dând la o parte toate celelalte sunete şi zgomote. El opreşte marşul mulţimii pentru ca să îşi focalizeze atenţia pe o singură persoană. Îl vedem pe Bartimeu sărind în picioare, aruncându-şi haina şi mergând în grabă, umplut de speranţă, până înaintea lui Isus. În mijlocul scenei sunt acum doar ei doi. "Ce vrei să fac pentru tine?" este întrebarea lui Isus. Nu este aceasta o întrebare superfluă şi lipsită de sens? Nu era evident ce trebuia să facă Isus pentru Bartimeu? E adevărat că era. Însă valoarea întrebării lui Isus este cu toate astea incontestabilă! Isus nu constrânge pe nimeni în niciun fel, nici măcar în recăpătarea propriei sănătăţi. El instaurează un dialog de încredere. Prin întrebarea lui, dă o notă personală legăturii dintre el şi Bartimeu. E sentimentul pe care îl ai atunci când, mergând la un doctor, eşti întrebat ce te doare, eşti rugat să vorbeşti despre simptomele, senzaţiile de durere pe care le ai, şi nu introdus direct în sala de operaţii ca un obiect ce necesită reparaţii în sistemul de funcţionare.

    Bartimeu ştie ce vrea: "Rabunni, să-mi recapăt vederea!". Verbul folosit are şi semnificaţia de a vedea în sus. Bartimeu vrea să vadă tot ceea ce există în natură şi la oameni. El vrea totodată să poată privi şi în sus, spre cer. Şi lui îi împlineşte Isus această dorinţă, precizând că prin credinţa lui a fost posibilă vindecarea.

   Nu avem orbirea lui Bartimeu. Ochii pe care îi avem ne ajută să vedem atât de multe. Cine crede, vede întotdeauna mai mult. Având vederea exterioară a lucrurilor, să ne gândim astăzi în ce grad posedăm şi vederea interioară. Vedem în afară în funcţie de ceea ce vedem în interiorul nostru.