Isus este exigent

Urmarea lui necondiţionată

   Cine citeşte sfârşitul evangheliei acestei duminici, rămâne pe gânduri, dacă nu chiar descumpănit cu privire la pretenţiile pe care Isus le exprimă către cei care intenţionează să-l urmeze. Fac abstracţie de respingerea lui din partea samaritenilor şi de reacţia vulcanică a fiilor tunetului şi mă refer la cei trei temerari care îi solicită lui Isus, fiecare în felul său, permisiunea de a-l urma fizic pretutindeni. Nu este Isus prea greu în cuvinte? Nu frânează el mai degrabă decât să stimuleze elanul celor trei? Nu cere el aproape imposibilul uman? Mulți ar conchide simplu, acuzându-l că e prea exagerat, că nu ține cont de relațiile interumane, că se contrazice cu alte pasaje din evanghelia care este tot a lui. De ce să nu accepte nicio condiție? De ce să fie de data asta urmarea lui atât de necondiționată? Nu demult citeam doar (parcă acum două duminici) că o iartă pe femeia păcătoasa, fără să pună nicio condiție iertării. Într-o parabolă ne spune că stăpânul milostiv iartă celui ce-i datorează zece mii de talanți în mod necondiționat. Tatăl milostiv îl primește acasă pe fiul risipitor și-l reabilitează în condiția sa de fiu fără să-l supună la nu ştiu ce penitenţe. Am putea deduce că Isus iartă și iubește fără să pretindă prestații atât de mari, renunțări atât de grele, performanțe morale atât de înalte.

        Din evanghelii înțelegem că Dumnezeu ne iubește și ne primește așa cum suntem, că nu stabilește condiții pe care să ne chinuim să le satisfacem. Și totuși, o iubire necondiționată, cum este cea a lui, așteaptă un răspuns pe măsură. Ea nu e chiar degeaba. Și cu cât răspunsul este mai necondiționat, cu atât simţirea iubirii este mai puternică.
        Şi dacă ne gândim mai bine, chiar nu impune Dumnezeu nicio condiție? Femeia păcătoasă este iertată, însă Isus îi spune clar: "mergi şi să nu mai păcătuieşti!"; datornicului îi dă de înţeles stăpânul că şi el trebuie să ierte, iar când vede că el nu face asta, porunceşte să fie aruncat în închisoare; fiul risipitor vine acasă însă cu conştiinţa că nu mai merită condiţia de fiu, ci de slujitor printre slujitori. Iubirea necondiţionată caută răspunsul uman necondiţionat.

      Isus pare să-i fi răspuns primului că nu are să-i dea nicio locuinţă, că nu trebuie să ia în calcul o casă sigură, un domiciliu stabil, câtă vreme el, Isus, este un itinerant. I-a părut greu omului şi a preferat să rămână deoparte. Următorul îl roagă pe Isus să-l lase să-şi îngroape tatăl. L-ar fi urmat deci cu această condiţie. Însă Isus nu arată nicio înţelegere, iar răspunsul lui e unul enigmatic, greu de înţeles: morţii să-şi îngroape morţii. Sigur i-au căzut greu aceste cuvinte şi nu l-au făcut decât să se răzgândească. Al treilea îi cerea doar să-şi ia rămas bun de la cei din casă. Noi, omeneşte vorbind, întru totul de-acord cu cererea lui, Isus, în schimb, inflexibil.

     Eu cred că aceste versete nu pot fi aplicate tuturor. Ele vizează vocaţiile speciale la o viaţă dedicată exclusiv slujirii lui Dumnezeu. Şi mai cred că Isus cheamă la o asemenea viaţă, fără ca persoana în cauză să-i implore acest lucru, să-i ceară explicit să fie printre cei chemaţi. El doar constată imboldul chemării din el. Isus îi avea deja pe cei 12 apostoli şi mergea acum cu ei la Ierusalim, să moară pe cruce. Chiar nu putea să facă asigurări sau să-şi ia timp pentru înmormântări şi despărţiri. Pe aceştia şi-i alesese el după criteriile lui. La câţiva dintre ei putem vedea o radicalitate impresionantă. Adică o urmare necondiţionată. Mă gândesc la fiii lui Zebedeu, Ioan şi Iacob: l-au lăsat pe tatăl lor şi l-au urmat. Mă gândesc la Matei: "s-a ridicat şi l-a urmat". Acest fel de urmare a lui Isus, care se verifică astăzi în viaţa consacrată, chiar nu trebuie să aibă condiţionări la adresa lui Dumnezeu. Pentru toţi ascultătorii lui Isus, pentru noi astăzi, această evanghelie rămâne, până la urmă, una grea. Înţelegerea ei însă creşte în măsura în care creşte iubirea noastră faţă de El.  

Sfinţii Petru şi Paul!

Cheile şi sabia

    Este cea mai frecventă reprezentare a lor: cheile şi sabia. Sunt puţine bisericile unde lipseşte icoana lor. Petru primeşte cheile din partea lui Isus şi puterea de a conduce Biserica sa. Paul, având sabia în mână pe drumul Damascului, este orbit de lumina lui Isus. Domnul pe care îl prigonea, îl va câştiga de partea lui şi îl va transforma într-un luptător al credinţei. E sărbătoarea lor! Dacă nouă ne dorim viaţă fericită, lor le doresc veşnicie fericită în comuniunea Celui pe care l-au slujit şi pentru care şi-au dat viaţa! Să ne umple cu mijlocirea lor de har. Astăzi ei sunt starurile spre care privim cu admiraţie şi respect. Din viaţa lor a făcut Isus adevărate opere! În slăbiciunile lor a acţionat cu atâta rodnice harul divin. Lor le cântăm astăzi:

Petru şi Paul, sfinţi preafericiţi, cu îndurare să ne ocrotiţi!

 

Celor care poartă numele acestor coloane ale Bisericii noastre, în toate derivatele feminine şi masculine, 

le doresc multe haruri prin mijlocirea lor,

o credinţă de stâncă şi o iubire totală faţă de Isus!  



Ziua Preotiei

Ziua hirotonirii

- 29 iunie 2006-

    Scriam nu demult că în biografia unui copil creştin catolic există o zi unică în frumuseţe spirituală, în lumină şi bucurie sufletească: ziua în care primește pentru prima dată sfânta Ostie, Trupul şi Sângele lui Isus. Sufletul inocent al copilului se umple de o bogăție divină inegalabilă.

     În biografia unui preot există o zi care nu se lasă comparată cu nicio alta de după ea, cu niciun alt eveniment, indiferent în ce companie sau în ce loc ar fi el trăit; există o zi căreia îi sunt rezervate haruri unice, o zi în care eşti mai mult al cerului, decât al pământului: ziua hirotonirii. Mă gândesc încă la profunda definiție pe care sfântul Ioan Maria Vianney ne-a lăsat-o despre preoție: "Preoţia este iubirea Inimii lui Isus". Merită reflecţie. Solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, ziua de 29 iunie, este pentru mulţi preoţi ziua hirotonirii. Mă număr printre ei. Şi cum aş putea să las să treacă această zi fără să deschid, ajutat de memorie şi umplut de gratitudine, pagina istoriei mele pe care găsesc datarea 29 iunie 2006? Ce zi! Ea este de fapt Ziua! Eram printre cei 20 din faţa altarului. Ceasul acela nu m-a găsit în altă parte, cu altă ocupaţie, cu altă prioritate, într-o altă ipostază, într-o altă ţinută. Eram cu alba pe mine şi încins la mijloc. Mă înfăţişasem şi eu să mi se ofere ceva pentru care nu puteam să manifest nicio pretenţie! Şi asta după 11 ani de formare. De ce să nu fi simţit eu dreptul de a fi hirotonit după atâţia ani? Nu ştiu ce să răspund, însă ştiu sigur că aveam sentimentul că stau în faţa unui cadou ceresc pe care îl primeam doar pentru că Dăruitorul lui aşa alesese. Era o bucurie indescriptibilă, care cu orice sforţare filologică din partea mea îşi menţine statutul de...indescriptibilă. Primeam eu sacramentul Preoţiei, dar simţeam că mă primeşte mai degrabă el pe mine, că mă cuprinde cu totul. Şi învăţ şi acum să înţeleg că aşa e el, un sacrament pretenţios, exigent, solicitant, gelos, care nu se mulţumeşte cu cuvintele mele, cu mintea mea, cu eventualele mele abilităţi. El vrea mai mult. El vrea şi inima, şi sentimentele, şi afecţiunea, şi timpul şi totul. El vrea să se vadă neîntrerupt în mine, chiar şi în absenţa vreunui însemn, a vreunei declaraţii verbale explicite că aş fi preot. Zâmbesc în sine mea, încredinţat de o certitudine: e minunat să fii preot! Lucrezi în contul lui Isus, pentru el, în intimitatea lui, în numele lui...Şi de atâtea ori nici măcar nu-ţi dai seama de-a binelea!
     Mă aşez din nou în tăcere şi închid cartea istoriei mele, cu pagina pomenită mai sus. Ea cuprinde şi alte sentimente şi trăiri care rămân mai departe în taina inimii mele.   Lui Isus, Domnului şi Învăţătorului meu, care cheamă şi alege mai departe, îi spun cu sinceritate şi reverenţă: Mulţumesc!   

 

(O melodie de o pace interioară deosebită. La min. 4.20, fericitul Ioan Paul al II-lea oferă Prima Sfântă Împărtăşanie unei fetiţe. Gestul imediat al acesteia este emoţionant!)

 

 

Iertarea şi păcatul

Isus şi femeia păcătoasă

    Mi-au auzit urechile de mai multe ori în această ultimă perioadă binomul iubire-iertare. Legătura dintre cele două cuvinte e indiscutabilă. Unde ai putea vedea iubire, fără să nu vezi şi iertare? Şi, iarăşi, cum să experimentezi iertarea, fără să simţi odată cu ea şi iubirea? Iubirile trecătoare sunt așa tocmai pentru că nu au vrut să cunoască iertarea. Iertările sunt condiționate, limitate și imperfecte pentru că nu au în spatele lor iubire. Episodul consumat în casa fariseului Simon, cu femeia păcătoasă, este frumos din toate punctele de vedere: literar, moral, teologic, sapiențial. Evanghelistul Luca, singurul care relatează despre iertarea femeii păcătoase, reușește și prin acest fragment să ne smulgă toată admirația și să ne pună pe gânduri. Cum se întâlnesc în viața noastră iubirea și iertarea? Cum îl percepem pe Dumnezeu și cum ne imaginăm că se comportă cu marii păcătoși (care, desigur, sunt alții. Cum să fim atât de nemiloși cu noi și să ne punem în rând chiar cu ei!)? În ce condiție se poate simți iertarea lui Dumnezeu?

       Simon este un fariseu care răspunde ireproşabil standardelor condiției lui de...fariseu. Nu ar trebui să-l atacăm cu invective și cu insulte, să-i infierăm prefăcătoria sau să-i afișăm nu ştiu ce păcate, deduse doar din simplul fapt că este un fariseu. El l-a invitat totuși pe Isus în casa lui, a acceptat să stea de vorbă cu un - în optica colegilor săi - predicator itinerant cu pretenţii de profet, şi nu l-a numit pe Isus altfel decât "Învăţător". Însă invitaţia pe care i-a făcut-o lui Isus nu ar fi devenit atât de cunoscută şi citită până azi, dacă nu ar fi apărut, pe nepoftite în casa lui, femeia păcătoasă. Aceasta reuşeşte cu gesturile ei să focalizeze toate atenţia asupra ei, să sensibilizeze orice cititor, să facă din acel ospăţ o întâlnire unică dintre iubirea divină şi iubirea umană prin intermediul iertării. Evanghelistul Luca ne permite să aruncăm o privire în adâncul sufletului lui Simon şi să vedem ce sentimente se dispută între ele. Monologul interior e ceea ce Simon, din varii motive, probabil discreţie faţă de oaspetele său, nu voia să exprime public, în auzul tuturor. El s-a mulţumit să urmărească atent ce face femeia şi, mai ales, ce reacţii are Isus cu privire la ea şi să-i condamne în sinea lui pe amândoi. Cum lui Isus nu-i poate rămâne nimic ascuns, nici cel mai tainic gând, caută printr-o povestioară să răspundă frământării şi judecăţii interioare a lui Simon. Parabola şi nu teoria este şi în cazul unui fariseu cea mai eficientă formă de învăţare.

     Cât de mult nu trebuie să admirăm la Isus modalitatea prin care alege să dea o lecţie! L-ar fi putut demasca pe Simon în public cu gândurile lui şi totuşi n-a făcut-o. I-a dat prilejul să răspundă el singur l-a întrebarea legată de iubirea celor datornici, ca apoi să-i arate unde greşeşte.

     Cât priveşte femeia, gesturile ei dădeau în vileag rând pe rând umilinţă (ştergerea picioarelor), iubire (desfacerea părului se făcea doar faţă de persoanele pentru care se manifesta o reală iubire) şi veneraţie (ungerea lor cu ulei). Ea îşi dorea, fără să aibă curajul s-o spună direct, un singur lucru: să fie iertată! Era conştientă că păcătuise şi probabil îşi dădea seama că, în cazul în care alegea să meargă înaintea lui Simon, nu pleca altfel de la el decât cum intrase. Cine i-ar fi luat eticheta de păcătoasă? Şi cine i-ar fi pus-o cu mai multă competenţă decât un fariseu? Însă Isus procedează descumpănitor pentru asistenţa din casa lui Simon, iar cu acordarea iertării trezeşte nedumeriri.

     Chiar aşa să procedeze Dumnezeu? Să arate aşa o dispoziţie în a ierta acolo unde noi am manifesta  "rezerva"? Cine îi cere iertare, află iubirea lui. Cine crede că nu prea are de ce să-i ceară iertare, acela "suferă" drept consecinţă de puţinătatea de iubire divină în sufletul lui. În relaţiile cu ceilalţi se aplică acelaşi interdependent binom: iubesc ca să iert şi iert ca să iubesc şi mai mult. Acum, fiecare îşi gândeşte cum vrea viaţa.

     De un lucru ne cam face siguri evanghelia: cine iartă puţin, este iubit mai puţin!   

    

Inima Neprihănită a Mariei

 

Cu glas de rugă

 

Inimă Imaculată a Mamei lui Isus,

care ai păstrat tăcerile şi cuvintele unicului tău Fiu,

care ai evitat orice păcat

care ai revelat iubirea maternă a lui Dumnezeu către noi

care ai depozitat toate frământările şi greutăţile de mamă

care ai rezistat atâtor suferinţe

care iubeşti orice suflet curat şi dornic de Dumnezeu,

care transformi orice inimă ce caută transformare,

îţi cer doar

să faci ca tăcerea mea să nu fie decât

o temeinică pregătire pentru adevăratele cuvinte,

o regăsire cu mine şi cu Dumnezeul care iubeşte

liniştea şi armonia,

o atentă controlare a ceea ce trebuie să rostesc 

şi a ceea ce trebuie să rămână doar în gând,

o percepere plăcută a ceea ce vrea să-mi spună Duhul Sfânt

şi un prilej de a mă gândi la toate tăcerile care au înfrumuseţat sufletul tău neprihănit.

Inimă Neprihănită a Mariei, roagă-te pentru inimile noastre.

Amin.

Este Inima Preasfântă

Gânduri înrimate

Cea care mereu mă-ncântă,

Mă iartă, mă binecuvântă

Şi la cer mereu m-avântă

Este...Inima Preasfântă.

 

Bucuria cea crescândă

Şi tăria neînfrântă
Şi scutirea de osândă

E tot...Inima Preasfântă.

 

O privire surâzândă

Şi o voce care cântă
Şi o veșnicie sfântă
Mi le dă în dar și este

Tot ea...Inima Preasfântă.

 

 

O melodie minunată care cântă despre dulcea Inimă a lui Isus.

 

 

 

 

Vinerea Inimii Preasfinte

...a Inimii care numai iubeşte

 



     

     Ne aflăm în solemnitatea Inimii Preasfinte a lui Isus. Astăzi trebuie să ne găsim un răgaz pentru a ne afunda mintea şi inimile în taina Inimii dumnezeieşti. Soldatul roman a străpuns-o în Vinerea Mare pentru ca de atunci să rămână deschisă pentru orice om aflat în căutare de adevăr, de mângâiere şi de sens. Astăzi ne vom găsi clipe de tăcere pentru ca să ne sune cu claritate pe toată suprafaţa inimii îndemnul lui Isus: Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima!

      Astăzi facem aşadar şcoală!

       Învăţăm direct de la Isus.

      Avem curs de formare a inimii.

Ştim că nu poate dura o singură oră ca să asimilăm lecţia lui. Ne trebuiesc multe zile, dacă nu o viaţă întreagă. Nu se cer capacităţi deosebite pentru participare, nu sunt admise doar persoanele talentate sau deja virtuoase. Orice om de bunăvoinţă este aşteptat de Inima iubitoare a lui Isus. Câte răni, câte suferinţe nu depozitează inimile noastre! Câte dureri nerostite nu adoposteşte ea! Câte răutăţi şi resetimente n-au răcit-o şi zbârcit-o de-a lungul anilor! E prilej bun de intrare în propria inimă, de cercetare şi de cunoaştere a ei în lumina razelor Inimii preasfinte. Să ne przentăm inimile în faţa focarului iubirii, înaintea locului unde sunt ascunse comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.

     O zi umplută de haruri să ne ofere Isus!
     Îl rugăm să ne facă un loc în rana coastei sale!
    

Inundații pe cursul Dunării - Austria

Imaginile vorbesc

    În ultimele zile, în partea de nord a Austriei, în Germania, Cehia și Polonia au fost ploi abundente. Dunărea n-a mai putut să-și urmeze cursul spre Marea Neagră, fără să iasă din albie. În imagini apare, pe un deal, și renumita mănăstire benedictină de la Melk. Ea este clădită "pe stâncă", însă localitatea este în ape. Ultima imagine indică zona de culoare galbenă pe teritoriul Austriei.

   Imaginea de mai jos este cu o mare forţă de expresivitate. Statuia unui om...cu mâinile împreunate!

Dea Domnul ca situaţia să revină cât mai repede la normal!

(imaginile sunt selectate de pe internet)

Harta Austriei. Partea de nord este cu cod galben.

Compliment de la Isus

către un centurion roman

   Ceea ce ne smulge admiraţia la evanghelia de astăzi nu este minunea vindecării unui sclav, ci credinţa unui centurion pe care Isus nu ezită să o complimenteze. Isus a fost fără îndoială un om de cuvânt, dar şi unul de acţiune. Totuşi, ideea de fond a evangheliei ar vrea să dea prioritate cuvântului. El vrea să se deplaseze, să meargă la faţa locului şi să săvârşească o vindecare printr-un contact nemijlocit cu slujitorul bolnav. Centurionul îşi cunoaşte bine poziţia şi menirea. Şi mai ales nevrednicia! Îşi cunoaşte şi identitatea în mijlocului unui popor care nu era al său. Isus Cristos era un iudeu, era al iudeilor, în timp ce el era roman. Însă un roman de excepţie! Episodul debutează cu medierea pe care un grup de bătrâni evrei o fac în numele lui. Ideea că evreii trăiau sub stăpânirea romană, continuu în vecinătatea milimetrică a vârfului de lance, la limita suportabilităţii se dovedeşte după lectura acestei relatări evanghelice o prejudecată ieftină. Romanii nu erau exterminatori. Ordinea publică şi controlul administraţiei erau principii fundamentale. Pentru religie şi tradiţii locale, ei ştiau să arate multă toleranţă. Centuriorul, ajutând la construirea unei sinagogi, îşi depăşeşte cu mult sfera obligaţiilor care îi revin într-o atare calitate, şi de aici şi simpatia pe care o câştigă în Cafarnaum.  

    Fineţea lui ne apare exemplară, iar cuvintele pe care le foloseşte vizavi de intervenţia lui Isus, memorabile. Nu puteau fi decât preluate de liturghie şi parafrazate în forma pe care o rostim la fiecare celebrare euharistică: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu..."

    Cititorul evangheliei de astăzi nu rămâne fixat neapărat pe miracolul vindecării, pe ultima constatare, cum că sclavul se vindecase, ci pe complimentul formulat de Isus. Să fii complimentat de însuși Fiul lui Dumnezeu, nu pentru bravuri militare, nu pentru rezultate profesionale, ci pentru credință. În tot Israelul nu găsise, ceea ce a aflat la un păgân: o credinţă căreia îi ajunge autoritatea cuvântului. În calitate de centurion, cunoştea el însuşi puterea cuvântului şi forţa care se ascunde în el, mai ales atunci când este rostit din partea unei autorităţi.

    Credibilitatea pe care ţi-o oferă cineva plecând de la cuvintele pe care le rosteşti, este un semn clar de onoare. "E un om de cuvânt" este un compliment scump. Pentru centurion, Isus a fost un om de cuvânt. Isus spune şi se face. În cazul nostru, îi spunem cuvinte şi de multe ori rămânem doar cu ele. Lucrul de care ne-am putea acuza înaintea acestui centurion este că de x-ori am rămas la nivelul cuvintelor. El ne este o pildă, iar cuvintele lui o plăcută împrospătare a credinţei noastre.  

 

 

Când eram copil...

Din nou copil

     Dacă mi s-ar da şansa recapitulării propriei vieţi, şi dacă cineva m-ar întreba ce capitol al trecutului meu aş vrea să-l retrăiesc, şi dacă mi s-ar deschide poarta pentru intrarea în galeriile timpului de până acum, în care s-a înscris întreaga mea viaţă, atunci aş începe să merg înapoi prin anii vieţii, săltând de bucurie până aş ajunge în miezul copilăriei mele, până aş recăpăta toate trăsăturile copilului care am fost altădată. Cred că acest gând îl are la un moment dat orice tânăr, orice adult sau vârstnic, orice om matur în care copilul interior n-a murit, ci vrea să iasă în scenă şi să ia cuvântul.

Aş vrea să fiu din nou copil. Aş fi în stare să invoc motive serioase şi credibile pentru apărarea şi susţinerea dorinţei mele? Nu cumva trebuie să recurg în cazul de faţă la argumente mature, raţionale şi bine ticluite ca să fiu credibil? Dar faptul de a încerca să motivez o asemenea dorinţă nu înseamnă să vreau ceva cu totul copilăresc? Gândurile mi se încurcă, iar cuvintele nu vor să vină în susţinerea străduinţei mele de a fi clar şi pe înţelesul tuturor. Nu. Şi asta pentru că nu mai poate fi ca altădată, cu ani în urmă, în epoca de aur a vieţii mele. Atunci reuşeam, fără nici un efort să vorbesc simplu aşa încât toată lumea să mă înţeleagă "din prima".
    Când eram copil, nu mă gândeam că trebuie să recurg la expresii deosebite, aşa încât să nu cumva să creadă celălalt ceea ce eu nu intenţionam să zic despre el, ci mereu spuneam cum îmi venea pe limbă. Când eram copil şi vorbeam, toate cuvintele mele se refereau la ceva, aveau un conţinut, chiar dacă acesta era din lumea reală sau din cea a poveştilor, chiar dacă era de pe pământ sau din cerul lui Dumnezeu.
     Când eram copil, eram sărac pentru că aveam buzunarele goale şi nu posedam decât foarte puţine lucruri personale, şi eram bogat pentru că niciodată nu m-am gândit că ar trebui să fie pline cu bani; eram sărac pentru că eram lipsit de orice grijă şi de orice problemă, şi eram bogat pentru că n-am simţit niciodată mulţimea preocupărilor şi frământărilor de mai târziu.
     Când eram copil, aveam aşa o fantezie că mă duceam până sus în cer, de câte ori voiam, şi mă plimbam cu uşurinţă printre îngeri şi-i admiram pe sfinţi şi aşa mergeam ţopăind când pe un picioar când pe un altul pe-ntinsul norilor pe care stăteau ei acolo sus, fără ca să simt că nu sunt vrednic să stau cu ei, pentru că inima şi capul îmi erau atunci altfel.
      Când eram copil, lumea era mai simplă şi Pământul avea mai mult pământ decât apă, deoarece tot ce vedeam cu ochii era aproape numai pământ. Când eram copil, credeam în Dumnezeu, în sfinţi, în Isus Cristos şi în Fecioara Maria, în purgator, în iad şi în paradis, în tot ce spunea preotul, fără ca să-mi treacă vreodată prin minte vreo îndoială sau mai ştiu eu ce întrebări.
       Când eram copil, trăiam clipa prezentă cu maximă intensitate, jucându-mă frenetic, fără să-mi pese de viitor, fără să îmi pară rău de ceva din trecut şi fără să tânjesc la ceea ce nu aveam. Când eram copil, mă puneam în pat seara şi visam multe înainte de a închide ochii şi nu-mi păsa că trebuie să mă scol devreme, pentru că ceasul nu suna niciodată pentru mine.
      Când eram copil..."vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil" (cf. 1Cor 13,11) şi în asta nu era chiar nimic rău.

        Acum am devenit matur. Acum gândurile îmi sunt uneori sucite şi judecăţile confuze. Acum realitatea s-a complicat foarte mult şi limbajul meu la fel. Acum Dumnezeu şi credinţa nu-mi mai apar ca altădată. Acum ştiu mai mult şi mă îndoiesc de mai multe. Ştiu că nu tot ceea ce se vede e adevărat; că oamenii pot să spună cuvinte frumoase în spatele cărora sunt fapte false; acum am atâtea sentimente pe care trebuie să le gestionez cu grijă şi cu efort pentru ca să-mi păstrez decenţa şi demnitatea, şi verticalitatea, şi coerenţa cu ceea ce am ales să fac în această viaţă; acum mă trezesc umplut cu repeziciune de ură şi aversiune, de răutate şi gânduri negre sau secătuit în sufletul meu de tot felul de nelinişti. Acum trebuie să am grijă de mine, fără ca să aştept ca cineva să-mi ceară "mânuţa". Acum nu pot să "fug în casă" din calea oamenilor care mă privesc urât şi care îmi dau de-nţeles că nu mă iubesc.

Trei copilasi din parohia Weiz

      Chiar în acest moment îmi dau seama nostalgic că toată copilăria mea, cu tot tezaurul de amintiri pe care îl are, a trecut. Însă copilul care am fost, deşi nu mai poate fi acelaşi niciodată, totuşi mai există în mine; el s-a perpetuat sub unele aspecte şi uneori îl simt vibrând în trupul meu matur. Şi acest lucru l-ar putea spune împreună cu mine oricine. Cine ar reuşi de fapt să elimine cu totul copilul din el? El există de fiecare dată în noi şi poate exista fără întrerupere atunci când renunţăm să fim complicaţi, când ne bucurăm pentru lucrurile simple, când spunem dezinvolt adevărul, când nu avem pofte sau dorinţe costisitoare, când în noi nu este meschinărie şi răutate, când inima ne este curată, când îl iubim pe Dumnezeu cu cele mai curate gânduri şi îl rugăm cu cele mai calde simţăminte, când ne facem timp să privim răsăritul şi să ascultăm cum cântă păsările; când ne jucăm cu cei mici, fără să ne gândim deloc că ne pierdem timpul cu ei.

      Este ziua copilului. Câte nu sunt bucuriile pe care le datorăm noi, cei mari, copiilor? Ce să fie mai cristalin decât ochii lor? Ce mai diafan, decât pielea obrajilor lor? Ce privire mai curată decât cea întâlnită la ei? Unde o nevinovăţie mai mare decât cea din inima lor? Cineva spunea că orice copil care vine în lume e o dovadă că Dumnezeu nu s-a săturat de noi. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toţi copiii din lumea întreagă. Ne bucurăm împreună cu ei şi o facem trezind copilul din fiecare dintre noi ca să ne lăsăm încântaţi aici pe pământ de atâtea şi atâtea lucruri frumoase şi aşa să fim convinşi de accesul în Împărăţia lui Dumnezeu.

     Eu, în acest sens, vreau să fiu din nou...copil.
(publicat pe 1 iunie 2012)