Isus și dezbinarea

     Mărturisesc că există duminici în care după lectura evangheliei prefer să iau loc și să mă abțin de la orice comentariu exegetic sau discurs omiletic. Nu pentru un scop anume, ci din pricina unei neputințe pe care mi-o constat în fața textului sacru. Înaintea unui fragment evanghelic clar, explicațiile curg de la sine, înțelegerea e neumbrită. Însă atunci când intervine paradoxul, nepotrivirea, neconcordanța în afirmaţiile lui Isus, prima reacţie e nedumerirea, iar ceea ce-i urmează nu-i cuvântul, ci tăcerea. Pretenția de a poseda cheile de înțelegere a tuturor textelor biblice o consider pernicioasă şi împotriva umilinţei pe care o cere cuvântul lui Dumnezeu. Comprehensibilul și in-comprehensibilul în câmpul biblic sunt într-un dans continuu. Isus nu vorbește în așa fel încât noi să putem reacționa imediat cu cuvintele: "Doar mă gândeam că trebuie să fie aşa! Pur şi simplu mi-a confirmat ideile!", ci, dimpotrivă: "La asta nu m-aş fi aşteptat niciodată!" sau: "E de-a dreptul incredibil că poate să rostească aşa ceva!"

     Aşadar, premisa de plecare este pentru mine recunoaşterea faptului de a nu-l înţelege pe Isus în mărturisirea pe care o face în textul acestei duminici decât parţial. Voi desfăşura în scris acest parţial, cu asigurarea că nu e tot înţelesul, tot sensul evangheliei.

     "Credeţi că am venit să aduc pacea în lume? Vă spun nu, ci mai degrabă dezbinarea." Acestui verset îi urmează câteva binoame care exemplifică dezbinarea în relaţiile interfamiliale. Din seria de binoame, cu un mare grad de verificabilitate ar părea să fie ultimul: soacra împotriva nurorii şi invers. Însă nici celelalte nu sunt excluse. În ce relaţie stau Isus şi dezbinarea? Cauzează el în mod nemijlocit dezbinarea? O susţine prin vreun îndemn? Se pronunţă în favoarea ei? O vrea în mod direct? Cum se conciliază această propoziţie cu cea care îi aparţine tot lui: "Pacea mea o dau vouă"? Sau cu biografia lui? În fața lui Pilat, Isus este complet dezarmat, iar în Grădina Ghetsemani îi cere lui Petru să bage sabia în teacă. N-a stat în fruntea niciunei incursiuni militare, (spre deosebire de Mahomed, cu care îl compar doar pentru a reieși mai evident cât este de incomparabil!), iar pe mulți chiar i-a dezamăgit cu inofensivitatea lui. Le-a spus că e blând și smerit cu inima!

       Cine îl primeşte pe Isus, cine se pronunţă în mod coerent în favoarea lui, simte simultan în lumea lui interioară o pace specială, iar în cea exterioară o rivalitate. Poate mă explic mai bine, recurgând la o exemplificare. Mergi la farmacie și primești un medicament pe prospectul căruia citeşti numele durerilor de care te vindecă, și, ceva mai jos, și efectele secundare pe care ești nevoit să ți le asumi, în cazul în care ți-l administrezi. Isus nu cauzează dezbinarea, însă atașamentul serios la persoana lui poate avea ca efect secundar dezbinarea. Efectul principal este o inimă iubitoare și deschisă, detașată de multele superficialități ale vieții și atentă la adevăratele lucruri de valoare, iertătoare și pașnică. La toate acestea, unii subiecți externi ar putea manifesta resentiment, indignare și chiar ură. Când nu ești chiar ca lumea, atunci ajungi să simți tot felul de dezacorduri și acreli din partea unora, tocmai pentru că reprezinți un semn de împotrivire, un refuz clar de asimilare, de integrare în structura ei. Isus a însemnat atât de mult pentru Francisc că "l-a dezbinat" de tatăl său. La fel s-a întâmplat şi cu Toma şi cu mulţi alţi sfinţi. La fel se întâmplă astăzi cu mulţi creştini.

     Mi-aş dori să se vadă că, în unele privinţe, noi, creştinii nu suntem ca lumea; că nu ne facem promotorii opiniilor în vogă, că nu asimilăm orice curent de viaţă, de gândire, de modă; că suntem dispuşi să ne asumăm dezbinări de dragul rămânerii cu Isus. Să ne gândim bine: numai peştii morţi înoată în direcţia curentului, după titlul unei cărţi (în germană).  

Pentru încântarea inimii!

     Missa Încoronării, de Mozart, este în întregime vrednică de atenţia şi aprecierea urechilor și inimilor noastre. Însă, ca în orice lucrare mai amplă, unele fragmente se remarcă prin frumuseţe şi măiestrie. În acestea, inspiraţia geniului muzical parcă atinge piscuri mai înalte. Nu pot, desigur, să disociez numele lui Mozart de Requiem-ul căruia îi este părinte, o lucrare muzicală care trezește în cel care o ascultă adevărate stări metafizice. Missa Încoronării este și ea plină de grandoare prin tonalitățile înalte, prin armonia vocilor, prin emoțiile pe care le induce, interpretată la evenimente de toată solemnitatea, în tot felul de catedrale ale lumii și nu doar.

     Din întreaga lucrare, mi-a plăcut însă în mod deosebit Agnus Dei. Există multe interpretări ale ei. Cea intepretată de Filarmonica Vienei, condusă de Herbert von Karajan în San Pietro, Vatican, este indubitabil solemnă (http://www.youtube.com/watch?v=qXahJYGkYX4), bine cunoscută și printre cele mai bune, însă, în comparație cu cea pe care o voi posta, încă n-are (vorbesc în contul meu, deci sunt subiectiv!) forța de înduioșa inima, de a o smulge din starea ei dinainte de audiție pentru a o umple de admirație. Interpretarea care, din punctul meu de vedere, reușește asta, îi aparține unui băiat de la (tot Viena!) Wiener Sängerknaben (Vienna Boys Choir). Vocea lui nu este trecută prin conservator, nu este una matură, nu recurge la vibrato. Ea este cristalină, de copil, reușind  să urce și să coboare cu multă eleganță și claritate pe notele partiturii, menținând linia melodică, cu o expresivitate admirabilă. Merită ascultat! Singurul detaliu care nemulțumește la această înregistrare este fâșâitul de fond. Altfel, lucrarea în sine e smulsă din lumea angelică. Se știe doar că între ei îngerii cântă Mozart. Dar când sunt în fața tronului maiestății cerești, recurg la Bach! Sperând că mila Domnului mă va purta cândva în patria lor, îi voi pe îngeri ca, printre alte cântece să nu uite de această bijuterie a muzicii clasice. Poate însuşi Mozart îi va dirija...şi va fi desfătare neţărmurită(Ultrarealiştii să-mi ignore visările din ultima frază!)

Cânt adus Mariei

    Gândindu-mă la sărbătoarea de astăzi, la Maria, la tot ceea ce am învăţat şi citit, sau ascultat, sau auzit despre ea, parcă îmi lipseşte imboldul de a începe să scriu, dându-i atâta dreptate Chiarei Lubich pentru ceea ce spunea, şi anume că Maria este mai curând subiect de contemplaţie decât de discuţie.

E uimitor câtă veneraţie poate să primească, câte cântece i se pot dedica, câtă gânduri sublime se pot formula despre ea. Fiecare ţară vine cu zestrea proprie de cântece, fiecare generaţie cu sfinţii ei mariani, fiecare epocă cu creaţiile ei artistice.

    O lăudăm pe măreaţa Doamnă a Cerului, pe Mama noastră pentru că altfel nu putem, pentru că nu ne simţim compleţi fără imaginea şi cinstirea ei; pentru că profilul nostru creştin ar fi altfel sărac; pentru că inima ne-ar fi de atâtea ori neîncălzită de gingăşia şi bunătatea ei maternă dacă ea ne-ar lipsi. Este în ceruri glorificată şi este atât de mult pe pământ; este înveşmântată cu slavă şi în acelaşi timp cu toate grijile şi trudele pe care le poate acumula existenţa umană a copiilor ei; este plină de fericirea celestă şi totuşi pe chipul ei sunt şi lacrimi; este compania noastră pe drumurile sinoase ale vieţii şi icoana pe care o privim şi în care ne contemplăm ţinta.

    Maria este atâtea...Când ne vom sătura să o cinstim şi să-i cântăm? Niciodată!

    Niciodată, frumoasă şi dulce Marie!  

 

 

Adormirea Maicii Domnului

    În solemnitatea Adormirii Maicii Domnului, ne îndreptăm atenţia şi pietatea spre Mama noastră cerească, Maria. Ei îi prezentăm veneraţia şi iubirea noastră, contemplând în ea frumuseţile pe care harul divin le-a săvârşit în fiinţa ei imaculată. Biserica întreagă îi cântă astăzi, o laudă, o roagă şi îi imploră mijlocirea. Adevărul înălţării ei cu trupul şi cu sufletul la cer este unul al credinţei. Aşa cum spunea papa Benedict al XVI-lea, noi nu-l lăudăm suficient pe Dumnezeu, dacă tăcem cu privire la Maria.

     Îmi doresc ca fiecare dintre noi să poată găsi astăzi biserica, sanctuarul, locul sacru în care să-i poată oferi veneraţia şi afecţiunea cordială celei pe care îngerii o laudă, contemplând-o în slava cerului.
     Sunt în timpul anului și alte zile dedicate Mariei. Există chiar comemorare dedicată numelui ei. Totuși, persoanele care poartă numele Mariei, își sărbătoresc astăzi onomastica. Tuturor Mariilor le doresc o zi încântătoare, în care să simtă gingășia și mângâierea Mariei, cea binecuvântată între toate femeile

  O dedicație muzicală...

 

Acolo unde este comoara ta...

     Limba germană, atât cât o ştiu, am început s-o învăt prin 2003. E drept că pentru asimilarea ei e nevoie de minte, dar eu cred că şi de multă perseverenţă. Nu trebuie să te laşi! Prima euforie, bucuria începutului se termină la primele două lecţii. Din germana pe care o auzeam peste tot în jurul meu, înţelegeam puţin. Însă un apelativ, o strigare revenea des, mai ales când eram pe la magazine sau în spaţiile publice: Schatz, cu derivatele locale: Schätzle sau Schatzi. Aşa îşi strigau soţii soţiile. Aşa îi strigau părinţii pe copilaşii lor. Nume propriu nu putea fi, mi-am spus. Era prea frecvent. Constrâns să nu-mi las curiozitatea nesatisfăcută, am căutat repede în dicţionar şi am găsit traducerea termenului: comoară, tezaur, bogăţie, ca prime semnificaţii, ca apoi să văd la rubrica semnalată în paranteze aşa: (fam.) alte înţelesuri ale cuvântului, şi anume: iubita mea, iubitul meu, odorul meu. În limba română nu există un corespondent pe măsură. Sau nu-l ştiu eu. În italiană se aude din toate părţile: amore. Aici, în schimb, e întrebuinţată expresia semnalată. Toată această introducere mi-a fost declanşată de cuvântul lui Isus din evanghelia de astăzi: "Acolo unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră". Unde este comoara noastră şi în ce rezidă ea? Este un obiect? Partenerul de viaţă, copilul? Este şi Dumnezeu?

 

     Luca, evanghelistul, adoptă un ton de avertisment când e vorba de ataşamentul de bogăţii. E vizibil acest lucru pe parcursul evangheliei. Bogăţiile ne reţin atenţia şi preocupările în mod excesiv în sfera pământească. Nu ne mai vine să ne lansăm spiritual spre înălţimi; nu ne mai punem prea uşor în căutarea lui Dumnezeu. Există pentru Isus un tip de agoniseală care rentează: e cea făcută în pungi care nu se învechesc, într-un material neatins de molie şi în bani nevânaţi de vreun hoţ. E o investiţie care scapă finitudinii, limitei temporale. Inima noastră e acolo unde este comoara noastră. Dacă inima ne este lângă metale preţioase sau bani, înseamnă că suntem încă săraci, departe de a fi înţeles esenţialul vieţii, iar cineva ar trebui să ne vină în ajutor ca să ne trateze devierea spirituală. Dacă inima ne este ataşată de anumiţi oameni, anumite suflete dragi, nu e nimic blamabil în asta, e dimpotrivă minunat. Însă e eronat să se creadă că ei sunt totul. Cine nu ştie cât de nestatornică este inima omului! O persoană, oricât de scumpă îţi este, nu poate să însemne totul. Totul e un calificativ pe care îl primeşte Dumnezeu. Din momentul în care Dumnezeu înseamnă Totul pentru tine, ceilalţi vor însemna exact ceea ce trebuie să însemne, spre bucuria ta, dar şi spre bucuria lor: soţul se va simţi soţ, soţia va fi tratată ca o soţie, copiii ca nişte copii etc.

  

     Cu alte cuvinte, evanghelia ne spune că trebuie să ne adunăm comori, fără ca să strângem ceva anume pentru viaţa asta; că putem avea comori fără ca să fie neapărat nevoie să se vadă. La sfânta Liturghie de astăzi, au venit copilaşii spre altar, la ofertoriu, purtând în mânuţe inimi de hârtie colorată, pe care erau trecute tot felul de comori de care inima se poate ataşa şi în care se regăseşte orice inimă. Citeam cuvinte precum: încredere, speranţă, încurajare, dăruire, prietenie şi, desigur, de cele mai multe ori, iubire. Dacă ei au înţeles că acestea sunt comorile şi noi încă nu am înţeles, nu stăm înaintea lor fără să ne simţim ruşinaţi?

 

     O poveste vorbeşte despre o femeie înţeleaptă care se plimba prin pădure. La un moment dat găseşte într-un râu o piatră preţioasă. O ia şi o pune în desagă. A doua zi, un călător îi cere cu insistenţă ceva de mâncare. În timp ce femeia îşi duce mâna în desagă, ochii călătorului necunoscut zăresc piatra. Gândindu-se la viitorul lui, acesta îl roagă să-i dea piatra. Fără ezitare, după ce îi dă de mâncare, îi dă şi piatra. După câteva zile, revine necunoscutul călător în pădure, o caută pe femeie, îi înapoiază piatra şi îi spune: "Tu ai putea să-mi dai ceva mai de preţ decât această piatră. Dă-mi, te rog, ceea ce te-a făcut capabilă să-mi dăruieşti fără ezitare piatra preţioasă!"

 

    Facem bine să verificăm unde ne este inima şi în ce loc facem adevăratele investiţii. Să ne arătăm dezinteresaţi de ceea ce ne spune Isus, iarăşi nu putem! 

    

Ce ne-ar transfigura?

    Evanghelia acestei zile vorbeşte despre evenimentul schimbării la Faţă a lui Isus. Nu se precizează pe care munte, însă conform tradiţiei, se crede că ar fi muntele Tabor. De această zi, sau mai bine zis sărbătoare, mă leagă o amintire preţioasă pe care o am cu muntele Tabor, unde am celebrat sfânta Liturghie în cadrul pelerinajului făcut în luna septembrie a anului 2008 în Israel. Eram pe munte şi acolo puteam să reflectez la ceea ce relataseră evangheliştii despre transfigurarea lui Isus. E, cred, cel mai propice loc, pentru imaginaţie şi pentru meditaţie. Natura e frumoasă şi liniştea nu este atacată de niciun zgomot. Lumea e la vale. E la vale cu toate grijile şi vacarmul ei. Gândul că acolo a avut loc minunea transformării lui Isus la Faţă şi conversaţia cu cei doi mari ai Vechiului Testament, precum şi declaraţia Tatălui ceresc, şi că eu mă aflu exact acolo, cu trupul şi cu sufletul, imi inducea o starea de exaltare pe care o simţeam pe un fond de tăcere interioară și de bucurie incomunicabilă. 

      Ce ne-ar putea spune nouă memoria acestui eveniment din viaţa lui Isus? În primul rând că e bine să trăim în perspectiva vieţii de dincolo. Ne petrecem multe zile pe un plan pregnant profan, fără să inserăm decât foarte puțin sacru în acţiunile noastre. În sărbătoarea de azi văd o invitaţie implicită de a crea un interval mai mare pentru ceea ce are marcă spirituală. Îi admir pe oamenii care conferă atâtor acţiuni cotidiene mici semnificaţii sacre. Există în camera lor pe noptieră o carte sau un obiect care îi ajută să se transpună într-o anumită stare sufletească; există o iconiţă de pe reversul căreia rostesc o rugăciune preferată, în care îşi regăsesc sentimentele în faţa lui Dumnezeu; pe o etajeră o statuie achiziționată într-un pelerinaj care, pentru că statuia rămâne acolo, nu mai poate fi dat uitării. Toate acestea poartă în sine forţa de transfigurare a vieţii, de smulgere a ei din prea multul profan în care e aruncată.

     Este încă perioada vacanţelor. Sunt căutate locurile turistice. Este preferată de unii marea, în timp ce alții simt atracţia piscurilor. Dacă concediul cuprinde zile în care sufletului nu i-a fost oferit nici un spaţiu, nici un timp, nici o biserică, nici o mănăstire, nici o rugăciune, atunci el e sărac și nu poate decât să se manifeste așa. 

    Când mă gândesc la transfigurare, îmi imaginez acei oameni care lasă să transpară pe chipul lor seninătăţi şi linişti sorbite, alimentate din altă lume. Grația de pe chipul lor nu este întreţinută de loţiuni sau creme, ci de racordarea sufletului lor la Dumnezeu. La Dumnezeul care lucrează în noi transformarea şi modelarea noastră ne rugăm şi-i cerem să fie bucuria mai presus de orice a vieţii noastre.

    

 

 

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 9,28b-36
În acel timp, ^28b Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi s-au urcat pe munte ca să se roage. ²⁹ Pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. ³⁰ Şi iată, doi bărbaţi stăteau de vorbă cu el: ³¹ erau Moise şi Ilie, arătându-se în slavă. Ei vorbeau despre sfârşitul lui care urma să se împlinească în Ierusalim. ³² Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit, au văzut slava lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau cu el. ³³ Pe când aceştia se depărtau, Petru i-a zis lui Isus: "Învăţătorule, ce bine ne simţim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie". Nu-şi dădea seama ce spune. ³⁴ În timp ce spunea acestea, a venit un nor, care i-a învăluit, iar ei, intrând în nor au fost cuprinşi de frică. ³⁵ Atunci s-a auzit din nor un glas: "Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!" ³⁶ În timp ce glasul răsuna, Isus era singur. Ei au păstrat tăcerea şi în zilele acelea nu au spus nimănui nimic despre cele văzute.

Un gând despre evanghelie

    Oricine a înţeles astăzi că bogăţia nu primeşte nicio acreditare din partea evangheliei. Bogatul este o persoană ingrată, depreciată, nesimpatizată. Blamarea lui vine direct din partea lui Isus. În evanghelia sfântului Luca, singura de altfel în care găsim această parabolă, bogăţia este rea în sine. Adeptul lui Isus trebuie să ia distanţă şi să se păzească de ea. Tentaţia este mare, iar la capătul ei nu poate fi altceva decât pierderea de sine. Bogăţia are de-a face cu inteligenţa, nu şi cu înţelepciune. E chiar reversul înţelepciunii: Dumnezeu i se adresează "sărmanului" bogat cu apelativul: "Nebunule!" Bogatul este catalogat drept necugetat. Nu că i-ar lipsi lui gândirea. Ci pentru că o foloseşte pe aceasta împotriva lui. Viitorul lui sună bine. El e aprovizionat. Ceea ce-l aşteaptă, sunt desfătările. Şi numai ele!

    Bogatul e de compătimit pentru mai multe motive, dar eu cred că în special pentru gândirea pur pământească în care se cufundă. E trist să-ţi facă cineva observaţia că vederile pe care le ai, ideile pe care le emiţi ar putea foarte bine purta eticheta: scopul întrebuinţării este strict pământesc! Bogatul arată o sărăcia spirituală lamentabilă, pentru faptul că în orizontul preocupărilor lui încape numai el şi pentru că acestea au relevanţă doar pentru acest pământ. Eu spun şi cred că nu e rău să fii bogat, însă e trist să ajungi să fii aşa un bogat, ca cel din evaghelie. 

    Pentru unele parabole, se ridică dificultatea de a stabili care sunt destinatarii care s-ar putea regăsi în conţinutul ei. Parabola de astăzi e pentru toţi sau doar pentru cei bogaţi? E direcţionată către toţi bogaţii sau numai către cei de factura celui descris? Înainte de a o rosti, Isus pronunţă nişte cuvinte memorabile, demne de a fi săpate pe monitorul minţii noastre: "Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie; deoarece chiar şi atunci cînd cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are!" Cei vizaţi aşadar de aceste cuvinte de duh sunt toţi oamenii, publicul larg, insul luat în particular, indiferent pe ce poziţie stă pe scara avuţiei. Căci înainte de a exista bogăţia, există lăcomia de bogăţie. Iar lăcomia de bogăţie se înfiripează în om chiar şi la vârsta copilăriei şi-l poate însoţi cu statornicie până în ultima clipă a vieţii.

    Subliniez cuvintele: Viaţa omului nu constă în ceea ce are.  Sunt numai binevenite pentru o reflecţie de seară. Sunt mângâietoare mai ales atunci când pierdem ceva! Sau atunci când nu obţinem ceea ce ţinem morţiş să dobândim, dar şi atunci când am avea dreptul la bunuri care ne-ar asigura decenţa existenţei, fără să le avem. Nu îi trebuiesc omului decât câteva luni de viaţă şi deja strânge tare în mânuţe lucrurile pe care le prinde. Însă are nevoie de ani de zile, dacă nu chiar de o viaţă, să înveţe să lase lucrurile din mână. Să ne gândim că cele mai importante lucruri în viaţă, în definitiv nu sunt lucruri.

   

   

      

Vanità di vanità

     Pentru această duminică, mi se pare incontestabil de potrivit mesajul melodiei compuse de A. Branduardi, cunoscută mai mult din filmul "State buoni se potete". Filmul e de fapt o ecranizare a vieţii sfântului Filip Neri, pentru vizualizarea căruia, cred că nu mai trebuie făcută nicio recomandare. E condimentat cu umor, cu trăiri spirituale edificatoare. Se poate găsi pe youtube integral. Deci, vizionaţi-l!

     Videoclipul afişează cu insistenţă înaintea ochilor mesajul pe care Qohelet ni-l transmite astăzi la prima lectură: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune. Cuvântul cărei limbi redă mai bine ceea ce a vrut să transmită autorul sacru atunci? Poate e prea puţin important cuvântul cât mai ales înţelegerea gândului său. Cugetăm astăzi la faptul că atâtea lucruri sunt deşarte, atâtea căutări izvorâte doar din vanitate şi din amor propriu, atâtea trăiri şi griji, şi nelinişti, şi egoisme peste care se aşterne cândva pulberea uitării. Qohelet are cuvinte al căror termen de valabilitate este nelimitat. Să-i luăm în seamă mesajul!

Vanità e cuvântul obsesiv al acestui videoclip. Şi totuşi eu vă doresc audiţie plăcută!