Gânduri tomnatice

E toamnă

 

De la fereastra mea privesc o toamnă abia acum trezită,

Ce mă îmbie calm cu orice frunză-ngălbenită,
Să tac nepăsător, și-apoi cu mintea-nțepenită
Să cuget calm, la timpul care trece, la forța lui nestăvilită.
 
Dar pot să tac, să-mi țin cuvântul și gura amuţită,
Când toţi copacii-n dezbrăcare îmi spun că viaţa e finită?
Când știu că-s în zadar și zbucium și-alergări nesăbuite
Și că neantul tot înghite, și gând și vreri nechibzuite?

Frunza clipei de față, semeaţă, în slavă aurită

Fără împotrivire, va căpăta o faţă ruginită.
Şi viaţa mea, o Doamne, când fi-va săvârșită,
Căzând, se va întoarce-n sus, în veşnicia-ţi nesfârşită.