Apostolul Andrei

Primul chemat

 

 

 

    Întâmplător am auzit în cursul acestei zile că în jur de 700.000 de români își sărbătoresc la această dată onomastica, în diferitele derivate ale numelui Andrei. Este impresionantă preferința și predilecția pentru acest nume în cazul poporului nostru. Cine a fost însă patronul spiritual al atâtor români? Sfântul Andrei a fost unul din cei Doispreceze, primul chemat de Isus Cristos. A trăit în Betsaida și ocupația lui a fost aceea de pescar. Viața lui Andrei a fost una obișnuită până în ziua în care Isus îl surprinde la pescuit, împreună cu fratele lui Petru și cu tatăl lor. Acea zi a rămas adânc săpată în memoria lui. Din acea zi începând, pescarul de peşti este chemat să devină pescar de oameni. El este invitat să ia parte la intimitatea lui Isus Cristos, să stea în preajma lui, să-l asculte, să-l cunoască și să-l facă cunoscut. În evanghelia sfântului Ioan citim cum el, după ce îl recunoaște pe Mesia în persoana lui Isus, merge la fratele său, Petru, ca să-i împărtășească marea descoperire.

     Acest detaliu din viața lui are o importanță deosebită în viața spirituală. Contemplata aliis tradere! Această expresie o înțeleg bine din gestul pe care l-a făcut Andrei. El vrea să-l facă cunoscut pe Isus lui Petru. Această mediere sau mijlocire a lui este atât de importantă pentru noi creștinii cât priveşte devenirea noastră interioară întru Cristos. Petru a avut o poziție primațială în rândul apostolilor, lui i s-au încredinţat cheile, pe el s-a clădit, ca pe o stâncă de neclintit Biserica lui Cristos, însă originea chemării lui a stat tocmai în acest nobil gest al lui Andrei de a-l conduce la Isus.

    Poate Dumnezeu nu ne încredințează vocații mărețe, nu ne pune în poziții de înaltă răspundere, nu ne face mari propovăduitori de Evanghelie. Dar e foarte posibil ca să ne însărcineze cu misiunea de a-l ajuta în alegerea și inspirarea persoanei sau persoanelor care să ocupe asemenea meniri înalte. Mă gândesc aici la atâtea persoane laice prin cuvântul, gestul, exemplul cărora alții sau altele au devenit preoți, persoane consacrate, călugărițe. Această activitate mijlocitoare este de o valoare niciodată pe deplin evaluabilă pe lumea aceasta, dar în ochii lui Dumnezeu de o importanţă foarte mare. Prin această mijlocire, Dumnezeu arată că nu vrea să facă toată "treaba" (lucrarea) mântuitoare de unul Singur. Să duci pe alții la Isus, să-l faci cunoscut altora pe Isus, să arăți în cuvinte entuziasmul pentru persoana lui divină poate părea un lucru secundar, însă totuși niciodată dispensabil în opera lui Dumnezeu cu oamenii și pentru oameni. Sfântul Andrei l-a dus pe Petru la Isus, i-a condus pe greci (în evanghelie) la Isus. Să-i cerem mijlocirea să reușim și noi să mijlocim ajungerea celorlalți la lui Isus, Mesia întregului pământ.
   Celor care poartă numele acestui apostol sau derivatele lui femine sau masculine, din inima le urez "La mulţi ani!"        

Distracţie

...până la ce oră din noapte?

    Reglementarea cu privire la limita de timp pentru distracţiile nocturne în cazul adolescenţilor şi tinerilor este pentru teritoriul ţării noastre un subiect mai puţin discutat. Și dacă totuși, atunci în niciun caz cu un caracter atât de precis, punctat și diferențiat (parcă prea mult uneori!) ca aici, în Austria. Eu unul n-am cititi sau n-am auzit nicăieri prevederi legislative cu privire la felul distracţiilor şi la durata lor pe timp de noapte în cazul categoriilor de vârstă menţionate mai sus. Ştiam de mai mult timp, dar am citit şi zilele acestea în ziar care sunt dispoziţiile diferitelor regiuni ale Austriei, legate de felul în care trebuie să aibă loc petrecerile tinerilor şi timpul legitim alocat desfăşurării lor.

    Spun în treacăt că Austria este împărţită în 9 regiuni sau judeţe numite Bundesländer. E vorba de Vorarlberg, Tirol, Niederösterreich (Austria de Jos), Oberösterreich (Austria de Sus), Steiermark, Kärnten, Burgenland, Salzburg şi Viena. Fiecare Bundesland sau regiune are capitală proprie, așa cum (deși exemplu meu are valoare mai mult istorică decât contemporană)  în cazul Moldovei noastre este orașul Iași, și o conducere administrativă care emană legi sau prevederi legislative cu aplicabilitate doar pe teritoriul propriului județ sau regiuni. În consecință, un adolescent de 15 ani are voie să lipsească de acasă până la ora 24.00 în Vorarlberg (extremitatea vestică a Austriei), în Tirol până la ora 1.00, în timp ce în Steiermark, absența lui de acasă nu are voie să depășească ora 23.00. Cu întâlnirea reprezentanților mai multor regiuni, care a avut loc în ultimele zile, s-a pus capăt acestor diferențieri zăpăcitoare și s-a ajuns la uniformizarea reglementărilor cu privire la acești timpi și aceste interdicții. Toleranța se verifică parțial la precizările care privesc timpul de absență nocturnă de acasă, dar ea este compensată de severitatea cu privire la consumul de alcool și tutun. Astfel, un tânăr cu o vârstă de peste 16 ani nu va avea voie să-i dea fratelui său de 15 ani nici măcar o bere, fără ca prin aceasta să se facă vinovat de încălcarea legii privind consumul de alcool pe categoria respectivă de vârstă. Interdicția este strictă și fără excepții și în cazul tutunului. Așadar, alcoolul și tutunul sunt interzise tinerilor sub vârsta de 16 ani.

    Timpul de distracție este prevăzut în niște termeni clari și uniformi. În consecință, adolescenții până la vârsta de 14 ani au voie să stea în parcuri, localuri sau la diferite reprezentații teatrale sau spectacole între orele 5.00 și 23.00 ale unei zile. O permisiunea mai generoasă, adică între orele 5.00-1.00, este valabilă în cazul adolescenților cu vârste între 14 și 16 ani împliniți. De la vârsta de 16 ani, în măsura în care și părinții consimt, nu mai există restricții legate de timp sau de consum. Însă obținerea, deținerea sau consumul de băuturi alcoolice sau tabac este până la vârsta de 16 ani împliniți absolut interzisă. Nu știu cum văd adolescenții aceste reglementări. Însă valoarea lor educativă, cel puțin pentru mine, este incontestabilă. Greșesc părinții care sunt exagerat de restrictivi cu privire la distracția copiilor, nelăsând alimentată această latură specifică vârstei lor, în care sunt implicate valori precum deschiderea, comunicarea, maturizarea, îmbogățirea reciprocă. Greșesc și acei părinți care sunt nepăsători legat de timpul de noapte în care lipsesc copiii de acasă și de felul în care își fac distracțiile copiii lor. Adevărul este undeva la mijloc! Nu neapărat în mijlocul Europei, adică în Europa Centrală, unde e situată Austria, ci în zona mediană a intervalului dintre oricare extreme, de orice natură ar fi ele. După spusa latină: in medio stat virtus!

Pe vibraţii de flaut

 

 

 

 

....cu Ingrid Budău

 

 

 

 

   O dedicaţie muzicală matinală pentru toţi cei care au deschis pagina acestui blog. Interpretează la flaut un concert de J.J. Quantz, împreună cu orchestra din Bacău, eleva în clasa a IX-a, (2007-2008) Ingrid Cristina Budău. Postez această lucrare muzicală ca o dovadă de apreciere pentru frumuseţea interpretării, pentru menţinerea ritmului şi pentru prezentarea scenică de care dă dovadă tânăra interpretă. Mă bucur totodată că această fată, pasionată de un intrument, pe cât de frumos pe atât de pretenţios, este nepoata mea. Pasiunea de atunci rămâne vie şi în prezent, ceea ce pe mine nu poate decât să mă încânte!

    

    Audiţie plăcută! 

 



 

 

 

Cristos, Regele Universului

Ce fel de Rege?



     Solemnitatea lui Isus Cristos, Regele Universului, încoronează anul liturgic şi-l încheie. În mod obişnuit, imaginea pe care o avem despre Isus nu este aceea de rege. El este pentru noi Mântuitorul, Mesia, Emanuel, Profetul, Fiul lui Dumnezeu. Sărbătoare de astăzi, în esenţa ei, nu are altceva la bază decât episodul evanghelic pe care l-am ascultat cu toţii astăzi la sfânta Liturghie. Mă întreb dacă nu s-ar fi putut alege un alt pasaj evanghelic, cel în care Isus potoleşte furtuna şi lasă să se înţeleagă că el este stăpânul puterilor dezlănţuite ale naturii; sau cuvintele pe care El le rosteşte la finalul evangheliei după sfântul Matei: "mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ"; sau cel în care satură mulţimile de oameni cu câteva pâini.

      Aşa, cu Isus legat la mâini înaintea lui Pilat, ni se trezeşte mai degrabă compasiunea, mila faţă de un Om care nu are voie să răspundă decât la întrebările care i se pun. La Isus nu regăsim nimic din inventarul însemnelor regale. Faptul că s-a declarat pe sine rege înaintea guvernatorului roman, care îl reprezenta pe împăratul roman în Israel, l-a costat multă batjocură. Cu o asemenea autodefinire nu a putut decât să trezească ridicolul şi sarcasmul "jandarmeriei" romane din Ierusalim. Însemnele regale le-a primit Isus pe toate în noaptea pătimirii sale, şi acestea l-au durut mult. Parodia soldaţilor nu a cunoscut margini şi ea a fost prilejuită tocmai de cuvintele pe care Isus le-a rostit înaintea lui Pilat: Da, eu sunt Rege! Rege fiind, i s-a pus în mână trestia, pe cap coroana, pe umeri mantia de purpură. Într-o altă înfăţişare regală nu l-a văzut nimeni pe acest pământ. Şi acea coroană de pe cap nu i-am schimbat-o nici eu. Aşa îl vedem mai departe în milioane de reprezentări iconice. Şi cu toate acestea, El şi numai El este adevăratul nostru rege.

     Evanghelistul Ioan acordă un spaţiu foarte larg procesului lui Isus înaintea lui Pilat. O lectură superficială te face să crezi că Pilat ar fi protagonistul acţiunilor, că el ar fi agentul principal, cauza eficientă a tot ce se întâmplă cu Isus. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel: Isus este tot timpul liber, el decide asupra sieşi; el acţionează în mod suveran în orice împrejurare. Pilat este plasat pe niste coordonate de gândire care nu-i permit să înţeleagă nimic din ce spune Isus despre regalitatea lui: împărăţia mea nu este din lumea aceasta! De fapt, aceasta este afirmaţia centrală a întregii scene a lui Isus înaintea lui Pilat. Nu din lumea aceasta este împărăţia lui Isus. Din care lume? După ce indicii am putea recunoaşte acea lume?

     Isus Cristos, deşi e conştient că Pilat are o cu totul altă concepţie despre putere şi regalitate decât el şi că este încuiat pentru a înţelege accepţiunea spirituală a cuvintelor sale, nu-l lasă totuşi fără explicaţii. Afirmaţia pe care o face are în sine o forţă revelatoare foarte puternică: "Eu pentru aceasta m-am născut...ca să dau mărturie despre adevăr" (In 18,37). De aici înţelegem că nu există un alt fundament pentru justificarea regalităţii sale decât adevărul. Un rege autentic este un om care dă mărturie despre adevăr, este de partea adevărului, îl afirmă, îl susţine, îl apără, îl eliberează de măşti, îl aduce la lumină. Isus este rege pentru că el spune adevărul, iar adevărul în materie de putere  nu înseamnă în optica lui niciodată că numai atunci domneşti când îţi arăţi dominaţia. În realitate, domneşti atunci când umbli cu adevărul şi dai mărturie despre el. Numai atunci arăţi că ești un domn.

    Uitându-ne la noi și la felul în care înțelegem să ne raportăm la adevăr, ne apucă rușinea că de multe ori, din prostie sau inconștiență, nu ne-am făcut slujitorii adevărului. Cine se face slujitorul adevărului, simte că are chiar din partea lui acreditarea să fie domn.

    Isus a venit să dea mărturie despre adevăr și să ne arate în acest fel că este rege. Adevărul lui este integral, transparent, existențial uman și divin. La o analiză sinceră, observăm că noi suntem selectivi în privința adevărului, îl promovăm în funcție de conveniență și de profit, îl ascundem în funcție de interes sau îl scoatem pe gură doar dacă ne promovează. Venim la Isus astăzi să învăţăm să fim slujitori. Venim să învăţăm în acelaşi timp să fim şi domni.

    Astăzi simt că trebuie să fiu mândru de un asemenea rege, de faptul că îi slujesc lui şi implicit adevărului. Mă bucur împreună cu milioanele de creştini, îndeosebi tineri, care l-au adorat astăzi, şi îmi plec ambii genunchi cu toată tragerea de inimă, cu toată dispoziţia şi încântarea interioară. Nu mă încearcă niciun sentiment de frică înaintea lui, deşi un altul mai mare decât el nu există. În faţa lui mă cuprinde reverenţa, respectul şi gratitudinea pentru tot ceea ce face pentru mine. Eu nu sunt un nimic pentru el, o marfă umană neglijabilă  ci o persoană iubită care nu se simte de nimic şi de nimeni mai valorificată decât de el, Regele prin excelenţă. Pe el îl ador, lui îi cânt şi-i mulţumesc şi cu fiecare rugăciune Tatăl nostru nutresc o dorinţă: să vină Împărăţia sa. Amin.

 Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!  

            

Vino, Doamne Isuse!

Reflecţia duminicală

   

   Nu procedezi deloc înţelept şi în favoarea distracţiei dacă, aflat într-un cerc de prieteni într-un bar, acasă sau la o plimbare, te trezeşti să pui problema sfârşitului lumii. Discuţia nu mai poate continua sub cortina amuzamentelor chiar aşa dezinvolt, chipurile nu mai persistă în jovialitate şi râsete, ci încep să se ascută, iar gravitatea lor să fie din ce în ce mai pătrunzătoare. O părere contrazice pe celelalte şi intră în dilemă inevitabilă cu cea care stă să fie rostită. Nimeni nu pare să îndrăznească să adopte un ton dogmatic, solemn, pentru că nimeni nu poate veni cu pretenţia că scoată la lumină certitudini imbatabile. Afirmaţii de genul: "vă spun eu că aşa-i", "lucrurile vor sta numai în felul acesta", "cutare are în mod sigur dreptate" sunt scăldate de receptori într-o baie de îndoieli şi interogaţii. Acolo unde nu este ştiinţă, e spor de imaginaţie, de scenarii mentale cu privire la care cinematografia şi-a arătat din plin fecunditatea în ultima vreme. Că sfârşitul nu va fi un moment confortabil, relaxant, în faţa căruia să optezi să fii implicat sau să rămâi pe dinafară, e clar pentru toată lumea. Însă ce se va întâmpla exact, ce va fi cu oamenii, cu cei pe care acea clipă îi va prinde în viaţă şi cu cei care de veacuri au avut parte de odihna mormântului, nu mai ştim.

     Nu vreau să fac nicio referinţă la ultimul (din nenumăratele pe care le-a înregistrat istoria creştină!) zvon legat de ziua şi data sfârşitului, interesanta combinaţie numerică: 21.12.2012, pentru că aş intra în dezacord făţiş cu ce îmi spune Isus în evanghelia acestei duminici: "despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni,...ci doar Tatăl" (Mc 13,32). Aş vrea mai degrabă să fac referinţă la ultimele cuvinte ale Noului Testament şi, deci, şi ale Bibliei care nu sunt decât o chemare la adresa lui Isus: "Amin. Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,20). Aceasta e ultima cerere, ultima implorare din Sfânta Carte. E tot ceea ce un creştin îşi mai poate dori de la Isus, după ce a trecut prin toate culoarele acestei vieţi pământeşti. O singură aspiraţie mai rămâne vie dincolo de toate dorinţele şi împlinirile acestei vieţi. Un singur dor rămâne nestins în adâncul sufletului: dorul vederii lui Isus, şi de aici chemarea oricărei generaţii de creştini: Vino, Doamne Isuse!

     Ştim că Isus este iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, Prietenul, Domnul, Fratele, Mântuitorul nostru. În acelaşi timp, ştim că ne este şi frică de sfârşitul lumii, adică de venirea lui la noi. Am cititi azi dimineaţă din oficiul lecturilor de la breviar câteva gânduri scrise de marele sfânt Augustin: "Cel care este fără griji aşteaptă liniştit venirea Domnului său. Ce fel de iubire faţă de Cristos ar fi teama că el vine? Fraţilor, nu ne ruşinăm? Îl iubim şi ne temem ca nu cumva să vină? Dar îl iubim cu adevărat sau iubim mai degrabă păcatele noastre?" Sunt cuvinte care nu se pot înghiţi fără a fi mai întâi bine mestecate. De ce ne este frică şi de cine ne este dor? Frică nu ne este neapărat de viitor, de sfârşit, ci de starea în care suntem şi în care ne-ar putea surprinde sfârşitul, de starea sufletului nostru; ne e frică că ne-am putea întâlni cu Isus având atâtea pe suflet şi pe conştiinţă: lucruri reprobabile, iertări necerute sau neacordate, păcate ascunse sau neglijate, iubiri convertite în ură şi în nepăsare, cuvinte sau gesturi sau fapte care ne umplu de ruşine, de o altă ruşine decât cea pomenită de sf. Augustin. Ce bine că nu e mâine sfârşitul lumii, că nu e în această seară! Ce bine că e amânat momentul! Şi dacă ar fi săptămâna viitoare, am încerca noi să reparăm conflictele, să cerem iertare, să facem ceea ce ar fi pe placul conştiinţei? Aici este punctul decisiv: chiar dacă ne imaginăm că sfârşitul este la o dată stabilită, noi tot nu ne schimbăm. Jocul mental, autoiluzia că mâine ar fi ultima zi tot nu funcţionează. Si neschimbarea noastră e de fapt prelungirea fricii din noi.

      Nu este în intenţia lui Isus să ne sperie, să ne umple de groază, de cutremurare şi tulburare. Groaza va exista şi există deja în orice inimă care acţionează sub impulsul celui rău. Isus ne vrea vigilenţi şi atenţi cu faptele pe care le săvârşim. Şi vrea să fim cuprinşi în recolta pe care o vor face îngerii împreună cu care va veni. Dar acum ne vrea cu inimi atente, într-o aşteptare calmă şi activă. Şi mai vrea ca să nu amestecăm cuvintele lui cu alte cuvinte, care împreună cu cerul şi pământul, cu alte teorii, versiuni sau elucubraţii inventate de tot felul de impostori şi falsificatori de adevăr legate de sfârşitul lumii vor trece.

     Îi mulţumim lui Isus pentru cuvintele lui şi ne alăturăm corului de creştini care au repetat cu dor şi cu iubire cuvintele: "Vino, Doamne, Isus!". Să vină acum sub orice formă spirituală ar prefera: sacramente, rugăciuni, caritate, ca să vrem cât mai mult să vină aievea în gloria lui divină. Amin.  

Amor cu umor

Iubirea le depăşeşte pe toate

 

 

 

    Lui Charlie Chaplin îi recunosc cu uşurinţă geniul în comedie. Filmele pe care le are împreună cu scurtmetrajele (îmi) dovedesc din plin acest lucru. El transmite mesaje cu orice gesticulaţie, cu orice mişcare a mâinilor sau a altor părţi ale corpului. C. Chaplin nu îţi stârneşte doar râsul, ci şi cele mai puternice emoţii (ex. discursul final din filmul Marele dictator sau ultima scena din filmul City lights, ca sa nu mai spun de filmul The Kid, unde există secvenţe mişcătoare pentru orice om dotat cu o inimă: mă gândesc aici la rugăciunea dinaintea mesei) pe un registru foarte vast: bucurie, compasiune, durere, revoltă, nemulţumire, resemnare etc.

     Pe Buster Keaton, personajul principal al acestui scurtmetraj îndrăznesc să-l consider o rudă apropiată a lui Charlie Chaplin, bineînţeles în domeniul cinematografic, genul comedie. Au fost contemporani, însă n-au împăţit mai deloc platoul de filmare. Poate că erau prea mari ca să încapă amândoi pe el!?! Keaton este actorul pe chipul căruia e săpată seriozitatea, supranumit fiind omul cu chipul de piatră care nu a zâmbit niciodată. Filmele în care este atât regizor cât şi actor principal îl plasează în împrejurări care scot în evidenţă condiţia lui fizică extraordinară, indispensabilă pentru realizarea atâtor scenarii.   

      În Neighbors este vorba despre o iubire presărată cu tot felul de peripeţii şi încercări. Părinţii îşi exprimă dezacordul cu privire la relaţia de iubire dintre copiii lor. Cu toate acestea, cei doi sunt hotărâţi să înfrunte orice divergenţă şi obstacol. Gardul dintre locuinţe este mare şi totuşi accesibil pentru înmânarea unei misive pe care nu scrie decât esenţialul (la puterea a doua!). Vorbăria nu e multă. Acţiunile curg.  În tabloul iubirii  se înscriu valori precum pudoarea, decenţa, şi sfiala. Şi efectul lor este unul puternic. Unde sunt acestea astăzi şi cine remarcă sau reclamă lipsa lor? Iubirea, dacă există, trebuie să fie capabilă să înfrunte toate obstacolele. Şi filmul se face transmiţătorul acestui mesaj într-o suită de circumstanţe de un comic abundent. 

    Am celebrat în parohia prezentă câteva cununii şi mi s-a vorbit la un moment de un obicei ciudat: în drumul lor spre biserică, mirii trebuie să dea la o parte toate obstacolele (pregătite şi aranjate de rubedenii, mai exact de prietenii sau verişorii mirilor: crengi aruncate pe stradă, blocarea străzii, ocoliri obligatorii) pentru a demonstra tuturor că nimic nu-i poate împiedica de la încheierea legământului matrimonial dinaintea lui Dumnezeu, că iubirea lor e atât de puternică încât e în stare să învingă toate obstacolele. Filmuleţul, cum spuneam, livrează şi el acest mesaj, cu tot umorul de care poate să aibă parte un amor atât de mare, precum cel dintre copii unor Neighbors. Umor face parte din panoplia sentimentor prin care se transmite iubirea. O iubire fără umor e în multe împrejurări posacă şi uscată. Sau mă înşel?!
   Filmul este silenţios, ochii sunt solicitaţi mult în urmărirea detaliilor, a limbajului non-verbal. Dar şi urechile se bucură de un alint muzical permanent. Fondul muzical care însoţeşte acţiunile e cum nu se poate mai potrivit. O alternanţă jucăuşă de pian şi vioară, cu modulaţii menite să dea culoare şi intensitate comicului. Merită atenţie şi acest aspect! Însă mai mult decât orice, frumuseţea unei iubiri împodobite de decenţă, pudoare, discreţie.

  

 

 

 

    

Patronul ceresc

 



Sfântul Cristian
12 noiembrie

 

 

    Astăzi este comemorat sfântul Cristian (în calendarul diecezei de Iaşi în mod sigur!) Câteva date cu privire la viaţa sfântului Cristian le preiau din cartea dedicată vieţilor sfinţilor, publicată de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti. Tuturor celor care poate acest nume (frumos!), le doresc din inima mijlocirea bogată a sfântului Cristian!

   
    "Sfântul Cristian a făcut parte dintr-o misiune de călugări camaldulezi, chemaţi de regele Boleslau să participe la activitatea de încreştinare a Poloniei. Misiunea era formată din doi italieni, Benedict şi Ioan, şi doi polonezi, Isac şi Matei; Cristian era un polonez primit între ei şi însărcinat să pregătească mâncarea. Toţi locuiau într-un schit, nu departe de Gniezno, pe malul Râului Warta. Într-o noapte, o bandă de tâlhari a atacat schitul şi i-a masacrat pe cei doi călugări italieni şi pe cei doi polonezi; bucătarul Cristian s-a apărat cu un baston, dar a fost răpus şi el. Aflând despre cele întâmplate, episcopul de Poznan a venit acolo şi a dispus ca trupurile celor patru călugări camaldulezi să fie înmormântate în biserică, iar al lui Cristian, în interiorul schitului. S-a considerat că sfinţenia sa a fost mai puţin eroică decât a tovarăşilor săi, deoarece a încercat să se apere. Asasinii au fost prinşi şi condamnaţi la moarte, dar regele Boleslau a comutat sentinţa, hotărând să fie puşi în lanţuri, legaţi de mormintele victimelor şi lăsaţi acolo până ce vor muri. Dar, printr-o minune, victimele au dovedit că i-au iertat: lanţurile s-au rupt de la sine şi au căzut. Tâlharii, recunoscându-şi vina şi cerând în public iertare, au fost primiţi în mănăstire ca servitori. Schitul de pe Warta a devenit un loc de pelerinaj renumit şi cei cinci fraţi camaldulezi sunt sărbătoriţi ca sfinţi în ziua de 12 noiembrie, în toată Polonia.

 

     Noul Testament afirmă că, în jurul anului 43, în oraşul Antiohia, cei care îmbrăţişau şi urmau învăţătura lui Isus Cristos au început să fie numiţi creştini, în latineşte, „christiani", după numele Învăţătorului lor. Mai târziu, „Christianus" a început să fie folosit şi ca nume de persoană, cu acelaşi înţeles. Numele Cristos este de origine greacă şi traduce cuvântul ebraic „Mesia", cuvânt ce înseamnă „Unsul Domnului". Sensul aminteşte de faptul că persoanele alese de Dumnezeu să fie regi, preoţi sau profeţi erau consacrate prin ungerea cu untdelemnul sfinţit. Deoarece Fiul lui Dumnezeu devenit Om a realizat în gradul cel mai înalt atribuţiile de Preot, Profet, Rege, numele de Mesia, Cristos, Christus a rămas ca al doilea nume al lui Isus, fiul Mariei din Nazaret. Ca nume de persoană, Cristian are înţelesul de „om dăruit lui Cristos". Sub influenţa limbii slave, s-au format şi numele: Hristea, Hristan. Adesea sunt folosite şi diminutivele: Cristinel, Cristel, Ristică, Râstea, Ristel. Există şi forma feminină Cristiana. Toate aceste variante urmăresc să amintească strânsa legătură dintre credinciosul creştin şi Cristos Domnul. 

Sfântul Augustin a exprimat acest adevăr prin cuvintele: „Christianus alter Christus" - „Creştinul este un alt Cristos".

(Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopia Romano-Catolica de Bucureşti)