Ziua României

Despre ţară

    Cineva mi-a trimis astăzi cântecul "Acolo este ţara mea" interpretat de inconfundabilul Tudor Gheorghe, iar un alt român mi-a scris într-un sms printre altele: "La multi ani...eşti compatriot cu Eminescu, Blaga, Iorga, dar mai ales cu "ceata îngerilor" ce şi-au luat zborul spre Casă printre gratiile închisorilor de tot felul". Nu vreau să-mi înfăşor puţinele gânduri într-o avalanşă de sentimente patriotice sau să scriu rânduri de preamărire a patriei şi a neamului românesc, aşa cum au făcut atâţia slăvitori ai pământului nostru. Nu aş fi în stare şi nici nu stă acest lucru în menirea mea. Scriu însă în calitate de străin şi nu de înstrăinat de ţară. Invective, ironii, critici, cuvinte depreciative, satire şi parodii la adresa ţării noastre şi a celor care o locuiesc se pot găsi multe pe internet sau în alte surse, din partea celor care n-au plecat din ea sau din partea acelora care au părăsit-o deja de mult timp. Nu vreau să vorbesc despre ele. Nu vreau să recurg la nici un registru de comparaţii a României cu vreo altă ţară. Nu intenţionez să fac observaţii legate de nivelul de trai, de lipsurile materiale, de gradul de sărăcie sau bogăţie.

      Aş vrea să spun cu gravitate şi certitudine personală (probată) că viaţa în afara ţării, a limbii şi a culturii, a obiceiurilor şi a tradiţiilor în care ai crescut, departe de oamenii dragi cu care ai convieţuit nu este şi nu poate fi aceeaşi cu cea cântată pe o melodie diferită și cu cuvinte diferite, într-o alţă ţară din lumea asta. Eu cred în capacitatea de adaptare a unui om, în puterea de a-şi apropia noi obiceiuri şi noi experienţe culturale, însă nu cred în perfecta dezrădăcinarea a lui şi asimilare fără cusur unei alte limbi, culturi sau naţii. De aceea, este o tristeţe să ştim că atâţia români sunt nevoiţi să trăiască în altă parte, fără să aibă niciodată forţa şi înzestrarea genetică de a trăi ca italienii, sau ca nemţii, sau ca spaniolii, sau ca francezii, sau ca alte naționalități, pentru că ei nu pot să fie în fondul fiinţei lor decât români.

     Motivul pentru care mă aflu aici, în ţară străină, nu este deloc material, ci dimpotrivă, pur spiritual. Din fericire, n-am venit aici ca să-mi câştig existenţa, să-mi fie pâinea mai caldă şi mai bună, şi viaţa mai decentă, ci ca să vorbesc despre Evanghelie şi să trăiesc împreună cu oamenii de aici vocaţia creştină pe care o avem noi creștinii. Şi acest lucru îl consider unul nobil. Îmi pare rău însă că alţii sunt în alte ţări decât cea natală, pentru motivele enumerate mai sus: nevoile materiale.  Nu cred că părăsirea ţării poate fi pasiune, hobby, plăcere sau aventură exotică. Dacă ea se întâmplă la un număr atât de mare de compatrioţi, se datorează unei nevoi, şi nu unei plăceri.

    Am învăţat cât eram mici, la clasele primare, care este harta ţării noastre, cât este de bogat relieful ei. Am învăţat despre figurile mari ale istoriei, despre suferinţele strămoşilor noştri, despre limba noastră, despre zestrea culturală. Şi relieful nostru rămâne unul frumos şi astăzi, după ani și ani (o recunosc toţi străinii!) şi istoria noastră rămâne şi astăzi una purtată în suferinţe şi glorii, scrisă cu pană înmuiată de multe ori în sânge, şi poeţii noştri rămân mai departe adevăraţi maeştrii care au cântat pe tot registrul sentimentelor româneşti şi au înălţat spiritul şi limba noastră în care au scris o literatură preţioasă. Toate acestea sunt zestrea comună a fiecărui român. E adevărat că n-a crescut prin preajma Carpaţilor niciunul de talia lui Mozart sau Bach, însă, să fi fost ei acolo în acele timpuri, cu tot talentul lor înnăscut, ar fi putut să scrie oare aşa o muzică? Şi e iarăşi adevărat că n-am avut un Michelangelo, şi nici un Newton, însă, să fi trăit ei pe atunci la noi, cu tot talentul lor înscris în fibrele cărnii, ar fi avut ei tihna şi liniştea nestingherită să fie creatorii unor asemenea opere?

    Nu vreau să scriu nicio scuză, nu vreau să ţes apologie neamului românesc, ci să-l privesc aşa cum este şi să fiu încântat pentru atâtea valori care şi-au găsit casa şi adăpostul în spaţiul nostru natal, carpato-danubiano-pontic, şi să spun că nu-mi doresc să trebuiască să plece nimeni din ea, deoarece ar fi destul de încăpătoare, şi pământul ei ar fi atât de rodnic; că cei care se nasc în ea să fie moştenitorii a ceea ce s-a construit în timp de veacuri de istorie pe teritoriul ei şi că acolo să-şi găsească odihna, şi... încă multe altele. Scriu toate acestea ca să dezaprob toate părerile și atitudinile batjocoritoare, jignitoare și desconsiderante la adresa țăriin noatre din partea unor minți care ies din îngustimea unor minți din păcate, tot românești.

   E ziua României. Să binecuvânteze Dumnezeu pământul şi patria noastră. Să sădească în noi spiritul unităţii, să ne trezească inima şi mintea pentru căutarea valorilor umane şi pentru promovarea lor în credinţa creştină. Şi pe înaintaşii noştri să-i facă părtaşi de fericirea drepţilor în cer.

La mulţi ani!

   

Pentru frumuseţea texturii, a metaforelor abundente şi a melodiei, merită ascultat cântecul interpretat de Tudor Gheorghe.