Ultima zi de mai

Vizita Mariei

      Luna mai începe cu sfântul Iosif muncitorul şi se încheie cu sfânta Fecioară Maria în vizită la Elisabeta. Suntem la capătul unei luni împodobite cu atâtea flori peste care tronează Floarea cerească, Maria. Ne rămâne să o rugăm să ne includă pe toţi în programul ei de vizită. Ea nu se aduce doar pe sine, ci vine împreună cu Isus. Cum să nu ne simţim onoraţi de prezenţa ei? Cum să nu ne placă de ea, din moment ce în fiinţa ei virtuţile sunt toate laolaltă, iar harul divin abundent? Îi mulţumim pentru toate harurile pe care ni le-a mijlocit în această lună, pentru toate clipele de rugăciune, pentru devoţiuni, cântece şi reculegeri, pentru fiecare Bucură-te Marie rostit cu mai multă sau mai puţină evlavie. Păşim împreună cu ea în noua lună, în care ne focalizăm atenţia spre Inima Preasfânta a lui Isus, dar şi spre Inima ei neprihănită.

     Să ne cercetăm atent inima şi s-o aşezăm cât mai aproape de cea a lui Isus! Un om cu o inimă bună e mai mult decât mulţi oameni cu inteligenţă ascuţită. Ne pregătim să luăm aminte la cuvintele lui: învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu Inima! Slăbeşte intensitatea învăţării în şcoli. Pluteşte în fiecare clasă vacanţa, ca să fie mai liberă mintea şi dispoziţia de a învăţa ceea ce vrea să ne predea Isus.

    Spre audiţie, vă propun un frumos cântec marian, în limba germană, intitulat "Noi mergem spre Mama harurilor", pentru care merită oferite trei minute de linişte.  

 

 

Corpus Domini!

Laudă şi mulţumire să fie în orice moment,

Preasfântului şi dumnezeiescului Sacrament

 



    Joia Verde e una din sărbătorile pe care le-am îndrăgit mult în copilărie. Era sărbătoarea Preasfântului Sacrament care în acea zi ieşea în procesiune şi trecea pe la fiecare colibă care i se pregătea prin sat, ca să poposească, să binecuvânteze oamenii adunaţi, iar apoi să meargă mai departe până când se întorcea în tabernacol. Era o stare de mobilizare generală, mai ales pentru femei. Tot ce puteau să aibă casele mai frumos ca zestre: covoare, tapeturi, preşuri, era adus afară pentru a împodobi locul unde Isus Cristos zăbovea pentru câteva clipe pentru a fi adorat.

       În faţa lui Isus înălţat de mâinile preotului îngenunchia toată adunarea, fără să stea pe gânduri că praful ar murdări pantalonii sau că gestul ar fi prea exagerat. Căci cine putea să fie mai mare, mai sfânt, mai adorabil, mai lăudabil decât măreţul ascuns în ostia cuprinsă de monstranţă? Cântările erau răsunătoare, copiii mulţi care roiau în jurul baldachinului. Nu ştiu de ce-mi părea mie că prin case nu rămânea nimeni, atâta lume se strângea pe stradă. Nu trebuia să înţeleg mult ca să simt că acolo se manifestă ceva scump pentru inima credincioasă a fiecărui om. Nu mi-a explicat nimeni ce căuta baldachinul peste Sfânta Taină, de ce se numeşte monstranţa monstranţă, şi pentru ce veneraţia mai presus de orice a lui Isus Euharisticul. Mi-e dor de aceea credinţă de copil, mică şi totuşi atât de mare, de misterul pe care îl simţeam în biserică şi în tot ceea ce era manifestare de credinţă.

     Frumoasă şi minunată este Taina Sfintei Euharistii! Să credem că în bucata de ostie consacrată îl avem pe Isus, să-l credem pe el pe cuvânt, să credem fără să ajungem să vedem vreodată! Să credem şi să ne bucurăm cu el în faţa noastră, cu el în noi, să facem sărbătoare, să jubilăm purtăm un trofeu în mijlocul nostru, un tezaur, o comoară mai presus de orice comoară, ştiind că în procesiunile noastre roiesc îngerii în cete, cântând şi adorându-l împreună cu noi pe Isus, Pâinea vieţii şi a îngerilor!

     Mă bucur şi mă uimesc la gândul  că ocupaţia mea zilnică este sfânta Liturghie. E ceva cutremurător de măreţ, de care nu îmi dau seama îndeajuns de mult! Ce activitate să fie de o calitate mai înaltă, mai eficientă, mai profitabilă? În care alt loc să găseşti atâta sacru? Unde să se întrepătrundă omul cu Dumnezeu mai mult? Unde să fie mai multă îndestulare pentru suflet?  

      Isus în Preasfântul Sacrament, în Taina Altarului, în dumnezeiasca Euharistie! Isus rămas cu noi pentru ca să ne hrănească, să ne iubească şi să fie iubit! În faţa lui ne închinăm şi pe el îl rugăm hrana sufletelor noastre pe drumul vieţii.

 

Sărbătoare austro-română

Dialog cultural-religios

     Din iniţiativa consiliului parohial al comunităţii Weiz, a fost organizată o întâlnire de rugăciune şi de împărtăşire culturală, sâmbătă 25 mai 2013.  Creştinii ortodocşi români, însoţiţi de preotul responsabil cu comunitatea ortodoxă din Graz s-au unit într-o rugăciune ecumenică cu creştinii catolici din Weiz. Imaginile de mai jos vorbesc de la sine despre sărbătoarea avută împreună.

        Imaginea de mai jos este afişul care făcea cunoscut programul întâlnirii: după-amiază în parohia Weiz, cu celebrare ecumenică, bufet şi muzică românească.

         Parohul comunităţii catolice din Weiz a însoţit primul cântec dedicat Duhului Sfânt cu acorduri de chitară.  

             În biserică ne-am rugat şi am cântat împreună. Doar ne uneşte acelaşi Dumnezeu şi aceeaşi destinaţie.

       Preotul român-ortodox, alături de parohul comunităţii din Weiz, prezidând celebrarea ecumenică.



           Portul naţional românesc n-a fost lăsat acasă. Din păcate este păstrat doar pentru asemenea momente. Spun asta pentru că aici, portul naţional este îmbrăcămintea festivă frecventă a oamenilor.

          Am cântat şi ne-am rugat împreună în biserică, slăvind învierea Domnului în plin timp pascal pentru creştinii ortodocşi.

        Zâmbete largi şi luminoase prinse în cadrul restrâns al fotografiei, cu o mândreţe de vestimentaţie.

          În sala parohiei am putut urmări un material power-point cu frumuseţile culturale şi naturale ale patriei noastre. Ar fi ceva lucruri cu care să ne mândrim peste hotare.

          Direct din Beciul Domnesc a venit vinul care a sporit veselia întâlnirii. Sauvignon-ul n-a fost nici el la înălţime mai mică.

             Mămăliguţa românească şi sarmalele au fost deliciile culinare pe care le-am servit cu toţii. Formă nu mai aveau sarmalele, dar gustul, o spun cu mâna la piept, era acelaşi.

             Caşul laolaltă cu slănina sunt tot de-ale noastre. Nu-ţi dau decât sentimentul că ai plecat de pe un spaţiu mioritic.

           Nu că n-ar exista pe aici vinete, însă într-o prezentare estetică aşa atrăgătoare eu încă n-am văzut!



Preasfintei Treimi, slavă şi preamărire!

Te Deum

Pe tine, Dumnezeule, te lăudăm

Pe tine, Doamne, te mărturisim

Pe tine, veşnicul Părinte,

Tot pământul te cinsteşte.

Ţie toţi îngerii, cerurile şi toate puterile,

Heruvimii şi serafimii îţi cântă fără încetare:

 

Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul, Dumnezeul Sabaot!

Plin e cerul şi pământul de mărirea slavei tale!

 

Pe tine te măreşte corul preaslăvit al apostolilor;

Pe tine te slăveşte

Numărul vrednic de laudă al profeţilor;

Pe tine te laudă ceata strălucită a martirilor;

Pe tine te mărturiseşte sfânta Biserică

Pe toată faţa pământului;

Pe tine Tatăl, a cărui slavă este fără de sfârşit

Şi pe Fiul, unic, adevărat şi vrednic de închinare,

Şi pe Duhul Sfânt, Mângăietorul.

Pentru Maria

O floare aleasă

 

 

 

O mică floare,

cu multă culoare

și c-o mireasmă

îmbătătoare,

de mâna micuţă,

de danteluţă,

a dulcii copile,

faptură fragilă,

c-o inimă vie,

o bijuterie,

 

este aleasă,

apoi culeasă

dintr-o grădină

de flori arhiplină

scăldate-n lumină

celestă, sublimă.

 

să-i fie dată

chiar înmânată

celei ce este

fără de pată;

să stea semeaţă,

cât mai în față

lângă ființa

numită „Dulceaţă”,

în faţa Miresei

şi a Prinţesei,

în faţa Curatei,

a Nestematei,

în faţa Mariei

a Armoniei.

 

Gurița, o șoaptă

Prinse deodată

Încet să scoată

Și să rostească

Ba să-mpletească

O rugăminte

Din cele sfinte

Către cea-n care

 Tăcerea toată

e-ntruchipată:

Maică drăguță,

Eu, o micuță

Îți cer fierbinte

Să mă ții minte

Și-a mea floricică

Așa cum e, mică

Şi frumușică

Ţi-o dau toată ție

Dulce Marie.
 

Cu mâinile-ți dalbe

Atâta de calde

Cuprinde-mă toată

Și mă desfată,

Cuvintele-ți sfinte

Pe mine m-alinte.

Eu însămi mică,

O floricică,

Mâine dar, mare

Curată floare,

Voi fi numai dacă

De tine legată

Rămâne-voi toată,

De-așa o Floare

Numai candoare,

Cum nici în visare,

Mai mare n-apare,

De tine-n vecie,

Frumoasă Marie!

 

Ziua Duhului Sfânt

Reflecţie duminicală

     În solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, Biserica de pretitutindeni îşi uneşte într-o simfonie glasul, cântarea şi cuvintele, şi înalţă spre cer o implorare cordială într-o varietate impresionantă de intonaţii, menită să-l atragă pe Cel care este Dumnezeu cu Tatăl şi cu Fiul, şi fără de care nimic nu este însufleţit, sfinţit şi mântuit: "Coboară din ceruri, o Duhule Sfânt", "Vino, Duhule Sfânt, umple inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ele focul iubirii tale".

      Nu începe să vorbească nimeni despre Duhul Sfânt fără să-şi asume riscul de a vorbi în van despre cel al cărui mister nu poate fi cercetat şi nici intuit de nimeni. Spunea atât de frumos sfântul Vasile cel Mare că nouă ne este posibil să vorbim doar despre lucrările pe care le face Duhul sfânt şi nu despre Persoana lui în sine. Îmi place să mă gândesc aici la cuvintele sfântul Ioan, din capitolul 3 al evangheliei sale: "Vântul sufla unde vrea; îi auzi sunetul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge" (In 3,8). O grăitoare asemănare pentru a ilustra forţa incontrolabilă a Celui care singur cunoaşte adâncimile  lui Dumnezeu. Şi mă gândesc că aşa sunt dintr-un anumit punct de vedere şi oamenii pătrunşi de suflarea Lui divină: ei nu pot să fie ţinuţi locului, nu se lasă fixaţi într-un singur sistem, idee sau mentalitate; emană fără saturaţie prospeţime în stări, exprimare şi în sentimente; forţa fizică exercitată asupra lor nu le înăbuşă vigoare, seninătatea şi rezistenţa. Sunt oamenii deschişi la noutate şi receptivi la creativitatea Duhului dătător de viaţă; oameni care nu preferă să facă un lucru în acelaşi fel timp de 20 de ani, încremeniţi într-o metodă, în nişte propoziţii sau în aceleaşi purtări. Mă mai gândesc la acei oameni pe care nu i-a înclinat nici o ideologie, nici o presiune, nici o ameninţare, în faţa cărora orice încercare de "a-i converti" spre lume şi spre profan, a capitulat, tocmai pentru că înlăuntrul lor pulsa forţa nestăvilită şi neînfrântă a Duhului Sfânt. Cum erau apostolii înainte de Rusalii şi cu ce curaj au ieşit ei să spună în toate direcţiile un adevăr, adevărul mântuirii lui Isus, după ce au fost atinşi de flacăra Duhului dumnezeiesc? Ce realitate materială a contat mai mult pentru ei decât activitatea apostolică în favoarea şi pentru numele lui Isus? Ce preţ mic au aşezat pe viaţa din trupul lor în comparaţie cu viaţa pe care le-o rezerva în ceruri divinul lor Învăţător şi Mântuitor!

    Rusaliile sunt sărbătoarea care vine să ne spună că Biserica, în ciuda vechimii ei bimilenare, este proaspătă, vie, că ea dăinuie cu siguranţă până la capătul timpurilor şi al istoriei, că noi creştinii nu suntem nişte învechiţi, deşi celebrăm aceleaşi taine ca şi cei din primele veacuri creştine, că rugăciunea "Tatăl nostru", deşi o rostim mereu, poate să aibă în fiecare zi prospeţimea primei rostiri din viaţa noastră. Şi toate acestea şi încă atâtea altele pentru că există Duhul Sfânt!

    Să-l rugăm astăzi să vivifice tot ceea ce este învechit şi insipid în noi; să-l rugăm să împrospăteze credinţa noastră şi iubirea pentru tot ceea ce este nobil, frumos, sfânt şi edificator. Să-l rugăm să ne ofere la timpul potrivit acele daruri de care avem mai mare nevoie pentru a simţi că trăim pe acest pământ din Dumnezeu şi pentru Dumnezeu!    

Prima Sfântă împărtăşanie

 

Bucuria primirii lui Isus

 

    În biografia unui copil creştin catolic, ziua Primei Sfinte Împărtăşanii (scriu cu majuscule pentru a scoate în evidenţă faptul că e denumirea unui eveniment) este unică în frumuseţe şi semnificaţie. El vine la biserică plin de emoţii, însoţit de părinţi, rude şi prieteni, îmbrăcat cât se poate de frumos şi festiv. Albul complet în cazul vestimentaţiei fetiţelor este impresionant. Emoţii puternice îi sunt rezervate şi preotului celebrant. Pentru prima oară în viaţa lor, copiii îl primesc în sufletul lor pe Isus Euharisticul. Un mai mare cadou nu li s-ar putea face! De aceea, trebuie marcată bine această zi, fericita oră a sfintei Liturghii în cadrul căreia se împărtăşesc pentru prima oară cu Trupul lui Cristos, cu multă grijă în jurnalul copilăriei lor.

    Duminica trecută am putut să trăiesc şi să celebrez bucuria Primei Împărtăşanii cu 15 copilaşi, în biserica secundară a parohiei noastre. Sfânta Liturghie a fost pregătită cu multă dăruire. Mamele lor au format un cor special pentru această zi. Ei înşişi au pregătit cântece pe care le-au animat cu gesturi şi mişcări artistice. Evanghelia cu cei doi ucenici de la Emaus şi recunoaşterea lui Isus la frângerea pâinii a fost jucată pe roluri. Copiii au înţeles că Isus este prietenul care merge alături de ei şi-i însoţeşte în toate momentele lor grele; El este totodată cel care schimbă tristeţea lor în bucurie. După ce Isus frânge pâinea, dispare ca să rămână în alt mod mai departe. Unde? În cer, a răspuns un copil. Un alt a dat răspunsul pe care îl aşteptam: în pâine. La orice sfântă Liturghie, Isus vine la noi în pâinea euharistică pe care o transformă în Trupul său! Copiilor le-am spus că nu pot înţelege acest mister şi i-am asigurat că nici mai târziu nu-l vor înţelege. Isus se face prezent, iar noi suntem bucuroşi să putem să credem în el!

     Celor 15 copilaşi le doresc bucuria inimii curate, însoţirea cu Isus Cristos pe drumul copilăriei şi dorul de a reprimi acest preţios şi divin cadou: Sfânta Împărtăşanie.

 

 

   

Suntem credibili dacă suntem uniţi!

Reflecţia duminicală

      Evangheliile ne spun de multe ori doar că Isus se roagă. Cum se roagă Isus şi ce spune atunci când se roagă, ne descoperă astăzi în evanghelie sfântul Ioan. "Tatăl nostru" e rugăciunea pe care am învăţat-o de la el. N-am putea prelua din evanghelia acestei duminici întreaga rugăciune a lui Isus pentru a o rosti cu buzele noastre, deoarece în unele locuri el vorbeşte în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. Isus îl roagă pe Tatăl lui altfel decât îl rugăm noi, deoarece relaţia cu el, Părintele lui ceresc, este una dincolo de orice comparaţie sau asemănare, lucru asupra înţelegerii căruia nu e nevoie să ne străduim pentru că nu ajungem departe.

    Pe noi ne interesează ce anume se roagă Isus, ce-i spune Tatălui. Şi aflăm că el nu se roagă pentru prosperitatea pământului, sănătatea ucenicilor, succesul lor misionar sau alte lucruri lumeşti. Îi stă la inimă în schimb, mai mult decât orice altceva, unitatea apostolilor şi a celor care vor crede cuvântului lor. Pentru ea se roagă cu toată ardoarea. Unitatea creştinilor de toate confesiunile, ne gândim repede. Dacă ea este recuperată, dorul fierbinte al lui Isus Cristos este împlinit. Înainte de a ajunge aşa departe însă, să vedem cum e unitatea din interiorul Bisericii Catolice. Departe de a fi ireproşabilă! Există în Biserica noastră curente conservatoare, rezervate  în faţa oricărei tendinţe justificate de reînnoire şi schimbare, pentru care expresia: Ecclesia semper reformanda (Biserica este mereu reformabilă) nu are nicio acceptabilitate. Ele se opun la orice inovaţie, la orice schimbare în plan eclezial sau liturgic. Există apoi curentele progresiste, nerăbdătoare să introducă schimbări în structura ierarhică a Bisericii, în practicile pastorale, plecând de la considerentul că cele prezente sunt vechi, demodate şi inadecvate timpului nostru; să dea o nouă înţelegere doctrinei sacramentelor, să admită viziuni foarte largi cu privire la preoţie, care nu trebuie să fie doar masculină, ci, de ce nu şi feminină. Există oameni permisivişti în plan moral, dar şi oameni pentru care principiile etice creştine sunt imutabile şi intangibile asemenea unor stânci. La nivelul creştinilor, luaţi la nivel de comunitate şi individual, unitatea este iarăşi

un desiderat şi nu o realitate de zi cu zi.

     De ce ne este greu să fim uniţi? De ce sunt atât de mari diferenţele? Cine ne-a creat atât de diferiţi? Dumnezeu este responsabil pentru diferenţele dintre oameni. El este responsabil pentru varietatea caracterelor, a firilor omeneşti, a temperamentelor, a chipurilor şi mentalităţilor. Am putea admite deosebiri şi în interiorul Sfintei Treimi? Tatăl este Tată pentru că are un Fiu, Fiul este Fiu pentru că are un Tată, Duhul este Duh pentru că este suflat de aceştia ca Iubire a lor. Am reţinut din teologia trinitară că persoanele divine se disting, dar nu se deosebesc. Subtila formulare merită un minut de reflecţie, nu atât în înţelegerea lui Dumnezeu, cât mai ales a noastră, a oamenilor. 

     Isus se roagă pentru unitate, pentru că preţul ei este mare: "ca să creadă că tu m-ai trimis". Dacă nu suntem uniţi, nu suntem credibili. Dacă nu suntem uniţi, lumea nu crede că Isus a fost trimis de Tatăl la noi. E zguduitor acest adevăr, aruncând o privire peste istoria creştinismului! Nu sunt în măsură să fac comentarii şi să încep să detaliez perioade istorice. Mă gândesc doar că marea eroare a multora era aceea de a vedea în unitate uniformitate, când de fapt Dumnezeu a creat diversitate! El este responsabil pentru difersitatea fascinantă şi admirabilă din această lume! El nu a vrut uniformitate. De ce am ceda ispitei de a o instaura noi cu forţa? Ca toţi să fie una, nu înseamnă ca toţi să fie la fel! Iubirea din Sfânta Treime. Iubirea dintre noi. Unitatea şi iubirea...

    

"Dacă mă iubeşte cineva..."

Reflecţie duminicală

     Scriu neîntârziat continuarea la cuvintele evanghelice din titlu: "va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el". Inspirat de acest verset atât de profund spiritual, m-am gândit automat la sf. Elisabeta a Sfintei Treimi, şi la tot ce se poate citi în scrierile ei despre locuirea persoanelor divine în noi. Afirmaţia lui Isus debutează însă cu un "si conditionnel", peste care nu se poate trece. Dacă acel "si" (dacă) este atât de neclintit în locul lui, e tot aşa şi ordinea următoarelor două propoziţii de după el, cu cele două verbe: a iubi şi a păzi? Mă întreb dacă ordinea nu este cumva interschimbabilă, fără a altera deloc sensul afirmaţiei în ansamblu. Ce vreau să spun? Dacă îl iubesc pe Isus, atunci automat păzesc cuvântul lui. Încep aşadar să mă raportez la el iubindu-l, şi, drept corolar sau rezultat, mă constat ca un păzitor al cuvântului său. Sau invers: Dacă păzesc cuvântul lui Isus, atunci ajung tocmai prin exerciţiul păzirii cuvântului să şi-l iubesc! E acelaşi lucru?

       Distincţia este subtilă, aproape ca un sofism, însă în plan moral, de o relevanţă considerabilă. Respectând cuvintele lui Isus şi aplicându-le în viaţa ta, poţi ( adică probabil) să ajungi să-l iubeşti, însă nu în mod necesar. Unii şi-au consumat energiile în stricta şi severa respectare a învăţăturilor evanghelice, au arătat cu degetul spre ceea ce nu trebuia încălcat sub nicio formă, însă n-au ajuns să arate în atitudinile şi simţămintele lor că îl iubesc pe Isus. Resortul lor, imboldul, combustibilul sufletului lor a fost litera şi a rămas numai litera legii. Eu n-aş vrea să întâlnesc oameni preocupaţi asiduu de ceea ce este prescripţie şi orânduire, rubrică şi prevedere legislativă, cu frunţile crispate şi reactive la orice inovaţie, la orice variaţie în exprimarea iubirii faţă de Domnul. Fantezia Duhului este inepuizabilă şi ea se manifestă cu precădere în viaţa Bisericii, în acţiunile liturgice, în spiritul viu al comunităţii, Însă trebuie să i se dea permisiune! În acest punct mă gândesc la obedienţa pe care în trecut soţia trebuia să o manifeste faţă de soţ, de parcă tot rostul ei rezida în păzirea cuvântului bărbatului. Era împortantă păzirea, însă ea nu revela de multe ori nicio iubire. Cred că această exemplificare îmi face mai bine înţeles gândul de mai sus.

     Isus însă condiţionează totul de iubire şi îi dă toată întâietatea: "dacă cineva mă iubeşte". Altfel spus: numai să mă iubească cineva, şi apoi vin celelalte. Dacă iubeşti pe cineva, cauţi să-i respecţi cuvântul, să-i conferi valoare, să nu-l subestimezi şi nici să-l minimalizezi. Isus vrea iubirea noastră mai presus de orice slugărnicie, de orice fidelitate seacă faţă de cuvintele lui, de orice încremenire în exteriorul legilor. E greu să nu ieşi din cuvântul cuiva, slăbiciunea şi fragilitatea noastră ne opresc să fim excepţionali executori ai tuturor legilor, însă iubirea o putem avea mereu. Un copil iese de multe ori din cuvântul tatălui său, însă nu s-ar putea spune despre el că nu-l mai iubeşte pe tatăl său.

      Odată cu iubirea, ne spune Isus, vin toate celelalte: păzirea cuvântului, venirea Tatălui şi rămânerea lor în sufletul nostru. Pe drept spune Apostolul că iubirea este plinătatea Legii. Ne revizuim astăzi sentimentele faţă de Isus, în toată libertatea pe care ne-o pune la dispoziţie chiar el. Numai iubirea face ca Dumnezeu să rămână în sufletul nostru cu plăcere. Aceasta este marea condiţia,  marele "DACĂ", de împlinirea căreia depind toate celelalte...împliniri.

 

Surpriza revenirii

mici bucurii



    Nu sunt sigur dacă alegerea titlului acestei postări este adecvată "subiectelor" la care fac referinţă. În seara asta am avut o tresărire plăcută să aud sunetul blajin de tălăncuță în imediata mea apropiere. Fără să mă ridic brusc de la masă, mi-am spus că e numai de la vacile care au revenit la păscut, pentru că li s-a deschis sezonul. Când am ajuns aici toamna trecută, le-am găsit pe pajiştea de lângă casă. Erau trei. Zăboveau la păscut până seara târziu, de parcă toată ziua nu le era de ajuns să-şi îndestuleze pântecul tetracameral. Am ieșit și am văzut de data asta patru tăurași, bine îngrijiți, păscând cu multă încetineală, cu încredințarea că până la toamnă programul zilei de azi va fi și cel de mâine și tot așa. M-am apropiat de ei ca unul care va resimți pe tot parcursul verii vecinătatea lor, sunetul plăcut de talancă, poposirea lor nestingherită în preajma casei parohiale.

     Mărturisesc deschis că vederea lor m-a purtat cu gândul prin anii copilăriei. Aveam pe atunci două vaci, grajd mare, locuit desigur, șură unde se adunau căruțe întregi de fân, și multă muncă la câmp. Îmi vin în minte zilele verii când "mergeam cu vacile la păscut" (sic!), săturându-mă să le tot mulg şi dimineaţa şi seara. Îmi erau fiinţe atât de familiare. Nu putea trece o zi fără să stau în preajma lor, fără ca să intre în atenţia sau grija mea. Erau ele ale noastre, însă şi eu pare-se că le eram încredinţat cumva lor. 

    "Întâlnirea" cu vecinii patrupezi mi-a mijlocit astăzi retrăirea emoţională a timpurilor de altădată, a epocii de aur a vieţii mele. Atunci simţeam ritmul naturii îndeaproape, îmi erau cunoscute mirosul de iarbă, frământările vremii, creşterea cireşelor, în definitiv, pulsul în ansamblu al vieţii.
     Mă bucur că parohia în care sunt acum, deşi una mare şi de oraş, prin amplasarea ei, îmi favorizează asemenea stări. Mă simt aruncat în miezul naturii. Peste tot sunt grădini presărate cu flori, iar viaţa pulsează în fiecare loc cu o noutate şi o vioiciune mereu uimitoare.

    Vor urma seri în care voi auzi străbătând din vale spre camera mea sunetul de tălăncuţă, în ritmul lui specific repetitiv, contrabalansând sonor liniştea impunătoare de pretutindeni, invitându-mă la reculegere şi regăsire cu mine însumi şi cu toţi cei pe care îi port în sufletul meu.

Luna Mariei

Regina lunii mai

    Frumuseţea exterioară a lunii mai nu poate fi concurată de nicio altă lună a anului. Ea merită să-i fie oferită Fecioarei Maria în întregime. Cu câtă plăcere nu-mi amintesc de serile în care Florii cereşti îi erau dedicate cântecele, litaniile, devoţiunile? Îmi vin în minte cu repezeală versuri ca: "al nostru cânt răsună, s-ajungă pân la rai, la Maica Preacurată în toată luna mai" sau: "e mai, e mai, e luna mai, Cristos ne cheamă la altar, e mai, e mai, e luna mai, răspundem toţi l-a sa chemare" sau: "în valea Iria, în luna lui mai, Fecioara Maria coboară din rai". Asocierea Mariei cu florile, contemplarea ei ca floare a florilor este cât se poate de minunată! Spre ea curg rozariile de pe buzele a milioane de credincioşi, iar geniul artistic muzical se simte continuu provocat să compună noi şi noi melodii dedicate ei. Şi asta pentru că, aşa cum spunea Chiara Lubich, Maria nu este obiect de studiu, ci de contemplaţie; ea nu este matematică, ci ea este poezie, cântec.

     Prin frumuseţea florilor ne lăsăm purtaţi cu mintea spre cea la care Dumnezeu a lucrat cu "degetele" şi a investit o abendenţă de har. Ei vrem să-i înfăţişăm buchete frumos aranjate de gânduri alese, de rugăciuni cordiale, de cântece pline de afecţiune; ei vrem să-i spunem şi de durerile şi insatisfacţiile noastre, de amărăciunile şi depresiile vieţii, de tot ceea ce apasă sufletul şi conştiinţa noastra; ei vrem să-i povestim şi despre viitorul nostru, despre dorinţa reînviată de a porni în fiecare zi la drum cu Fiul ei, Isus; ei ţinem să-i oferim toate mamele cu toţi copiii din lumea întreagă, ei să-i oferim iubirea inimii noastre.

      Din inimă vă doresc tuturor o lună plină de seninatate în suflet şi în sentimente, cu multe gânduri mariane, cu afecţiune maternă pentru cei care duc lipsă cu desăvârşire de ea, şi energii pozitive în toate activităţile!