Cânt adus Mariei

    Gândindu-mă la sărbătoarea de astăzi, la Maria, la tot ceea ce am învăţat şi citit, sau ascultat, sau auzit despre ea, parcă îmi lipseşte imboldul de a începe să scriu, dându-i atâta dreptate Chiarei Lubich pentru ceea ce spunea, şi anume că Maria este mai curând subiect de contemplaţie decât de discuţie.

E uimitor câtă veneraţie poate să primească, câte cântece i se pot dedica, câtă gânduri sublime se pot formula despre ea. Fiecare ţară vine cu zestrea proprie de cântece, fiecare generaţie cu sfinţii ei mariani, fiecare epocă cu creaţiile ei artistice.

    O lăudăm pe măreaţa Doamnă a Cerului, pe Mama noastră pentru că altfel nu putem, pentru că nu ne simţim compleţi fără imaginea şi cinstirea ei; pentru că profilul nostru creştin ar fi altfel sărac; pentru că inima ne-ar fi de atâtea ori neîncălzită de gingăşia şi bunătatea ei maternă dacă ea ne-ar lipsi. Este în ceruri glorificată şi este atât de mult pe pământ; este înveşmântată cu slavă şi în acelaşi timp cu toate grijile şi trudele pe care le poate acumula existenţa umană a copiilor ei; este plină de fericirea celestă şi totuşi pe chipul ei sunt şi lacrimi; este compania noastră pe drumurile sinoase ale vieţii şi icoana pe care o privim şi în care ne contemplăm ţinta.

    Maria este atâtea...Când ne vom sătura să o cinstim şi să-i cântăm? Niciodată!

    Niciodată, frumoasă şi dulce Marie!