Isus este exigent

Urmarea lui necondiţionată

   Cine citeşte sfârşitul evangheliei acestei duminici, rămâne pe gânduri, dacă nu chiar descumpănit cu privire la pretenţiile pe care Isus le exprimă către cei care intenţionează să-l urmeze. Fac abstracţie de respingerea lui din partea samaritenilor şi de reacţia vulcanică a fiilor tunetului şi mă refer la cei trei temerari care îi solicită lui Isus, fiecare în felul său, permisiunea de a-l urma fizic pretutindeni. Nu este Isus prea greu în cuvinte? Nu frânează el mai degrabă decât să stimuleze elanul celor trei? Nu cere el aproape imposibilul uman? Mulți ar conchide simplu, acuzându-l că e prea exagerat, că nu ține cont de relațiile interumane, că se contrazice cu alte pasaje din evanghelia care este tot a lui. De ce să nu accepte nicio condiție? De ce să fie de data asta urmarea lui atât de necondiționată? Nu demult citeam doar (parcă acum două duminici) că o iartă pe femeia păcătoasa, fără să pună nicio condiție iertării. Într-o parabolă ne spune că stăpânul milostiv iartă celui ce-i datorează zece mii de talanți în mod necondiționat. Tatăl milostiv îl primește acasă pe fiul risipitor și-l reabilitează în condiția sa de fiu fără să-l supună la nu ştiu ce penitenţe. Am putea deduce că Isus iartă și iubește fără să pretindă prestații atât de mari, renunțări atât de grele, performanțe morale atât de înalte.

        Din evanghelii înțelegem că Dumnezeu ne iubește și ne primește așa cum suntem, că nu stabilește condiții pe care să ne chinuim să le satisfacem. Și totuși, o iubire necondiționată, cum este cea a lui, așteaptă un răspuns pe măsură. Ea nu e chiar degeaba. Și cu cât răspunsul este mai necondiționat, cu atât simţirea iubirii este mai puternică.
        Şi dacă ne gândim mai bine, chiar nu impune Dumnezeu nicio condiție? Femeia păcătoasă este iertată, însă Isus îi spune clar: "mergi şi să nu mai păcătuieşti!"; datornicului îi dă de înţeles stăpânul că şi el trebuie să ierte, iar când vede că el nu face asta, porunceşte să fie aruncat în închisoare; fiul risipitor vine acasă însă cu conştiinţa că nu mai merită condiţia de fiu, ci de slujitor printre slujitori. Iubirea necondiţionată caută răspunsul uman necondiţionat.

      Isus pare să-i fi răspuns primului că nu are să-i dea nicio locuinţă, că nu trebuie să ia în calcul o casă sigură, un domiciliu stabil, câtă vreme el, Isus, este un itinerant. I-a părut greu omului şi a preferat să rămână deoparte. Următorul îl roagă pe Isus să-l lase să-şi îngroape tatăl. L-ar fi urmat deci cu această condiţie. Însă Isus nu arată nicio înţelegere, iar răspunsul lui e unul enigmatic, greu de înţeles: morţii să-şi îngroape morţii. Sigur i-au căzut greu aceste cuvinte şi nu l-au făcut decât să se răzgândească. Al treilea îi cerea doar să-şi ia rămas bun de la cei din casă. Noi, omeneşte vorbind, întru totul de-acord cu cererea lui, Isus, în schimb, inflexibil.

     Eu cred că aceste versete nu pot fi aplicate tuturor. Ele vizează vocaţiile speciale la o viaţă dedicată exclusiv slujirii lui Dumnezeu. Şi mai cred că Isus cheamă la o asemenea viaţă, fără ca persoana în cauză să-i implore acest lucru, să-i ceară explicit să fie printre cei chemaţi. El doar constată imboldul chemării din el. Isus îi avea deja pe cei 12 apostoli şi mergea acum cu ei la Ierusalim, să moară pe cruce. Chiar nu putea să facă asigurări sau să-şi ia timp pentru înmormântări şi despărţiri. Pe aceştia şi-i alesese el după criteriile lui. La câţiva dintre ei putem vedea o radicalitate impresionantă. Adică o urmare necondiţionată. Mă gândesc la fiii lui Zebedeu, Ioan şi Iacob: l-au lăsat pe tatăl lor şi l-au urmat. Mă gândesc la Matei: "s-a ridicat şi l-a urmat". Acest fel de urmare a lui Isus, care se verifică astăzi în viaţa consacrată, chiar nu trebuie să aibă condiţionări la adresa lui Dumnezeu. Pentru toţi ascultătorii lui Isus, pentru noi astăzi, această evanghelie rămâne, până la urmă, una grea. Înţelegerea ei însă creşte în măsura în care creşte iubirea noastră faţă de El.