Ziua Preotiei

Ziua hirotonirii

- 29 iunie 2006-

    Scriam nu demult că în biografia unui copil creştin catolic există o zi unică în frumuseţe spirituală, în lumină şi bucurie sufletească: ziua în care primește pentru prima dată sfânta Ostie, Trupul şi Sângele lui Isus. Sufletul inocent al copilului se umple de o bogăție divină inegalabilă.

     În biografia unui preot există o zi care nu se lasă comparată cu nicio alta de după ea, cu niciun alt eveniment, indiferent în ce companie sau în ce loc ar fi el trăit; există o zi căreia îi sunt rezervate haruri unice, o zi în care eşti mai mult al cerului, decât al pământului: ziua hirotonirii. Mă gândesc încă la profunda definiție pe care sfântul Ioan Maria Vianney ne-a lăsat-o despre preoție: "Preoţia este iubirea Inimii lui Isus". Merită reflecţie. Solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, ziua de 29 iunie, este pentru mulţi preoţi ziua hirotonirii. Mă număr printre ei. Şi cum aş putea să las să treacă această zi fără să deschid, ajutat de memorie şi umplut de gratitudine, pagina istoriei mele pe care găsesc datarea 29 iunie 2006? Ce zi! Ea este de fapt Ziua! Eram printre cei 20 din faţa altarului. Ceasul acela nu m-a găsit în altă parte, cu altă ocupaţie, cu altă prioritate, într-o altă ipostază, într-o altă ţinută. Eram cu alba pe mine şi încins la mijloc. Mă înfăţişasem şi eu să mi se ofere ceva pentru care nu puteam să manifest nicio pretenţie! Şi asta după 11 ani de formare. De ce să nu fi simţit eu dreptul de a fi hirotonit după atâţia ani? Nu ştiu ce să răspund, însă ştiu sigur că aveam sentimentul că stau în faţa unui cadou ceresc pe care îl primeam doar pentru că Dăruitorul lui aşa alesese. Era o bucurie indescriptibilă, care cu orice sforţare filologică din partea mea îşi menţine statutul de...indescriptibilă. Primeam eu sacramentul Preoţiei, dar simţeam că mă primeşte mai degrabă el pe mine, că mă cuprinde cu totul. Şi învăţ şi acum să înţeleg că aşa e el, un sacrament pretenţios, exigent, solicitant, gelos, care nu se mulţumeşte cu cuvintele mele, cu mintea mea, cu eventualele mele abilităţi. El vrea mai mult. El vrea şi inima, şi sentimentele, şi afecţiunea, şi timpul şi totul. El vrea să se vadă neîntrerupt în mine, chiar şi în absenţa vreunui însemn, a vreunei declaraţii verbale explicite că aş fi preot. Zâmbesc în sine mea, încredinţat de o certitudine: e minunat să fii preot! Lucrezi în contul lui Isus, pentru el, în intimitatea lui, în numele lui...Şi de atâtea ori nici măcar nu-ţi dai seama de-a binelea!
     Mă aşez din nou în tăcere şi închid cartea istoriei mele, cu pagina pomenită mai sus. Ea cuprinde şi alte sentimente şi trăiri care rămân mai departe în taina inimii mele.   Lui Isus, Domnului şi Învăţătorului meu, care cheamă şi alege mai departe, îi spun cu sinceritate şi reverenţă: Mulţumesc!   

 

(O melodie de o pace interioară deosebită. La min. 4.20, fericitul Ioan Paul al II-lea oferă Prima Sfântă Împărtăşanie unei fetiţe. Gestul imediat al acesteia este emoţionant!)