A avea şi a nu fi

Conştiinţă fină

      Un oriental bogat intră cu ocazia unei sărbători într-un templu, îşi scoase încălţămintea foarte scumpă din picioare, şi o lăsă afară, în faţa uşii, aşa cum era obiceiul local. Când se întoarse după rugăciune, papucii lui nu mai erau acolo unde îi aşezase. "Ce necugetat am putut să fiu", îşi spuse el pe un ton de reproş. "Lăsându-mi papucii afară, n-am făcut decât să trezesc în cineva ispita de a mi-i fura. Aş fi putut să-i ofer eu însumi cadou. Acum m-am făcut vinovat că acel om a comis un furt.

(Povestiri înţelepte, Anthony de Mello, traducere din germană)

 

 O gândire de acest fel este rară. Să pui problema nu doar a păcatelor tale, ci şi a acelora care se nasc în ceilalţi din pricina purtării tale, dovedeşte o umanitate fină, o conştiinţă bine educată şi un simţ coresponsabil foarte dezvoltat. Există în lumea asta oameni bogaţi şi oameni săraci, ultimii incomparabil mai mulţi decât primii. Există oameni cistiţi şi oameni care-şi împletesc firul vieţii cu tot felul de meschinării; oameni care dăruiesc mult şi oameni care acumulează mult mai mult decât au nevoie. La sfânta Liturghie romano-catolică s-a citit astăzi din cartea Proverbelor, o rugăciune cu un înţeles profund, accesibil fiecărui muritor raţional: Doamne, nu-mi da nici bogăţie, nici sărăcie; dă-mi numai hrana de trebuinţă, ca nu cumva, bogat fiind, să mă lepăd de tine şi să zic: "Cine este Domnul?", sau nu cumva, fiind în mizerie, să ajung un hoţ şi să profanez astfel numele Dumnezeului meu (Proverbe 30,8-9).
     Autorul pledează evident pentru o existenţă materială decentă, fără aspiraţii febrile după bogăţie şi fără preferinţă pentru sărăcie. Şi una şi cealaltă sunt extreme riscante pentru profilul moral al omului. Iar autorul se explică în acest sens. Prima ar duce la înfumurare şi chiar la tentaţia negării lui Dumnezeu; a doua ar constrânge la gesturi de nedreptate socială, ceea ce iarăşi ar fi o violare a legii lui Dumnezeu. Rugăciunea autorului acestei cărţi, pe cât de veche şi înţeleaptă, a rămas pe atât de necunoscută oamenilor şi neluată în seamă. Ar cădea greu pe buzele celui care, sincer cu sine şi în faţa instanţei propriei conştiinţe, ar recunoaşte că mulți s-ar cuveni, în refacerea unei sfinte dreptăți, să-l fure, adică să-și retrocedere singuri ceea ce este al lor. Prăpastia căscată între condiţia săracului şi a celui bogat este mare şi deranjantă, de-a dreptul scandaloasă în ochii atâtor oameni. Micşorarea ei ar sta în puterea celor avuţi, în mintea cărora ar trebui să se trezească vulcanic şi răvăşitor gândurile orientalului bogat.
     Care dintre bogaţii acestei lumi şi-ar însuşi reproşul din relatarea de mai sus? Căruia dintre înstăriţi i-ar trece prin minte un asemenea gând? Cine ar reflecta serios la bogăţia unora care, pentru a se menţine, cere persistenţa sărăciei multora? Săracul şi bogatul sunt doi subiecţi care stau într-o relaţie de interdependenţă, nevoită de primul şi forţată de al doilea. De acelaşi act de furt se acuză şi bogatul şi, poate, şi cel care a comis furtul. În care din ei să fie strigătul conştiinţei mai asurzitor şi mai nepotolit? Pe cine să roadă conştiinţa mai mult pentru fapta comisă? Şi cine a furat până la urmă? Cât de mult nu ar schimba lumea în care ne aflăm, un asemenea fel de a gândi, o asemenea examinare în cazul celor care, fără să merite, fără să trebuiască, fără să fie necesar, fără să fie raţional, fără să fie în vreun fel justificat, posedă mult, atât de mult din ceea ce este al altora.
     Doamne, dă-mi simţul echilibrului şi al prudenţei pentru tot ceea ce am şi posed. Şi fă-mă atent ca faptele şi atitudinile mele să nu nască păcate în viaţa celor de lângă mine.