...iarăşi despre iubire

care nu încetează niciodată

    Rândurile reflecţiei mele nu se focalizează de data aceasta pe datul fragmentului evanghelic, deoarece duminica trecută, în puţinele mele rânduri, am atins eşecul lui Isus în faţa consătenilor săi. Nu cred că este întru-totul justificat să stăruim cu critica la adresa îngustimii (până într-un punct justificate) nazarinenilor, care nu voiau în ruptul capului să vadă altceva în Isus decât ceea ce văzuseră în el, înainte să plece de acasă. În locul unuia dintre ei fiind, cred că aş fi plonjat în meandrele celei mai obscure îndoieli şi frământări cu privire la declaraţia lui Isus, că Isaia se referea exact la el când scria acele cuvinte, şi mai cred că, cunoscându-mi (şi prin mine şi prin intermediul celorlalţi) încăpăţânarea în a consimţi neargumentat la unele lucruri care îmi cer credibilitatea, aş fi exprimat mai întâi o mare rezervă. Căci cine poate să spună că Isus este Domnul şi Mântuitorul, fără lucrarea Duhului Sfânt în el?

        Nu-mi rămâne decât să admir prestanţa şi suveranitatea gestului său final, acela de a trece prin mijlocul unei adunări înfuriate, care chiar îşi pusese în gând, şi cât pe ce în faptă, să termine cu el, şi să mă pun cu o atitudine de admiraţie în faţa inconfundabilei cântări de iubire din scrisoarea sfântului Paul către Corinteni. Aş fi vrut să intitulez această reflecţie: De amore, nunquam satis, adică "Despre iubire, niciodată destul", însă aş abuza de o expresia care se referă strict la Maria, şi-i aparţine marelui mariolog, sfântul Bernard: "De Maria nunquam satis". Oricum, adevărul că despre iubire nu auzim niciodată îndeajuns şi că nu ne săturăm să vorbim despre ea, orice ni s-ar întâmpla, este incontestabil. Să nu creadă careva că am în gând să scriu teorii grele, lucruri de substrat, citate celebre despre iubire. Mi se pare o temă în care, numai dacă intri puţin, ai deja senzaţia că te îneci. Am convingerea cu privire la frumuseţea imnului  iubirii că autorul ei a fost pur şi simplu inspirat când la aşezat în cuvinte! E în ea atâta frumuseţe, atâta profunzime, atâta adevăr, atâta sublimitate!

    Astăzi am avut sfânta liturghie într-o filială relativ mică, unde 10 copilaşi drăguţi se pregătesc pentru prima sfântă Împărtăşanie: cinci fetiţe şi cinci băieţei. Scriu acest detaliu împreună cu un altul: este singura comunitate întâlnită de mine până acum în Austria, unde femeile stau în băncile din stânga, iar bărbaţii în cele din dreaptă, în biserică. Dacă situarea femeilor în partea stângă  este în sine deranjantă pentru vreuna din cititoarele acestui articol, strector subtil invitația de a veni la altar și de a împrumuta perspectiva preotului, din care rezultă musai că ele sunt (mereu) în dreapta. E, dacă mă gândesc bine, chiar cea mai importantă perspectivă, pentru că e şi cea a lui Isus Euharisticul! Aceşti copii s-au prezentat pe ei şi pasiunile lor principale. Apoi a fost o concurenţă vie între pasiuni, fiecare susţinând că propria pasiune e cea mai importantă. Închipuiţi-vă că, ţărani fiind, unul dintre ei a spus că, pe lângă pasiunea proprie, el consideră foarte important şi de valoare să ajute părinţii la munca din grajd (am tradus im Stall helfen!). Ultimul dintre ei, un băieţel blajin, vine ca un terminator şi asigură pe toată lumea cu o voce caldă, că cel mai important lucru nu e, de fapt, nici pianul, nici flatul, nici fotbalul, nici căţăratul, nici schiatul, nici învăţatul, nici muzica, ci IUBIREA. Iar sfântul Paul avea să explice imediat ce înseamnă această pasiune a pasiunilor. Coregrafia a fost foarte potrivită şi a avut în vedere o ţintă clară. Simţeam că nici nu mai trebuie să predic. Copiii surprinseseră esenţialul! 
     Există multe feluri de iubire. Există iubirea de mamă, iubirea de tată, iubirea de copil, iubirea de partener, iubirea de prieten, iubirea de soţ, iubirea de aproapele; există iubirea de sine, iubirea de duşman, şi multe alte iubiri. E minunată această varietate de iubiri. Nu este vorba de aceeaşi iubire, şi totuşi intră toate în marele univers al iubirii, în care cel mai mare iubitor e Dumnezeu. Aici poate să completeze oricine. N-aş vrea să dezvolt o gândire disjunctivă sau o gândire în alb şi negru, în sensul că ori ai iubirea absolută, aşa cum o are şi cum o vrea Dumnezeu, ori nu ai niciun fel de iubire. Nu-mi place să gândesc extremist, din moment ce viaţa e umplută de o multitudine de nuanţe intermediare. A vorbi placativ şi general despre iubirea de aproapele şi despre cea de Dumnezeu, ca norme existenţiale, creştine, este uşor şi poate să dureze mai mult decât suntem dispuşi să ascultăm. Însă cine se regăseşte fără rest în idealul acestor mari porunci? Şi cine nu se regăseşte deloc? Cine este acel om care iubeşte în mod absolut? Şi cine este omul în care lipseşte orice urmă de iubire? Dacă nici pe primul nu-l cunoaştem bine, şi nici pe al doilea, atunci în mod sigur pe mulţii care se înscriu în intervalul lor.
    Mi-a plăcut ceea ce am citit săptămâna asta despre iubirea autentică. Sesiza cineva că ea este mereu un dar. Când iubeşti, îţi oferi iubirea, fără a gândi că ai ceva de primit înapoi. E neplăcut  când cineva îţi dă impresia că trebuie să presteze un serviciu, pentru ca să echilibreze gestul tău de iubire.
      Iubirea autentică este liberă. Nu se ghidează după un program bine stabilit, nu are în vedere nişte norme clare, deoarece lucrează mult şi cu spontanul. Nu se orientează după o agendă strictă de lucru. Nu se lasă controlată şi nici constrânsă. Ce enervant când cineva îţi dă impresia că are o singură aşteptare de la tine, să-l iubeşti! Ea, în libertatea ei, nu este nici doar raţională şi nici doar visătoare, ci ambele într-o splendidă colaborare. Apoi, un ultim gând, iubirea autentică nu este pe deplin conştientă de sine. Adică iubeşti fără să te gândeşti că iubeşti, ci o faci chiar şi în mod inconştient. În moment în care un sfânt este conştient că e sfânt şi declară asta în faţa oamenilor, a încetat sfinţenia lui ipso facto.
   Cred că prin rândurile de sus am alunecat iar în sferele înalte ale iubirii. Nu voi mai scrie nimic. Fiecare să se regăsească în felul lui specific de a iubi, ştiind că nu există nicio asemnănare mai frumoasă şi mai profundă cu Dumnezeu, decât cea în iubire!
   
    

Cu legea şi cu omul ei

De vorbă cu controlorul

   Azi a trebuit să ascult mai multe conferinţe pe teme din domeniul liturgic, exegetic şi dogmatic. La astfel de solicitări la adresa minţii şi urechilor mele, îmi propun de dimineaţă, ba îmi impun cumva să fiu atent, că altfel totul îmi va părea neinteresant şi plictistor, iar ziua de lungimea unui segment de veşnicie. Plec cu maşina de acasă şi îmi fixez să ajung mai repede, că nu e frumos să se vadă că mă precipit în mişcări şi că nu-mi mai găsesc locul în sală. Spre bucuria mea găsesc un loc liber pentru maşină şi mă duc să-mi plătesc biletul de parcare, valabil până după masa de prânz. Ştiu că trebuie să mă întorc să-mi mai cumpăr unul pentru restul de timp, că altfel primesc amendă. Nu probabil, ci în mod sigur! Îmi este cunoscută hărnicia şi promptitudinea celor însărcinaţi cu verificarea. Unul dintre vorbitori s-a lungit mai mult şi a trebuit să aştept. Era târziu de-acum. După terminarea conferinţei plec întins spre maşină, cu gândul că poate totuşi nu trecuse nimeni  pe acolo.

       Ajung în apropierea ei şi-l suprind, cu o faţă surpată, pe domnul controlor, echipat corespunzător, absorbit în completarea formularului, cu toată atenţia afectată pentru maşina mea. Încerc să-l strig să oprească procesul, că vreau să mă explic, că sunt motivat, că îmi cumpăr bilet imediat, că e involuntar, că nici n-am avut în intenţie, că vin de la facultate şi că nu mi-am putut permite să ies. Domnul se opreşte calm din munca lui legitimă şi-mi spune că e prea târziu, că datele maşinii sunt deja introduse în micul lui computer şi ca totul este irevocabil. Încerc să stărui, să mă motivez mai înflăcărat şi cu un plus de emoţie în glas. El îşi cere respectuos scuze şi mă asigură că mă înţelege, că a trecut şi el printr-o similară situaţie şi n-a putut să mai întoarcă nimic. Ba chiar mă încurajează, spunându-mi că nu e cel mai mare rău care mi s-ar putea întâmpla, că există inşi pe lumea asta, oameni ca şi noi, care mor că nu au ce mânca, iar în cazul nostru, al lui şi al meu, chiar nu se pune probleme de aşa lipsuri şi suferinţe existenţiale.

         Îi încuviinţez aserţiunile şi simt că mă trasfer treptat şi pe nesimţite într-o altă stare sufletească. Îi completez gândurile şi o fac cu o tonalitate tot mai apăsată, căutându-mi cuvintele şi încercând să aduc şi eu argumentele mele legate de hrană, de distribuirea bunurilor. Pauza mea nu era lungă, iar eu trebuia să revin la doctele discursuri din aula facultăţii. Controlorul exprimă o remarcă la adresa mea, spunându-mi că din tonalităţile pe care le folosesc, sigur am treabă şi cu muzica. După ce mă caut la gât să văd dacă albul colarului se vede peste fularul pe care mi l-am pus peste el, îl întreb cum ajunge la aşa o întrebare. Însemnul preoţiei mele nu era vizibil şi pentru asta nelămurirea mea era şi mai mare cu privire la sesizarea lui. Îmi mărturiseşte că îi place muzica, că el însuşi a ascultat şi a cântat muzică de operă, că îi place să asculte muzică vocală şi să observe atent timbrul vocal al oamenilor. I-am spus că muzica mea e bisericească, cu o urmă de îndoială, dacă nu cumva îşi va exprima răceala pentru specificarea mea.

     Reflexiv m-am uitat la ceas  şi mi-am dat seama că trebuie să plec. Simţeam că am mai fi avut de vorbit pe tema muzicii, că începea să-mi placă să schimb impresii cu controlorul devenit acum interlocutorul meu pentru cu totul alte subiecte decât nerespectarea unei prevederi legislative legate de staţionarea maşinilor în spaţiile publice. I-am spus asta, reamintindu-mi cu voce tare în faţa lui că nu se poate schimba nimic la amenda mea. Iar el, cu o expresie de părere de rău, m-a rugat să-l înţeleg, că încearcă să-şi facă treaba bine, că nu poate fi iertat de mai marii lui pentru nici o păsuire sau abatere, că nu are încotro. Era atât de sincer în voce că începeam să cred că mi-aş produce mie o nemulţumire să-i cer să facă cumva şi să anuleze amenda. Nu, nu trebuia să facă aşa ceva. Ar fi recurs la ceva riscant şi neplăcut pentru el. Nu-mi mai doream nici eu. S-a întâmplat şi gata.  

L-am întrebat dacă pot să iau deja amenda şi s-o păstrez la mine. Mi-a spus că deşi sunt acolo, din moment ce maşina rămâne, trebuie să rămână şi amenda, prinsă frumos sub ştergător, să se vadă cu ce distincţie a fost onorată. Mă asigură că în cazul acesta nu mai trebuie să iau alt bilet de parcare, că era destul în amendă. Îl văd cum scoate şi o folie şi o aşază frumos, iar eu ma intorc pe gânduri, pe mai multe gânduri, la facultate, cumpănind dacă nu cumva bucuria conversaţiei era mai mare în mine decât neplăcerea produsă de încasarea amenzii.  

Isus Nazarineanul

Reflecţia duminicală

     E adevărat că oraşul lui Isus este Cafarnaum, deoarece s-a bucurat de prezenta fizică a Fiului lui Dumnezeu în mod special şi a fost martorul multor minuni săvârşite de el; e iarăşi adevărat că Ierusalimul este oraşul de referinţă când ne gândim la misterul patimii, morţii şi învierii lui Isus, dar e iarăşi incontestabil că în Nazaret Isus a trăit cel mai mult, aşa încât pe bună dreptate, el a rămas in istorie cu numele de Nazarineanul. Întoarcerea lui Isus în localitatea lui de "baştină" şi apariţia lui în sinagogă mă fac să mă gândesc la primiţia pe care am avut-o acum mai bine de şase ani în localitatea natală. Era atmosferă de sărbătoare, copii pregătiţi cu poezioare, viţel şi porc tăiat pentru "săturarea" tuturor. Mă întorceam nu (doar) în identitatea mea omenească, comună, ci în cea preoţească. Înaintea lor eram (cu sau fără voia lor, nu mai ştiu, pentru că nu mă interesa nici atunci, nici acum, însă în mod sigur cu voia mea) preotul Cristian Diac. Mă treceau multe emoţii şi sentimente, deoarece trebuia să vorbesc amplasat în această condiţie, şi nicidecum în afara ei. A fost o zi memorabilă în începutul, cuprinsul şi sfârşitul ei.

      Revenind la Isus - că doar despre el vreau să vorbesc - simt o anumită jenă pentru epilogul acelei zile din viaţa lui. Era şi pentru el un fel de primiţie. Revenea în sat după experienţa pustiului, cu autoritatea recunoscută de vocea Tatălui la botez, cu câteva minuni înregistrate deja în curriculum-ul vieţii lui. Avea dreptul să citească din Scriptură, să ia cuvântul şi să vorbească autorizat (dacă nu el, atunci cine?), să spună auditoriului, consătenilor lui că ceea ce aud în literă, văd în realitate în faţa lor, în chiar persoana lui, că au această enormă şansă la care profeţii, marile figuri biblice veterotestamentare s-au mulţumit numai să viseze. Ce binecuvântată generaţie de oameni să-l vadă aievea pe Fiul celui Preaînalt înaintea ochilor lor! Ce trist că această generaţie a trecut pe lângă această binecuvântare, dându-i cu piciorul! Dacă eu la primiţia mea eram, preotul, Isus la primiţia lui nu a fost altceva decât fiul tâmplarului. Mi se pare atât de nedrept. Istoria e netrebnică, oameni uneori atât de obscuri în gândurile şi simţirile lor.

    Acest Isus se ridică, ia cartea şi citeşte ce scria acolo...despre el. Cu ce sentimente (judecând din perspectiva umanităţii lui) parcurgea rândurile profetului, scrise cu aproximativ 800 de ani în urmă, ştiind că toate propoziţiile îl aveam pe el drept subiect? Îmi place să mi-l imaginez în sinogogă cu o atitudine gravă, solemnă, dar nu superioară, cu o claritate aparte în voce, cu o forţă captivantă în fiecare gest sau expresie a feţei. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui. Insă ceea ce ochiul nu putea lăsa indiferent, umplea inima totuşi de indignare şi revoltă. Era din mijlocul lor, plecase de-acasă cândva. Ştiau şi locul de unde plecase şi cu cine trăise. În ce postură pretindea acum că se întoarce? Nu în alta, decât a aceluia în care se împlinesc toate profeţiile. Ne bucurăm să-l recunoaştem pe el drept Mântuitorul nostru. Programul lui cu noi e atât de bogat şi seminficativ: el e trimis să aducă vestea cea bună, să vestească, să elibereze, să proclame îndurarea Domnului. Ne înscriem în programul activităţii lui şi îl rugăm să lucreze în noi, deoarece noi recunoaştem în el nu doar un simplu fiu de tâmplar, ci pe Trimisului Tatălui, Salvatorul inimilor noastre.

   

     O duminică frumoasă tuturor cititorilor, tuturor celor care vor să se înscrie în personalitatea colectivă a destinatarului evangheliei lui Luca: Teofil. Căci oricine se simte iubit de Dumnezeu (Theophilus) primeşte cuvintele evanghelistului, bineştiind că Dumnezeu vrea să-i vorbească prin ele, deoarece sunt vrednice de crezare şi întemeiate pe inspiraţia Duhului Sfânt!    

Clipe şi simţiri

Gânduri disparate 

       Anunțat fiind că voi celebra o înmormântare, am coborât la birou pentru o discuție cu un apropiat de familie, menită să cuprindă detalii de organizare, gânduri consolatoare și însemnarea unor date generale despre cel în cauză, așa cum e obișnuit pe aici. Înaintea ochilor mei era un om cu o îmbrăcăminte simplă, ușor ponosită, cu o atitudine închisă și preocupată. Stătea în picioare, dând impresia că vrea să rezolve anevoie ceva. L-am invitat să ia loc și să-mi spună de răposata pentru care a venit, de tipul de relație care îi unește, de eventuale dorințe pe care le are legate de oficierea ritualului. Era vorba de o nonagenară (nimic extraordinar pentru mediul în care trăiesc. Răposații înmormântați în ultima vreme s-ar înscrie în intervalul 1919-1925), care și-a petrecut ultimii ani într-un azil. În fața mea era fiul ei înfiat, nici el neputând să-mi spună de ce. La întrebarea mea cu privire la numărul celor care vor participa la înmormântare, primesc un răspuns care îmi oprește ritmul firesc al clipirii și al respirației: unul singur, "numai eu", adaugă repede, ca să mă lămurească până la capăt. Familie nu avea răposata, iar cei de la azil erau şi ei la rândul lor destul de neputincioşi ca să se mai deplaseze la înmormântarea colegei lor de instituţie. Îmi mai spune că preferă ceva simplu, nu liturghie, deorece cadrul este cât se poate de modest. A încercat să sune pe la nişte îndepărtate rubedenii din alte localităţi, însă lipsa contactului le-a motivat îndeajuns absenţa.

       Mă prezint a doua zi în capela cimitirului. Atmosfera este pustie, fundalul muzical e abia perceptibil, lipseşte orice rumoare, rugăciunea rozariului nu are cine să o recite. Ies şi, spre surprinderea mea, întâlnesc alături de omul meu alte două persoane, despre care îmi spune ulterior că una, ea, este fosta lui soţie, iar cealaltă, el, un necunoscut. Este singura dată când constat lipsa oricărei flori. Încep recitarea rugăciunilor, ne rugăm împreună Tatăl nostru şi intonez cântarea finală (din ritualul de aici!): Îngerii să te conducă în paradis. De ce nu erau mai mulţi la acest moment de despărţire? Doar se întâlnise în lunga ei viaţa cu atâţia. Muriseră chiar toţi? Cum de îngăduise Dumnezeu aşa o plecare din lumea asta? Măcar să fi venit personalul de la azil, sau o parte din el, sau sau măcar unul....Nimeni, Doamne! Murise oare prea târziu? Îmi amintesc de o vorbă de-a lui Petre Ţuţea, în care exprima ideea că e un lucru foarte important să mori la timp. În linia lui Qohelet vorbind, este un timp şi pentru a muri. Murise bătrâna mult peste timpul potrivit ei de a muri? Era parcă nedrept după amarul de ani să o vezi în singurătate. Dar era aşa probabil doar pentru mine. Din perspectiva ei poate nici nu mai avea importanţă. Din perspectiva ei...îmi repet în şoaptă, în dorinţa de a înţelege ceva din aceasta.

      Era de aşteptat pentru mine că va urma să fie dusă la crematoriu. E ceva firesc aici. Îmi amitesc de polemica din ţară legată de Sergiu Nicolaescu. În Graz fiind vicar, din aproape 30 de înmormântari cred că am celebrat vreo 5 la cimitir. Îmi devenise familiar crematoriul. Opţiunea pentru el este motivată (e adevărat, nu exclusiv) financiar. Termin în capelă şi ne îndreptăm spre maşina aflată în aşteptare. Totul se petrece atât de simplu. Ne luăm rămas bun cu toţii, stropind cu apă sfinţită. Termin orice cuvânt de rostit. Mă retrag în sacristie şi ies din nou cu alba în mână. De regulă mă retrag, lăsând îndoliaţii în faţa maşinii. De data asta şi numai de data asta revin. Era totul prea scurt. Pe nesimţite, mă trezesc aliniat celor trei, cu alba şi cu stola în mână. Nu mă mai întreb de ce m-am oprit şi de ce nu am acţionat ca la alte înmormântări. Zăpada cădea în dezordine pe pământ, muzica unduia peste sufletul meu, iar eu priveam pierdut deplasarea cât se poate de înceată a maşinii. Aveam senzaţia că asist la un sfârşit care se consuma uşor sub ochii mei, la o despărţire pe care orice încercare de a o curma o simţeam zadarnică, ba chiar inutilă. Mă aflam într-o dispoziţie aşezată, calmă, proptit parcă pe hotarul dintre viaţa şi moarte, urmărind netulburat traversarea lui de către răposata de care ne-am despărţit. Lipsa multor participanţi îmi facilita amplasarea spirituală parcă în afara lumii. Am rămas numai noi şi cadrul dinaintea mea, din care eu nu eram interesat să văd nimic anume. Adunarea s-a desfăcut repede, eu apucând-o spre biserică, cei doi în direcţia opusă, iar interlocutorul meu din ziua dinaintea înmormântării,venind şovăitor în urma mea. Toţi patru pe drumuri încă pământeşti, cu gândul la drumul, cu sens unic, spre veşnicia cea de dincolo de viaţa aceasta.     

Nunta din Cana

Reflecţia duminicală

     Nu cred că există nuntă în istoria noastră care să se bucure de o notorietate mai mare decât cea din Cana Galileii, şi asta datorită prezenţei reale, fizice a unui oaspete distins: Fiul lui Dumnezeu în persoană, Isus. Nici incidentul care a făcut posibilă ieşirea lui din ascundere nu trebuie subapreciat în importanţa şi mai ales în simbolismul lui: terminarea vinului! Pr. Claudiu Dumea intitula comentariul la acest fragment din evanghelia lui Ioan cu cuvintele "O nuntă de pomină". E adevărat, dar numai parțial. De ce s-a terminat vinul? Nu ştim, dar putem proiecta câteva ipoteze verosimile. Poate pentru că nu a fost prevăzută o suficientă cantitate: era de la bun început prea puţin vin. Dacă luăm în calcul faptul că pe atunci nu se cerea confirmarea participării, putem crede că mirii s-au trezit cu prea mulţi oaspeţi. Și dacă nu ne satisfac aceste două supoziții, putem pleda pentru ideea că nuntaşii erau familiari cu băutura, veritabili consumatori de vin, iar pricina pentru care s-a topit lichoarea îmbucurătoare stă tocmai în lipsa cumpătării. Că ucenicii nu au fost resposabili pentru problema lipsei vinului e necesarmente de acceptat şi de susţinut din două motive: în primul rând nu erau încă toţi, iar apoi erau printre ei foşti ucenici de-ai lui Ioan Botezătorul, de la care în mod sigur n-au învăţat să bea, dat fiind profilul lui auster şi ascetic.

    Făcând salt peste toată această plimbare prin ipoteze şi presupuneri, un lucru este clar: ei nu mai aveau vin. Îmi place precizarea pe care o face Ioan evanghelistul: "Mama lui Isus era acolo". Şi nu degeaba! Această sublimă femeie, de un spirit de observaţie inegalabil, sesizează lipsa, şi fără să îndrăznească să formuleze vreo rugăminte, se mulţumeşte să-i spună lui Isus informativ: "Nu mai au vin". Pe Maria am avut-o înaintea noastră în prima zi a acestui an, când am sărbătorit maternitatea ei divină. Acolo mi-a plăcut să mă gândesc la invocaţia din litania lauretană: Poarta cerului, roagă-te pentru noi, parafrazând în mintea mea: Poarta care se deschide în noul an, roagă-te pentru noi! Astăzi ea se remarcă printr-o nouă calitate. Nu e numai spiritul de a vedea nevoia, lipsa, greutatea, ci de a da sfatul cuvenit. Cuvintele ei sunt memorabile: "Faceţi tot ce vă va spune!" Ea este, așa cum o invocăm, Maica bunului sfat. Sfatul e darul Duhului Sfânt. Este ceea ce nu găseşti în tine oricât ai căuta cu mintea ta, şi primeşti prin urmare în mod gratuit (sau foarte scump!) de la alţii. Însemnătatea sfetnicului în trecut era indispensabilă oricărui rege sau împărat. Astăzi auzim peste tot de consilieri. E, semantic vorbind, acelaşi lucru şi parcă totuşi altceva. Sfătuitorul îşi exercită misiunea mai ales în chestiunile spirituale ale vieţii. El nu e cel care te învaţă la şmecherii sau care îţi vinde ponturi, ci cel care îţi oferă indicaţii preţioase pentru suflet, pentru interacţiunea cu ceilalţi oameni şi multe altele de acest gen.

    Maria este o sfătuitoare prin excelenţă. Şi sfatul ei are o valabilitate incontestabilă şi pentru timpul nostru: fă ceea ce spune Fiul meu! Din partea ei avem mai degrabă tăcerea, din partea Fiului ei avem cuvintele. Isus nu săvârşeşte minunea de unul singur. El vrea şi implicarea servitorilor, adică colaborarea noastră cu el. Procedura lui are eficacitate şi va avea mereu dacă vor concura intervenţia divină şi implicarea umană.

    Bucuria e restabilită. Vinul curge spre mesele nuntaşilor. Isus îşi revelează puterea, iar ucenicii cred în el. Credem şi noi şi ne bucurăm de un Domn şi Mântuitor care vrea să se simtă bine cu noi oamenii, care este atent la bucuriile noastre și care ne dă de înțeles prin această minune că ne așteaptă în bucuria fără de sfârșit din casa Tatălui său, unde îi vom fi oaspeți de onoare. Așa să fie - Amin. 

  

    Vă doresc tuturor o duminică festivă în Domnul, cu vin bun la masă, atât în prima cât și în a doua rundă, desigur după vinul preschimbat din Taina Sfintei Euharistii.