Un tânăr trist

    Există tot felul de oameni de succes în istoria noastră umană. Au realizat ce și-au propus. S-au împlinit. Există alții care au avut parte de tot felul de decepții și pătimiri, din pricini externe sau interne. Uitându-mă în evanghelia citită în această duminică (Mc 10, 17-27) , măcar pentru pasajul de astăzi, nu pot să-l declar pe Isus un om de succes. I-a fost extrem de ușor cu Matei vameșul pentru că acolo a fost suficient un cuvânt: Urmează-mă! Repede i-a cucerit și pe Zebedei, Ioan și Iacob, și pe ceilalți apostoli. În privința tânărului de astăzi, Isus a fost nevoit să-și recunoască eșecul. Îl îndrăgise, și trezise un sentiment aparte pentru el. Îl simțea doritor de mai mult decât respectarea unor porunci. Voia desăvârşirea. Însă preţul ei era copleşitor de mare: "vinde tot ce ai!" Ar fi vândut, îndrăznesc să gândesc optimism, dacă ar fi avut puţin, însă în dotarea lui, în capitalul lui se înscriau multe bogăţii. De ce să fie condiţionată desăvârşirea lui de posedarea unor bogăţii? De ce nu considera bunul Maestru ca fiind posibilă dobândirea desăvârşirii cu menţinerea bogăţiilor? De ce neapărat această excludere reciprocă? Am înţelege dacă am fi bogaţi? Sau săraci? 

    Un lucru e clar: bogatului îi lipsea ceva, că altfel nu-l întreba nimic pe Isus. Îm mod paradoxal, le avea pe toate şi nu avea ceva. Cu ce surplus de bogaţie să astupe misterioasa lipsă? Cu pierderea tuturor lucrurilor? Urmând ce fel de logică? Cum să se explice el în faţa celorlalţi? Cum să priceapă el schimbul misterios? Cred că a fost o tăcere adâncă între el şi Isus. Şi ce a rezultat a fost o tristeţe. Ba două tristeţi! Şi Isus a fost trist. Să nu poate el să-l câştige pe tânăr din cauza unor nenorocite de avuţii! Ce nechibzuinţă! Însă Isus nu s-a lăsat şi a continuat să cheme pe alţii. Cu succes deplin. Mă gândesc la Francisc de Assisi. Cheama şi astăzi! Să renunţi la toate e clar că nu e uşor. Depinde cât Dumnezeu vrei să simţi în viaţa şi în sufletul tău. Pentru că acum ca şi atunci condiţionarea e reciprocă.  

Căsătoria şi complicaţiile ei

     Indisolubilitatea este o noţiune pe care, atunci când o întrebuinţez, o aplic de regulă la realitatea căsătoriei. Legământul încheiat între un bărbat şi o femeie trebuie să fie neapărat indisolubil, adică de nedesfăcut, ca să fie valabil. Termenul are parte de tot felul de reacţii. Explicat într-o formă uşor fatalistă, el ar însemna că pentru cei doi nu mai există cale de întoarcere: ce se leagă între ei, rămâne consfinţit pentru totdeauna. Căsătoria e cu totul altceva decât un contract sau un parteneriat bine delimitat temporal; e altceva decât semnarea unor acte. Pe de altă parte, termenul are ceva îmbucurător pentru miri: iubirea lor va avea caracterul permanenţei, nu va fi desfăcută de nicio instanţă. Imaginaţi-vă ce bucurie pe miri să audă asta. Cum să nu-şi dorească aşa ceva mirii? Cum să nu le placă un asemenea adevăr? Doar se iubesc mai mult decât orice pe lumea asta şi iubirea lor  pare cel mai frumos lucru din viaţa lor! 

     Numai că viaţa e altfel decât idealul, iar realitatea Bisericii de astăzi e alta decât învăţătura ei. Studiile arată un număr incredibil de mare de familii aflate în divorţ în lumea noastră creştină catolică. Cum se explică această stare de lucruri? S-a constituit acum un sinod pentru a dezbate cele mai stringente probleme ale familiei: divorţ, recăsătorire, permisiunea de a primi sfânta Împărtăşania şi altele. Bineînţeles că ştiu mulţi care este doctrina Bisericii. La fel de bine stiu ce a spus Isus astăzi în evanghelie: amândoi vor fi un singur trup şi aşa vor rămâne în comuniune. Numai că realităţile matrimoniale ale Vechiului Testament erau altele. Iar cele din timpul lui la fel. Şi astăzi par să nu fi dispărut problemele. Ba dimpotrivă, s-au adăugat şi altele. Ne dorim să fie aşa cum spune Isus şi pentru asta ne rugăm. Însă ce facem şi cum îi abordăm pe cei care nu se mai regăsesc în standardul cristic al vieţii matrimoniale? 

       Eu unul îmi doresc ca în faţa lui Isus să se fi prezentat un cuplu de recăsătoriţi, cu copii proveniţi din prima şi din a doua căsătorie; îmi doresc ca în afară de tănârul care îşi căuta desăvărşirea şi nu o afla pentru că îl încurcau bogăţiile, să se fi prezentat în faţa divinului Învăţător un tânăr care să-i fi spus că se confruntă cu tendinţe homosexuale în trupul lui; îmi mai doresc să fi venit la Isus o tânără soţie sau invers care să-i fi spus că are toate certitudinile să creadă că a dat greş cu privire la jumătatea pe care şi-a ales-o sau că această jumătate, în mod absolut inexplicabil s-a dus într-o "ţară îndepărtată" (aluzie la fiul risipitor) şi nu vrea să se mai întoarcă. Ne-ar fi fost mai uşor astăzi, privind la Isus, la comportamentul lui, la cuvintele lui să fi evaluat aceste probleme astăzi; nu s-ar mai fi constituit în Biserică, în interiorul magisteriului, în rândul părinţilor sinodali, grupări tradiţionaliste şi progresiste; nu ar mai fi existat interminabile dispute cu privire la accesul la sfânta Împărtăşanie a celor recăsătoriţi. Cum să aplicăm învăţătura lui Isus? Cum să administrăm milostivirea lui Dumnezeu în Biserică? De ce Biserica Ordotoxă îl tălmăceşte diferit pe Isus? Dacă îi trădează învăţătura, cum îşi permite să o facă? Oare fiindcă există şi astăzi împietrire a inimii, ca în vremea lui Moise? Iar Biserica Catolică este ea în acest caz inuman de exigentă? Divorţul e o realitate omniprezentă. Există criterii care s-o justifice? Noi ştim să promovăm învăţătura Bisericii, s-o afirmăm de la fiecare amvon. Însă poate ne-am preocupat până acum prea puţin de găsirea unor terapii eficiente pentru vindecarea bolilor matrimoniale. Ne-am ascuţit vocabularul pe înfierarea lor. Iar bolile nu există separat de oameni, iar dacă unii oameni le au, nu înseamnă că sunt automat răi. Şi iarăşi nu înseamnă că încetează să fie fiii Bisericii. Provocările timpului prezent sunt mari. Enorme. 

     Oricât de rea se prezintă situaţia creştinilor, nu avem voie să ne atingem de învăţătura lui Isus şi să ne grăbim s-o declarăm inaplicabilă, demodată şi învechită. Valorile nu se învechesc. Iar de la Isus avem numai valori. E cum nu se poate mai minunat să vezi o familie în care unitatea, comuniunea, iubirea sunt o sculpură monumentală vie, unde ce spune Isus are verificabilitate maximă. Iar preotul are aşa o bucurie să vadă înaintea altarului asemenea familii, ale căror vlăstare se joacă dezinvolt şi inocent pe treptele altarului, emanând inocenţă şi jovialitate! Cât de frumos poate fi! Nu, Isus nu trebuie atins, nici idealul lui matrimonial desființat sau reformulat doar pentru că multe familii nu mai reuşesc să-l întruchipeze. Sunt destule care o fac aşa încât să pice orice reproş că el ar fi irealist. Ceea ce trebuie să învăţăm este, în afara diagnostigării profesionaliste a tuturor păcatelor şi derapajelor matrimoniale (sunt destule studii în privinţa asta), tocmai aplicarea unor tratamente pentru familiile rănite, tratamente care să edifice, să umple de speranţă, să îndepărteze sentimentul de vină continuă, de excludere. Papa a proclamat anul milostivirii. Îmi doresc să se vadă în Biserică efectele unui asemenea an, imi doresc lumină iubitoare peste toţi, milostivire înţeleaptă; îmi doresc căsătorii frumoase şi trainice, imi doresc iubire divină și umană în Biserică, îmi doresc...multe.     

Mica floare a Carmelului

  Se deschide luna octombrie cu sfânta Tereza a Pruncului Isus, aşadar cu o gingaşă floare a ordinului carmelitan. Are ordinul şi alte flori în grădina lui largă, numite tot Tereza (de Avilla, Benedicta a Crucii), însă - şi aici sunt subiectiv - această floare are ceva deosebit în tandreţe şi frumuseţe, în umanitate şi în sfinţenie. Ea poate fi cunoscută treptat, iar eu nu pretind nicidecum că sunt bunul ei cunoscător. Pe Tereza nu o citeşti ca s-o înţelegi în întregime de la prima lectură. Este ea mică, însă paradoxal, totuşi mare: o micime măreaţă. Nu o citeşti nici ca s-o cunoşti aşa doar informativ, ci ca s-o îndrăgeşti. 

    În cuprinsul scurtei sale vieţi a dobândit înţelegeri ale anumitor lucruri spirituale şi divine pe care mulţi oameni, fie ei şi consacraţi voinţei Domnului, nu le primesc nici după decenii întregi de muncă cu ei înşişi şi cu harul care li se oferă. Cam aşa m-am putut simţi în faţa atâtor gânduri pe care le prinde în cuvinte puţine, dar care concentrează aşa nişte înţelepciuni scumpe. Cum a ajuns să ne înveţe în atâtea privinţe o tânără de doar 23, 24 de ani? Cum s-a ridicat la asemenea performanţe spirituale? Ce fel de capacităţi sau aptitudini din personalitatea ei a exploatat şi valorificat cel mai mult? Ea ne povesteşte în memoriile ei pe ce căi şi-a dus lupta cu sine, cu autoafirmarea, cu orgoliile şi slăbiciunile de care noi nu scăpăm niciodată. Tereza a fost o sfântă care a ţintit la esenţa lucrurilor. În materie de sfinţenie, ea voia neapărat nota 10. A luptat cu sine, lăsându-l pe Dumnezeu să învingă tot mai mult, până ce i-a luat în posesie tot sufletul, toate sentimentele, toate dorinţele. Ce capitulare şi ce triumf! Din Isus a fost cea mai mare pasiune a vieţii ei. Cât de multe ne poate învăţa Tereza! Merită să o citim! Să o medităm calm şi cu luare aminte. La ea găsim şi paradoxuri pe care Dumnezeu le îmbină într-o armonie admirabilă: e a Pruncului Isus şi totusi e reprezentată iconic cu crucifixul; e învăţătoare a Bisericii, fără să fi frecventat vreo universitate teologică (exegeza pe care o face multor pasaje pauline e uimitoare); e patroana misionarilor, fără să fi ieşit deloc din mănăstire. În faţa unei asemenea arătări umane, parcă îţi vezi mai bine limitele. În faţa exemplului ei de simplitate şi umilinţă, recunoşti mai lesne cât de nechibzuite sunt toate accesele de aroganţă sau demonstraţiile de superioritate cu care îţi acompaniezi cotidianul vieţii. Cu figura ei dinaintea minţii, se vede cu claritate că măreţia autentică se agoniseşte pe pământ în tot felul de gesturi mici, deorece Dumnezeu se ascunde în tot felul de detalii. Aşa o viaţă creştină merită toată admiraţia noastră. Să ne fie alături din cerul pe care şi l-a dorit şi pe care vrea să-l petreacă făcând bine pe pământ! 

Pentru Fecioara Maria!

 De ziua Mariei (8 septembrie 2015)

Hai spre leagănul Mariei,

Să pornim cu pietate

Şi să admirăm copila

Dată de divinitate!

Hai să-i facem cânt de leagăn

Să-i sorbim privirea dalbă.

Să ne dăm pe lângă îngeri,

Să-i facem urare caldă!

Hai să mergem mulţi spre dânsa.

Să convingem şi pe alţii,

Ziua sfintei sale naşteri

S-o umplem de aclamaţii.

Hai să-i salutăm părinţii

Dragii, de ani încărcaţi

Pentru scumpa lor fetiţă

Merită felicitaţi.

Hai să mergem la cea care

Plăsmuită din mister,

E lucrare delicată,

Cum o alta nu-i sub cer.

Hai să-i zicem vorbe calde,

Ei, Mariei noastre sfinte

Pentru sânul ei curat,

Cerul ne binecuvinte!

De ce nu înmulţeşte Isus pâine la nesfârşit?

        Minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor și reacția de uimire a mulțimii îmi amitește de marele Inchizitor al lui Dostoievski. Isus, în ficțiunea romanului "Fraţii Karamazov", coboară din nou pe pământ, în Spania veacului al 15-lea şi este acuzat de faptul că n-a știut să câştige şi să mențină mulțimile de partea lui. Printre altele, i se reproșează că, în loc să le dea oamenilor mereu pâinea cea de toate zilele pentru trup, el a preferat să-i învețe cum să fie liberi, cum să trăiască desprinşi de încătuşările materialiste şi lumeşti. Însă pentru ei, libertatea este ceva greu realizabili pentru că din natura lor sunt bicisnici și îndărătnici. Cum de n-a înţeles Isus acest lucru? Îi era doar la îndemână să înmulţească la nesfârşit pâinile şi peştii şi astfel să rezolve problema existenţială a milioane de oameni: hrana trupească. Capitolul cu marele Inchizitor, pentru densitatea temelor pe care le abordează, îmi pare mie că dă mai mult de gândit decât celelalte sute de pagini ale romanului dostoievskian. Chiar! Şi-ar putea spune unii. Ar fi fost mult mai bine, mai simplu de trăit să-ţi pice hrana "din cer". Un asemenea mod de a gândi însă ar putea fi, sub anumite aspecte, o jignire la adresa lui Isus. Adică să fi venit el la noi exclusiv pentru interesele stomacului nostru?!? Să nu fi avut el o altă misiune decât cea de distribuitor de alimente? Nu e asta o reducţiune inacceptabilă? Nu avem noi ca sursă de înalte trăiri spirituale, sufletul din noi, sentimentele noastre nobile, iubirea pe care ne-o comunicăm, arta de atâtea feluri?  

        Evanghelistul Ioan arată că Isus a venit între oameni pentru mult mai mult decât înmulțirea pâinilor. Pentru ceva ce nu ne-ar fi trecut niciodată prin minte, ori cât de iluminați ne arătăm noi din când în când: el însuși să ni se dea ca hrană. Numai de-am recunoaşte asta! Oamenii de atunci, beneficiarii înmulțirii era prea focalizați pe nevoile trupului lor. Și cei de-atunci, și cei de astăzi. Și evanghelistul notează un lucru demn de reflecție. ei și-au pus în gând să-l ia pe Isus cu forța și să-l facă rege. Rege îl voiau! Întruchipa idealul unui asemenea statut. De la el ar fi venit continuu mâncarea cea de toate zilele. În sfârșit, puteau să fie eliberați de o asemenea povară. Și Isus? El bate în retragere. Se duce pe un munte singur. Nici măcar cu ucenicii. Și aceștia simpatizau cu planul oamenilor. Cum de n-a profitat Isus de acest ceas de glorie? De atașamentul mulțimii? Cum să se retragă din fața oamenilor? El s-a retras pentru că a simțit eroarea masivă de judecată a oamenilor în privința lui. Nu doar pentru a da mâncare a venit pe pământ. Ar fi prea puțin, mult prea puțin pentru Fiul lui Dumnezeu. Cererea de la "Tatăl nostru": Pâinea noastră cea de toată zilele, nu este prima în rândul celor şapte. Ea urmează altora cu prioritate mult mai mare. Însă în mintea noastră, în purtarea noastră, problema pâinii ocupă primul loc. Spre nebinele nostru! Ar trebui să respectăm ordinea şi să sfinţim întâi de toate numele lui Dumnezeu, să ne dorim Împărăţia sa, să facem voia sa. 

          Isus n-a fost înţeles de oamenii timpului său. Reclamă aceeaşi neînţelegere şi la adresa oamenilor timpului nostru? A noastră? De ce ni-l dorim pe Isus? Poate de prea multe ori doar pentru nevoile stricte ale trupului nostru. E bine şi asta, însă nu ar trebui să uităm că oferta lui nu se epuizează aici. În următoarele duminici vom afla cum vrea să-l receptăm şi să-l înţelegem, şi ce este dispus să ne ofere mereu, fără saturaţie, în ciuda faptului că de atâtea ori suntem nişte nevrednici şi îndărătnici.