Isus și dezbinarea

     Mărturisesc că există duminici în care după lectura evangheliei prefer să iau loc și să mă abțin de la orice comentariu exegetic sau discurs omiletic. Nu pentru un scop anume, ci din pricina unei neputințe pe care mi-o constat în fața textului sacru. Înaintea unui fragment evanghelic clar, explicațiile curg de la sine, înțelegerea e neumbrită. Însă atunci când intervine paradoxul, nepotrivirea, neconcordanța în afirmaţiile lui Isus, prima reacţie e nedumerirea, iar ceea ce-i urmează nu-i cuvântul, ci tăcerea. Pretenția de a poseda cheile de înțelegere a tuturor textelor biblice o consider pernicioasă şi împotriva umilinţei pe care o cere cuvântul lui Dumnezeu. Comprehensibilul și in-comprehensibilul în câmpul biblic sunt într-un dans continuu. Isus nu vorbește în așa fel încât noi să putem reacționa imediat cu cuvintele: "Doar mă gândeam că trebuie să fie aşa! Pur şi simplu mi-a confirmat ideile!", ci, dimpotrivă: "La asta nu m-aş fi aşteptat niciodată!" sau: "E de-a dreptul incredibil că poate să rostească aşa ceva!"

     Aşadar, premisa de plecare este pentru mine recunoaşterea faptului de a nu-l înţelege pe Isus în mărturisirea pe care o face în textul acestei duminici decât parţial. Voi desfăşura în scris acest parţial, cu asigurarea că nu e tot înţelesul, tot sensul evangheliei.

     "Credeţi că am venit să aduc pacea în lume? Vă spun nu, ci mai degrabă dezbinarea." Acestui verset îi urmează câteva binoame care exemplifică dezbinarea în relaţiile interfamiliale. Din seria de binoame, cu un mare grad de verificabilitate ar părea să fie ultimul: soacra împotriva nurorii şi invers. Însă nici celelalte nu sunt excluse. În ce relaţie stau Isus şi dezbinarea? Cauzează el în mod nemijlocit dezbinarea? O susţine prin vreun îndemn? Se pronunţă în favoarea ei? O vrea în mod direct? Cum se conciliază această propoziţie cu cea care îi aparţine tot lui: "Pacea mea o dau vouă"? Sau cu biografia lui? În fața lui Pilat, Isus este complet dezarmat, iar în Grădina Ghetsemani îi cere lui Petru să bage sabia în teacă. N-a stat în fruntea niciunei incursiuni militare, (spre deosebire de Mahomed, cu care îl compar doar pentru a reieși mai evident cât este de incomparabil!), iar pe mulți chiar i-a dezamăgit cu inofensivitatea lui. Le-a spus că e blând și smerit cu inima!

       Cine îl primeşte pe Isus, cine se pronunţă în mod coerent în favoarea lui, simte simultan în lumea lui interioară o pace specială, iar în cea exterioară o rivalitate. Poate mă explic mai bine, recurgând la o exemplificare. Mergi la farmacie și primești un medicament pe prospectul căruia citeşti numele durerilor de care te vindecă, și, ceva mai jos, și efectele secundare pe care ești nevoit să ți le asumi, în cazul în care ți-l administrezi. Isus nu cauzează dezbinarea, însă atașamentul serios la persoana lui poate avea ca efect secundar dezbinarea. Efectul principal este o inimă iubitoare și deschisă, detașată de multele superficialități ale vieții și atentă la adevăratele lucruri de valoare, iertătoare și pașnică. La toate acestea, unii subiecți externi ar putea manifesta resentiment, indignare și chiar ură. Când nu ești chiar ca lumea, atunci ajungi să simți tot felul de dezacorduri și acreli din partea unora, tocmai pentru că reprezinți un semn de împotrivire, un refuz clar de asimilare, de integrare în structura ei. Isus a însemnat atât de mult pentru Francisc că "l-a dezbinat" de tatăl său. La fel s-a întâmplat şi cu Toma şi cu mulţi alţi sfinţi. La fel se întâmplă astăzi cu mulţi creştini.

     Mi-aş dori să se vadă că, în unele privinţe, noi, creştinii nu suntem ca lumea; că nu ne facem promotorii opiniilor în vogă, că nu asimilăm orice curent de viaţă, de gândire, de modă; că suntem dispuşi să ne asumăm dezbinări de dragul rămânerii cu Isus. Să ne gândim bine: numai peştii morţi înoată în direcţia curentului, după titlul unei cărţi (în germană).