Reflecţia duminicală

    Cine nu este împotriva noastră,
este pentru noi (Mc 9,40)

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 9,38-43.45.47


³⁸ Ioan, unul dintre cei doisprezece, i-a spus lui Isus: "Învăţătorule, am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău; am voit să-l împiedicăm, căci nu-i din rândul acelora care ne urmează". ³⁹ Isus i-a răspuns: "Nu-l împiedicaţi, căci cel care face o minune în numele meu nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău. ⁴⁰ Cel care nu este împotriva noastră este cu noi. ⁴¹ Cine vă va da şi numai un pahar cu apă, pentru că îi aparţineţi lui Cristos, vă spun adevărul, nu va rămâne nerăsplătit. ⁴² Cine se face vinovat de căderea, chiar şi a unuia singur dintre aceştia mici, care cred în mine, i-ar fi mai bine să i se lege de gât o piatră de moară, trasă de măgari, şi să fie aruncat în mare. ⁴³ Dacă mâna ta te duce la păcat, tai-o! E mai bine să intri ciung în viaţa veşnică, decât cu amândouă mâinile să fii aruncat în gheenă, acolo unde focul nu se stinge. ⁴⁵ Dacă piciorul tău te duce la păcat, taie-l, căci e mai bine să intri schilod în viaţa veşnică decât cu amândouă picioarele să fii aruncat în gheenă. ⁴⁷ Dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l. Căci mai bine este să intri chior în împărăţia lui Dumnezeu, decât cu amândoi ochii să fii aruncat în gheenă, unde chinul nu se sfârşeşte şi focul nu se stinge".

    Logic gândind, nu e neapărat valabil ca cel care nu este împotriva noastră, să fie cu noi. El poate să se situeze pe o poziţie neutrală, de indiferenţă, de nepăsare. Adică, într-o exprimare simplă: nu-ţi sunt rival, dar nu mă declar nici prietenul tău. Mă poţi aborda aşadar fără vreo implicare emoţională sau sentimentală deosebită. În morală se vorbeşte despre acte bune, rele şi indiferente. E bine să faci o vizită celui bolnav; e rău să-ţi baţi joc de o persoană în vârstă; e fără relevanţă morală să stai la fereastră şi să vezi păsările zburând (...spre ţările calde bunăoară!). În planul acţiunilor noastre, totuşi foarte puţine lucruri reuşesc să fie indiferente. Vrând să comentez cuvintele lui Isus de mai sus, din evanghelia după sfântul Marcu, nu pot să fac abstracţie de împrejurarea care a determinat pronunţarea lor: Ucenicul Ioan este contrariat de faptul că un oarecare ins alungă diavoli, fără să fie formal, vizibil în rândul celor care îl urmează pe Isus. Lui i se pare incorect, să recurgi la numele lui Isus, fără să împărtăşeşti comuniunea exterioară cu el.

    Mărturisesc că până recent, citatul din evanghelie îl ştiam altfel decât l-am redat mai sus, adică în varianta auzită la liturghie (vezi textul liturgic de mai sus!): cine nu este împotriva noastră este cu noi, când de fapt, aşa cum arată traducerea pr. Bulai, fidelă originalului grec, în locul prepoziţiei cu este prepoziţia pentru. Observaţiile de acest gen reuşeau să mă indispună altădată pentru că le consideram chiţibuşării care stăruie asupra literei în detrimentul spiritului. Şi acest lucru este adevărat. Însă, în anumite situaţii, precizia lingvistică este indispensabilă pentru înţelegerea clară a sensului unor cuvinte. În exprimarea uzuală, dacă cineva nu este cu tine în echipă, pe terenul de fotbal, atunci joacă sigur împotriva ta. Şi dacă cineva nu este împotriva ta, atunci el este cu tine. De ce ar trebui să spunem că este pentru noi? Unde ar fi diferenţa de sens? Ioan sesizează bine că acel om străin lor nu era cu ei în sensul fizic, însă lucra pentru ei. Să ne imaginăm un producător de lumânări care livrează lumânări la un preţ bun mai multor parohii, fără să-l intereseze apartenenţa la acestea, fără să caute să intre în legăturii cu preoţii şi credincioşii care aprind lumânările (am în vedere bisericile ortodoxe, pentru că numai în cazul lor imaginaţia mea poate să fie justificată!). Despre producătorul acesta nu putem spune că este cu preoţii şi comunităţile pe care aceştia le păstoresc. Nu le face nici reclamă şi nici nu se lasă cooptat în întâlnirile lor. Dar că el este pentru ei, în sensul că întreprinde ceva pentru binele lor spiritual şi pentru slujbele lor religioase, trebuie să recunoaştem.
     Numai Dumnezeu ştie câţi oameni lucrează astăzi în contul lui Isus, militează pentru morala pe care a promulgat-o El; numai lui îi este cunoscut câţi aplică acelaşi stil de viaţă şi de raportare la oameni, pe care îl întâlnesc la ucenici, numai el ştie câţi se umplu de fapte de caritate şi trăiesc în grija de a cultiva peste tot binele şi adevărul! E adevărat că nu sunt de văzut în primele bănci, nu sunt înscrişi în nicio asociaţie bisericească, nu sunt în tribuna sau pe scena Bisericii. De parcă am încăpea toţi pe scena ei! Dar lucrează bine, virtuos, în ascundere, nu de capul lor, veleitar, ci, cum se aude din evanghelie, în numele lui Isus. La Iaşi fiind, mă indispuneam oarecum de câte ori vorbeam cu câte un tânăr la birou, care îmi spunea că nu intenţionează să facă parte din Acţiunea Catolică. Auzeam apoi motivaţiile lui legate de programul zilnic, de solicitările din partea facultăţii, de munca pe care şi-o asumase (part time) şi...îl înţelegeam şi eu în sfârşit. Erau mulţi tineri acolo care veneau duminică de duminică la biserică, care găseau timp şi pentru rugăciune, dar care nu ne urmau, nu se alăturau fizic programului prevăzut pentru această asociaţie ecleziastică. De cei cu care am vorbit, dacă nu de toţi, totuşi de mulţi, eram convins că băteau pasul în tandem cu Isus, că erau de partea lui în planul lor de viaţă, invisible pentru noi, dar nu şi pentru Dumnezeu.
     Nu vreau să contrapun prin aceste gânduri deloc un fel de a fi creştin celuilalt: să elogiez ascunderea şi anonimatul în defavoarea implicării exterioare în viaţa Bisericii. Intenţia mea a fost aceea de a-mi oferi un prilej de gândire asupra acelora care suntem cu Isus, susţinuţi de numărul, de nimeni ştiut, al acelora care sunt pentru Isus. Cât despre Isus, el este în mod sigur şi cu noi, şi pentru toţi cei care îl mărturisesc cu gândul bun, fapta dreaptă şi inima curată. Cu privire la noi, să băgăm de seamă şi să fim cu luare aminte ca nu cumva să ne trezim că nu ne putem aplica niciuna din cele două prepoziţii enunţate, deosebite în înţeles, dar unite în scop de acelaşi Domn şi Învăţător al nostru, al tuturor. Amin. 

         

Umor neprevăzut

Umorul este cea mai mare binecuvântare a oamenilor (Mark Twain)

     Următoarele rânduri sunt nereuşite formulări de anunțuri parohiale, culese de la afişier şi din ziarele publicate de diferite parohii. Pe cât de nereușite, pe atât de amuzante.

• Pentru duminică este prevăzută o colectă specială pentru noul covor din biserică. Cine vrea să lase ceva pe el, este rugat să anunțe în prealabil și să aducă cu sine o hârtie.

•  Iulian și Carina şi-au început pe data de 24 octombrie viața matrimonială. Cu acest moment solemn s-a terminat o prietenie pe care o încheiaseră deja în anii de școală.

•  În după-amiaza acestei zile se celebrează sfânta Liturghie atât în partea de nord cât și în partea de sud. Copiii vor fi botezați în ambele părți.

• Pentru toți cei care au copii și încă nu știu. La subsolul parohiei este o ofertă de îngrijire a lor.

• Pastorul va ține predica lui de despărțire, iar după aceea corul va intona cântecul: "Bucurați-vă și veseliți-vă!"

• Joi, începând cu ora 17 va avea loc întâlnirea clubului mamelor tinere. Cine vrea să devină o mamă tânără şi să facă parte din acest club, este rugat să ia legătura cu părintele paroh la oficiul parohial.

• Pentru că este duminica Paştelui, o rugăm pe doamna Annie să vină în faţă şi să depună un ou pe altar.

• Duminica viitoare va cânta pentru prima oară ca solistă doamna Vinson, la liturghia de dimineaţă. În continuare, parohul va vorbi pe o temă cu titlul: "A fost o experienţă groaznică"

• 22 de membri au fost la întâlnirea de ieri, la casa doamnei Marsha. Doamna Rankin, la final, a cântat piesa: "Dumnezeu singur ştie de ce".

• Vineri seară, copiii clasei a 8-a vor interpreta la subsolul bisericii lucrarea Hamlet. Membrii parohiei sunt rugaţi să participe la această tragedie.

• Nu vă lasaţi omorâţi de grijile dumneavoastră - lăsaţi Biserica să vă ajute în acest sens.

A avea şi a nu fi

Conştiinţă fină

      Un oriental bogat intră cu ocazia unei sărbători într-un templu, îşi scoase încălţămintea foarte scumpă din picioare, şi o lăsă afară, în faţa uşii, aşa cum era obiceiul local. Când se întoarse după rugăciune, papucii lui nu mai erau acolo unde îi aşezase. "Ce necugetat am putut să fiu", îşi spuse el pe un ton de reproş. "Lăsându-mi papucii afară, n-am făcut decât să trezesc în cineva ispita de a mi-i fura. Aş fi putut să-i ofer eu însumi cadou. Acum m-am făcut vinovat că acel om a comis un furt.

(Povestiri înţelepte, Anthony de Mello, traducere din germană)

 

 O gândire de acest fel este rară. Să pui problema nu doar a păcatelor tale, ci şi a acelora care se nasc în ceilalţi din pricina purtării tale, dovedeşte o umanitate fină, o conştiinţă bine educată şi un simţ coresponsabil foarte dezvoltat. Există în lumea asta oameni bogaţi şi oameni săraci, ultimii incomparabil mai mulţi decât primii. Există oameni cistiţi şi oameni care-şi împletesc firul vieţii cu tot felul de meschinării; oameni care dăruiesc mult şi oameni care acumulează mult mai mult decât au nevoie. La sfânta Liturghie romano-catolică s-a citit astăzi din cartea Proverbelor, o rugăciune cu un înţeles profund, accesibil fiecărui muritor raţional: Doamne, nu-mi da nici bogăţie, nici sărăcie; dă-mi numai hrana de trebuinţă, ca nu cumva, bogat fiind, să mă lepăd de tine şi să zic: "Cine este Domnul?", sau nu cumva, fiind în mizerie, să ajung un hoţ şi să profanez astfel numele Dumnezeului meu (Proverbe 30,8-9).
     Autorul pledează evident pentru o existenţă materială decentă, fără aspiraţii febrile după bogăţie şi fără preferinţă pentru sărăcie. Şi una şi cealaltă sunt extreme riscante pentru profilul moral al omului. Iar autorul se explică în acest sens. Prima ar duce la înfumurare şi chiar la tentaţia negării lui Dumnezeu; a doua ar constrânge la gesturi de nedreptate socială, ceea ce iarăşi ar fi o violare a legii lui Dumnezeu. Rugăciunea autorului acestei cărţi, pe cât de veche şi înţeleaptă, a rămas pe atât de necunoscută oamenilor şi neluată în seamă. Ar cădea greu pe buzele celui care, sincer cu sine şi în faţa instanţei propriei conştiinţe, ar recunoaşte că mulți s-ar cuveni, în refacerea unei sfinte dreptăți, să-l fure, adică să-și retrocedere singuri ceea ce este al lor. Prăpastia căscată între condiţia săracului şi a celui bogat este mare şi deranjantă, de-a dreptul scandaloasă în ochii atâtor oameni. Micşorarea ei ar sta în puterea celor avuţi, în mintea cărora ar trebui să se trezească vulcanic şi răvăşitor gândurile orientalului bogat.
     Care dintre bogaţii acestei lumi şi-ar însuşi reproşul din relatarea de mai sus? Căruia dintre înstăriţi i-ar trece prin minte un asemenea gând? Cine ar reflecta serios la bogăţia unora care, pentru a se menţine, cere persistenţa sărăciei multora? Săracul şi bogatul sunt doi subiecţi care stau într-o relaţie de interdependenţă, nevoită de primul şi forţată de al doilea. De acelaşi act de furt se acuză şi bogatul şi, poate, şi cel care a comis furtul. În care din ei să fie strigătul conştiinţei mai asurzitor şi mai nepotolit? Pe cine să roadă conştiinţa mai mult pentru fapta comisă? Şi cine a furat până la urmă? Cât de mult nu ar schimba lumea în care ne aflăm, un asemenea fel de a gândi, o asemenea examinare în cazul celor care, fără să merite, fără să trebuiască, fără să fie necesar, fără să fie raţional, fără să fie în vreun fel justificat, posedă mult, atât de mult din ceea ce este al altora.
     Doamne, dă-mi simţul echilibrului şi al prudenţei pentru tot ceea ce am şi posed. Şi fă-mă atent ca faptele şi atitudinile mele să nu nască păcate în viaţa celor de lângă mine.

Gânduri tomnatice

E toamnă

 

De la fereastra mea privesc o toamnă abia acum trezită,

Ce mă îmbie calm cu orice frunză-ngălbenită,
Să tac nepăsător, și-apoi cu mintea-nțepenită
Să cuget calm, la timpul care trece, la forța lui nestăvilită.
 
Dar pot să tac, să-mi țin cuvântul și gura amuţită,
Când toţi copacii-n dezbrăcare îmi spun că viaţa e finită?
Când știu că-s în zadar și zbucium și-alergări nesăbuite
Și că neantul tot înghite, și gând și vreri nechibzuite?

Frunza clipei de față, semeaţă, în slavă aurită

Fără împotrivire, va căpăta o faţă ruginită.
Şi viaţa mea, o Doamne, când fi-va săvârșită,
Căzând, se va întoarce-n sus, în veşnicia-ţi nesfârşită.

 

 

Loc de slujire

Parohia Weiz

      Locul unde mi-am început activitatea de curând se numeşte Weiz. Nu aş putea să spun exact ce înseamnă, însă el se apropie ca formă de cuvântul Weizen care înseamnă grâu. Pentru că biserică stă înălţată pe un deal, iar în vale este oraşul, biserica este numită Weizbergkirche, semnalând faptul că e sus, lucru ce se vede şi din imagine. Mi-am dat seama că în orice direcţie aş pleca de la parohie, trebuie să mă pun neapărat în pas de coborâre. Lucrurile stau aproximativ ca în cazul oraşului Ierusalim (ce comparaţie între două oraşe incomparabile!), de la care cobora bietul omul miluit de un samaritean...milostiv (Luca 10,25-37), în pielea căruia, cu toată mila care mi s-ar oferi, n-aş vrea să fiu niciodată, ori de câte ori va fi nevoie să cobor spre oraş. Biserica tronează aşadar pe acest deal din anul 1757. Privind la tot asamblul de clădiri care o inconjoară, s-ar putea crede că aici a fost cândva aşezământ monahal. Aşa am ţinut să cred şi eu până când m-a lămurit o doamnă octogenară, elegantă, implicată în viaţa parohiei, că nu e aşa, şi care întrebată de mine cu ce se ocupă, mi-a răspuns scurt: cu critica. Câtă vreme voi fi pe aici, se va simţi sigur utilă în îndeletnicirea ei.

     Biserica a fost de la bun început aşa: mare, impunătoare, solemnă, iar coplexul parohial a început să existe odată cu biserica. Asta arată şi tâmplăria de la unele camere, holurile şi mobilierul vechi, în parte în stil baroc. Acum, multele încăperi sunt folosite în scopuri pastorale.    

     Construcţia acestei biserici a început în anul 1757 şi s-a terminat în anul 1776. La picturile frescelor au lucrat artişti din Viena, timp de 221 zile. Orga are 31 de registre dispuse pe 3 manuale şi un pedalier, şi mărturisesc nu doar că sună, ci răsună. Cine are urechi de auzit, să asculte şi...să înţeleagă!             

    Biserica a fost mereu închinată Sf. Fecioare Maria Îndurerate. Faptul că este o biserică mariană mă îmbucură mult. Mariană este şi biserica satului din care provin. La fel a fost şi cea din prima parohie în care am slujit ca vicar (Rădăuţi), ca să nu mai spun de cele două catedrale din Iaşi, ambele închinate Maicii Domnului.   





Aici se poate vedea altarul principal cu Pietà. Este o reprezentare artistică mişcătoare a Mamei Maria care ţine trupul neînsufleţit al Fiului care săvârşise prin sacrificiul său pe lemnul crucii opera mântuirii noastre. Deasupra crucii se poate citi: Attendite et videte si est dolor sicut dolor meus: Opriţi-vă şi vedeţi dacă este durere precum durerea mea! Compasiunea Mamei lui Isus se răsfrânge şi asupra noastră, din momentul în care i-am fost încredinţaţi ei, prin cuvintele: "Femeie, iată fiul tău!" (Ioan 19,26).

  

    În fotografia de mai jos apare unul din altarele laterale, unde este reprezentată pictural Sfânta Treime. În preajma acestui altar se află şi baptisteriu, locul unde se săvârşeşte taina sfântului Botez, prin care toţi cei ce o primesc sunt pecetluiţi cu iubirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Având în vedere că parohia are un număr destul de consistent de credincioşi, numărul celor care sunt botezaţi aici se ridica la 150 pe an.  

  

În imaginea de mai jos se poate vedea altarul lateral opus celui în care se celebrează botezul.  

  

Pe tavanul bisericii sunt reprezentate pictural cele mai importante mistere din viaţa Mariei. Deasupra orgii se poate vedea Bunavestire.  

  

    Aici este curtea interioară a parohiei, deschisă pentru toţi credincioşii de bunăvoinţă şi pentru toţi oamenii care vor să întâlnească pe vreunul dintre preoţi sau celelalte instituţii parohiale responsabile cu diferite sectoare pastorale.

 

     În partea de răsărit a bisericii sunt fraţii noştri răposaţi, aflaţi în odihnă, vecinii noştri cei mai liniştiţi. Agitaţii sunt deasupra lor, printre care şi eu, ori de câte ori trebuie să celebrez înmormântarea şi să sporesc în acest fel numărul lor, care creşte în fiecare an cu 150. Aşa cum arată şi cum este amplasat, îl consider şi îl simt ca pe un loc de plăcută reculegere şi de revizuire a multor gânduri şi comportamente în lumina sfârşitului.

În spatele casei, în partea de vest, singurii vecini pe care îi văd în mişcare sunt personajele din poză. Prezenţa lor în preajma ferestrei este semnalată sonor de o tălăncuţă care, de fiecare dată când sună, mă face să mă simt puţin pe plaiuri mioritice. Dintr-o analiză succintă a comportamentului lor, pot spune că nu le caracterizează lăcomia. Prosperitatea în ţara asta este valabilă şi pentru viaţa vacilor şi, în consecinţă, ritmul cu care mănâncă este unul lent şi aşezat.

După cum rezultă din imaginea de mai jos, văcuţele sunt familirizate cu prezenţele umane şi chiar se bucură, dacă nu să li se sufle în coarne, măcar să fie mângâiate puţin la gât. În treacăt fie spus, aici n-am văzut vaci care să aibă alte culori decât combinaţia asta de roşcat şi alb. Întrebarea cu privire la cauză nu mi-o mai pun, pentru că am destule alte interese pe aici.

   De va fi să vă poarte Providenţa paşii prin zonă şi prin preajmă, nu ezitaţi să poposiţi, să vedeţi, să vizitaţi aceste locuri frumoase. Din imaginile prezentate (mai puţin ultimele două), aveţi de ce.

Pentru o plimbare virtuală prin biserică: http://www.360cities.net/search/@tags-weizbergkirche. Ajunge un click pe imaginile care apar!