Isus şi criteriile chemarii lui

5 februarie

Meditează

Doisprezece bărbaţi au fost aleşi şi trimişi de Isus în misiune. Biografiile acestora sunt sărace până la inexistente, demnitatea lor este însă unică. Pe ei nu-i recomandă vreo capacitate anume, vreo înzestrare genetică specială ori vreo virtute mai puţin obişnuită, ci Prietenul şi Învăţătorul lor, Cristos. Nu ei l-au ales pe Isus, ci Isus i-a ales pe ei. În acest gând stă miezul oricărei vocaţii speciale la viaţa consacrată. Nimeni nu-şi poate provoca sau induce chemarea la preoţie sau călugărie, ci numai să-i consimtă. Când e vorba de vocaţie, nu există spaţiu pentru autosugestie, autodeterminare sau convingere subiectivă, ci numai pentru deschidere primitoare la ceea ce vine spre tine ca ofertă.

Ucenicii primesc indicaţii clare cu privire la „echipamentul” necesar unei eficiente activităţi evanghelice. Ceea ce ar părea indispensabil, este convertit în dispensabil: pâinea, desaga şi banii la cingătoare. Cât priveşte îmbrăcămintea, nu-i nevoie decât de un rând. Mesajul non-verbal transmis era în consecinţă unul extrem de puternic: nu din iniţiativă proprie mergeau ucenicii din loc în loc; nu interesul personal îi punea pe drumuri, ci faptul că cineva i-a trimis. Iar ei trebuiau să lase să se vadă tocmai acest adevăr, nu prin forţa cuvintelor, ci prin vizibilitatea accesibilă a exemplului. Dacă ar fi arătat altfel dotarea lor, ei ar fi fost cu uşurinţă etichetaţi drept propagandişti, oameni care sunt mânaţi de lucruri chiar suspicioase. Însă chiar şi aşa, cu sărăcia exterioară evidentă, Isus ia în calcul eşecul şi respingerea lor de către oameni. În acest caz, se impune calmul. În nici un caz nu trebuie să recurgă la compromisuri, îndulcind îndemnul la convertire pentru câştigarea simpatiei.

Aceste indicaţii de apostolat oferite de Isus ucenicilor formează o oglindă în care orice predicator al timpului nostru face bine să privească des. Neconcordanţele bat la ochi! De ce nu se bucură Isus de audienţă mai mare în zilele noastre? De ce nu este mai mult căutat din moment ce exemplul vieţii lui este atât de nobil, de pozitiv, de admirabil? Cine face imaginea lui opacă şi puţin atractivă în rândul oamenilor? Poate un apostolat în care se vede prea multă lucrare omenească şi prea puţină lucrare divină. Aleasă de Isus, martira acestei zile, sfânta Agata, a dovedit în mod admirabil reversul acestui adevăr, şi anume că în ea a dominat lucrarea divină. Pentru unii cititori, evanghelia acestei zile e o confirmare, pentru alţii un avertisment grav.

Reţine

  Cel care vrea să predice evanghelia, să aibă în vedere să nu se aprovizioneze cu lucruri care sunt în deserviciul ei.

EVANGHELIA
Prima trimitere a ucenicilor.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 6,7-13
În acel timp, Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate. ⁸ Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, ⁹ dar încălţaţi cu sandale şi: "să nu purtaţi două tunici!"¹⁰ Apoi le-a spus: "Dacă intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela, ¹¹iar dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor!" ¹² Ei au plecat şi au predicat ca oamenii să se convertească. ¹³ Şi scoteau mulţi diavoli, ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau.

Isus şi nazarinenii

4 februarie

Meditează

Eşecul lui Isus în propria localitate natală are o rezonanţă aparte. El nu e însă singular în viaţa lui. Ştim ce cuvinte a rostit despre Cafarnaum şi Betsaida, localităţi în care el „investise” cuvinte şi minuni multe…degeaba. Isus lipsise pentru o vreme din Nazaret, interval în care pentru el se petrecuseră schimbări mari: Botezul în apa Iordanului de către Ioan şi debutul vieţii publice. În momentul în care s-a întors acasă, la ai săi, avea deja oarece notorietate. Minunile îi sporeau mult renumele. Aşa nu-l cunoscuseră niciodată concitadinii lui, nazarinenii. Şi aveau să demonstreze că nu sunt deloc dispuşi să-şi schimbe tipul de cunoaştere cu privire la fiul lui Iosif şi al Mariei. În mintea lor, tabloul personalităţii lui Isus se epuiza repede în câteva repere biografice şi nimic mai mult. Cum să-şi aroge Isus pretenţia de a fi tratat altfel decât un fiu de lemnar? De unde la el aroganţa de a se da drept un profet? În faţa unei asemenea împietriri cardiace, lui Isus nu-i rămâne altceva de făcut decât să-i lase în pace şi să-i părăsească, mirându-se de necredinţa lor.

Atitudinea nazarinenilor a supravieţuit timpurilor şi este vizibilă în mulţi oameni contemporani, pentru care identitatea lui Isus nu poate să sară nicicum peste profilul lui strict pământesc. Cine vrea să-l abordeze pe Isus numai sub unghi istorico-raţionalist, acela trebuie să ia în calcul o consecinţă nefastă: părăsirea lui de către Isus. Divinitatea lui rămâne ascunsă oricărei încercări exclusiv mentale de a-l înţelege. Nazarinenii n-au vrut să creadă în divinitatea lui Isus. Astăzi, unele descoperiri „ştiinţifice” nu-i recunosc nici măcar existenţa istorică. De mirare pe ce culmi a mai ajuns şi ştiinţa pentru unii!   

Ca să-l cunoaştem pe Isus şi să-l reţinem la noi, e nevoie să ne dotăm cu credinţă. Prin cercetare biblică, prin cursuri de teologie sau dezbateri pe teme de religie, cel mult îl studiem pe Isus, dar de înţeles, nu-l înţelegem şi nici nu-l simţim în noi. Credinţa e în stare să lărgească limitele sufletului nostru şi să ne pună în comuniune cu Dumnezeu. Pentru aceasta nu e nevoie să desfiinţăm raţiunea din noi, ci doar să nu-i supraapreciem puterea sau să contăm numai pe ea.

Reţine

„Isus Cristos nu este apreciat deloc până ce nu este apreciat mai presus decât orice” (sfântul Augustin).

EVANGHELIA
Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 6,1-6
În acel timp, Isus a ieşit de acolo şi a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau. ² Fiind zi de sâmbătă, Isus a început să înveţe în sinagogă şi mulţi dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: "De unde toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste minuni care se fac prin mâinile lui? ³ Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda şi Simon? Şi surorile lui nu sunt oare aici, la noi?" Şi se scandalizau de el. ⁴ Dar Isus le-a zis: "Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui". ⁵ Şi nu a putut face acolo nicio minune, decât doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat.⁶ Şi se mira de necredinţa lor. Apoi, cutreiera satele din jur învăţând.

Atitudine de credinţă

3 februarie

Meditaţie

Într-o împrejurare încărcată cu mulţime de oameni ni se revelează Isus în identitatea sa de taumaturg divin. Asistăm la un act în act: o minune în interiorul altei minuni. Deosebirea lor nu stă atât în faptul că prima e redarea sănătăţii, iar a doua, a vieţii, ci în modul cum se raportează Isus la ele. Chiar îl ia pe Isus prin surprindere faptul că o putere iese din el spre vindecarea unei femei? Să credem că  minunea a avut loc prin el, dar fără ştirea lui? Pe cât de discret şi-a cumpănit femeia acţiunea, pe atât de popularizat i-a fost cazul. Îl vor afla şi generaţiile de după noi! Isus nu a vrut să-i fie dată în vileag boala trupească, ci credinţa din spatele gestului ei. Aceasta trebuia adusă din spate în faţă, pusă în evidenţă, nu spre ruşinea, ci, dimpotrivă, spre lauda ei!

Minunii învierii copilei a vrut în schimb să-i confere o aură de tăcere: „El le-a poruncit cu insistenţă ca nimeni să nu afle aceasta”. De ce această deosebire? În timp ce în cazul femeii, Isus constată o credinţă în act, în cazul şefului sinagogii trebuie să îndemne la credinţă. Credinţa femeii e făcătoare de minune: „…credinţa ta te-a mântuit”. În cazul fetiţei, Isus îşi doreşte ca minunea învierii ei să fie făcătoare de credinţă, lucru mai greu de atins la oamenii înclinaţi să savureze senzaţii tari sau să-şi potolească curiozităţi exotice inutile.

Credinţa! Ce puteri nebănuite ascunde şi dezvăluie deopotrivă! Pe cei care au credinţă – iar ea nu este o dotare genetică, o înclinaţie socială sau o trăsătură a firilor naive, ci o adeziune continuă a inimii şi a minţii la ceea ce nu este niciodată pe deplin înţeles –, pe aceia îi atinge Dumnezeu în neînchipuite feluri. Iar minunile atingerii lui sunt multe. Celor care n-au credinţă, le apar derizorii multe din atitudinile şi trăirile credinciosului. Oamenii dispuşi să ridiculizeze, să caricaturizeze viaţa de credinţă, îşi găsesc tot felul de raţiuni de a nu crede în minuni, chiar dacă acestea se întâmplă în curtea lor, sub nasul lor. Pe de altă parte, şi credinciosului îi este greu să-şi explice sau să-şi motiveze credinţa. Cine vrea să-l înţeleagă, o poate face însă într-un singur mod: imitându-i stilul de viaţă. Multe situaţii şi evenimente din viaţa noastră capătă aura unei minuni, dacă le privim retrospectiv prin obiectivul credinţei. În lipsa credinţei, e totul pură întâmplare, fericită sau nefericită.

Reţine  

„Credinţa face ceea ce omul şi legea nu pot face”(sfântul Ioan Gură de Aur).

(Citirea evangeliei face înţeleasă mai bine, sper, întreaga meditaţie)

EVANGHELIA

Fetiţă, îţi spun scoală-te!

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 5,21-43
În acel timp, după ce Isus a trecut din nou cu barca pe ţărmul celălalt, o mare mulţime s-a adunat la el, iar el stătea lângă mare. ²² Atunci a venit unul dintre conducătorii sinagogii, cu numele de Iair, şi, văzându-l, a căzut la picioarele lui ²³ şi l-a rugat stăruitor, spunând: "Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi pune-ţi mâinile peste ea, ca să fie vindecată şi să trăiască!" ²⁴ Şi a plecat cu el. O mare mulţime îl urma şi îl îmbulzea. ²⁵ Iar o femeie, care avea hemoragie de doisprezece ani ²⁶ şi care suferise multe de la mulţi medici şi îşi cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău, ²⁷ auzind despre Isus şi venind din spate prin mulţime, i-a atins haina; ²⁸ căci îşi zicea: "De voi atinge chiar şi numai hainele lui, voi fi salvată". ²⁹ Îndată, hemoragia ei s-a oprit şi a ştiut în trupul ei că a fost vindecată de boală. ³⁰ Isus şi-a dat seama îndată că o putere ieşise din el şi, întorcându-se către mulţime, a spus: "Cine mi-a atins hainele?"³¹ Dar discipolii i-au zis: "Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui «Cine m-a atins»?" ³² Dar el privea de jur împrejur s-o vadă pe cea care făcuse aceasta. ³³ Femeia, cuprinsă de frică şi tremurând, ştiind ce i se întâmplase, a venit şi s-a aruncat în faţa lui şi a spus tot adevărul. ³⁴Atunci el i-a spus: "Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta!" ³⁵Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorul sinagogii, spunând: "Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe învăţătorul?" ³⁶ Dar Isus, neţinând seama de cuvântul spus, i-a zis conducătorului sinagogii: "Nu te teme, crede numai!" ³⁷ Şi nu a permis nimănui să-l urmeze în afară de Petru, Iacob şi Ioan, fratele lui Iacob. ³⁸ Când au venit la casa conducătorului sinagogii, a văzut frământare şi pe cei care plângeau şi boceau mult. ³⁹ Intrând, le-a spus: "De ce vă agitaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme". ⁴⁰ Dar ei îl luau în râs. Însă el, dându-i afară pe toţi, a luat cu sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei care erau cu el şi a intrat acolo unde era copila. ⁴¹Atunci, prinzând copila de mână, i-a spus: "Talitha qum!", ceea ce tradus înseamnă: "Fetiţă, îţi spun scoală-te!" ⁴² Fetiţa s-a ridicat îndată şi a început să umble. Ea avea doisprezece ani. Iar ei erau uimiţi peste măsură. ⁴³ El le-a poruncit cu insistenţă ca nimeni să nu afle aceasta şi le-a spus să i se dea să mănânce.

Întâmpinarea Domnului!

2 Februarie

Meditaţie

Sărbătoarea de astăzi are printre altele efectul de a ne transfera emoţional în fascinanta atmosferă a Crăciunului. Iosif, Maria şi Pruncul lor de 40 de zile sunt în templu. Evanghelistul Ioan ne spune că Dumnezeu ni l-a dat nouă pe Fiul său. Acum părinţii lui fac gestul invers, oferindu-l pe Isus Tatălui său. Prezentarea lui Isus la templu este o împlinire a legii cu privire la primul-născut, aşa cum precizează în trei rânduri evanghelia.

Pentru noi acest fundal legislativ nu mai are nici o importanţă. Ce să reţinem atunci de la această sărbătoare? Ar fi mai întâi cuvintele bătrânului Simeon cu referire la Isus: „lumină spre luminarea neamurilor”. Metafora luminii a pierdut în zilele noastre din forţa ei originală. E adevărat că trăim şi noi în alternanţa noapte/zi, însă nopţile nu ne mai sunt înecate în întuneric, fără vreo sursă de lumină, ca-n acele vremuri. Multe lumini artificiale ne luminează exteriorul, în timp ce în interiorul nostru întunericul ia proporţii nebănuite.  

„Îţi doresc multă lumină interioară!”, sunt cuvintele unei urări pe care îmi place s-o aud şi s-o transmit la rândul meu altora. Isus este pentru oameni această lumină, iar noi, creştinii, ar trebui să devenim reflecţiile ei fidele. Asta înseamnă să avem lumină în gânduri, în opţiunile pe care le facem, în sentimentele pe care le exprimăm, în purtarea noastră privată şi publică. O asemenea lumină nu este generată de nimeni şi de nimic. Cine o posedă, a primit-o de la cel care s-a numit pe sine „Lumina lumii”. Pentru obţinerea ei, facem bine dacă procedăm cu noi aşa cum au procedat Iosif şi Maria cu copilul lor: ne ducem sau ne lăsăm duşi de către alţii la templu, adică la biserică. Şi asta nu pentru alt scop decât cel de atunci: să ne oferim pe noi înşine lui Dumnezeu! Poate acesta este sărbătoarea potrivită pentru a reflecta asupra familiarităţii noastre cu biserica parohială, cu ambientul ei interior. Ne pătrund sentimente religioase atunci când ne apropiem de altar? Simţim că ne pătrunde în acel spaţiu sacru o rază din lumina lui Isus? Ne apropiem de tabernacol cu gândul că mergem în întâmpinarea Domnului? Să ne gândim că am putea deveni pentru mulţi subiecte de lumină, nu pentru că noi înşine am lumina, ci pentru că Isus ar lumina prin noi spre ceilalţi.

 

Reţine

 „Isus vine să ne întâlnească. Să-i ieşim în întâmpinare, pentru a-i ura bun venit!” (Maica Tereza).

Autoritatea lui Isus

1 februarie

Meditează

Prima minune a lui Isus relatată de evanghelistul Marcu este o exorcizare. Înainte de a ajunge la descrierea ei, el vrea să arate oricărui cititor al evangheliei sale o caracteristică esenţială a lui Isus: autoritatea sa. Nu era o autoritate învăţată de la cineva sau delegată de cineva. Era autoritatea celui pe care el îl prezintă în primul verset al operei sale, folosind cuvinte mari: „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”. El vrea să ne spună că una din misiunile pentru care Isus a venit în lume este nimicirea forţelor Răului. În acest episod, Mântuitorul este într-o confruntare publică, directă cu duhul necurat. E interesant că acesta era chiar în sinagogă, locul unde se citeşte din Scriptură. Ce căuta chiar acolo, asta nu mai ştim! Din vociferarea lui se deduce că Isus îl deranjează. Mai mult, în prezenţa lui, el e nevoit să-şi anunţe cu glas tare propria distrugere şi a celor din specia lui. Cât îl priveşte pe Isus, el nu este dispus să-i vorbească. Măcar că duhul îi dezvăluia lucruri adevărate! Isus era realmente Sfântul lui Dumnezeu, venit între oameni să anihileze răutatea diavolului.      

Atitudinea lui Isus are pentru noi o valoare paradigmatică, exemplară: cu diavolul nu stăm la discuţii, chiar şi atunci când şoaptele lui compilează adevăruri, fiindcă finalul este întotdeauna ostil nouă. Din evanghelie învăţăm acest lucru. Din partea multor curente de gândire moderniste, altceva. Să vorbeşti despre diavol în unele medii mai ales occidentale, înseamnă să vrei cu bună ştiinţă să fii pentru unii ascultători ridicol. Discursul despre el adoptă genul poveştilor de care copiii – hipersensibilii copii – trebuie neapărat protejaţi. Reprezentările lui medievale ilustrează o mentalitate de mult apusă. Credinţa în existenţa lui nu cadrează cu faptul de a fi în pas cu contemporaneitatea.

Se ridică nişte întrebări inevitabile: cine i-a vorbit lui Isus în evanghelie, în acest pasaj şi în altele? De ce se scrie şi astăzi despre exorcism? Manifestările violente ale celor posedaţi, limbile străine în care încep brusc să vorbească sunt reductibile la nişte nevroze acute sau tulburări psihice, aşa cum ne lămuresc doctorii necredincioşi? Oare nu se iluzionează oamenii cu faptul că „atotştiutoarea” ştiinţă le lămureşte pe toate? De la Isus învăţăm altceva! Pe el ni-l dorim lângă noi în orice ispită ştiind bine cât de fragili şi vulnerabili suntem. 

Reţine

Nici o autoritate umană nu trebuie plasată deasupra autorităţii lui Dumnezeu. Altfel, riscă să degenereze în stăpânire diabolică.  

(textul este cel din broşura "De la răsărit până la apus")

Pr. Cristian Diac