Indignarea lui Isus

 

Evanghelia zilei

În acel timp, Isus spunea mulţimii: ³¹ "Cu cine să-i compar pe oamenii acestei generaţii? Cu cine se aseamănă? ³² Se aseamănă cu nişte copii care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: «V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns». ³³ Într-adevăr, a venit Ioan Botezătorul care nu mănâncă pâine şi nu bea vin şi voi ziceţi: «Este stăpânit de diavol». ³⁴ A venit Fiul Omului care mănâncă şi bea şi voi ziceţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor». ³⁵ Dar înţelepciunii i s-a dat dreptate de către toţi fiii ei".

 

 

Nimeni nu este privat de-a lungul vieţii de sentimentul că nu este pe placul celorlalţi, oricum ar proceda sau ar vorbi. Inconvenienţele şi criticile apar din te miri ce. Scurta evanghelie este o constatare tristă pe care Isus e nevoit s-o facă cu privire la reputaţia sa în rândul oamenilor. Generaţia de oameni în mijlocul căreia trăieşte este una simandicoasă, greu de satisfăcut. Pe orice registru ar aborda-o, rezultatul pare că e acelaşi: dezaprobarea. L-au asemănat cu Ioan pentru a-l contrapune puternic acestuia şi a-i exclude pe amândoi. Ioan era un ascet cu o viaţă austeră, torenţial în predicare, distant faţă de oameni. Nu era pe gustul lor! Trecea drept posedat. Isus, în schimb, este convivial, popular şi abordabil, cu o vădită înclinaţie de a petrece timp cu oamenii, de a sta şi a mânca împreună cu ei. Nici el nu era satisfăcător! Nici unul din cei doi n-a ajuns în topul preferinţelor. Când să se fi pomenit oamenii în pană de critici sau de bârfe? Şi cine să fi fost scutit de ele? Vrem noi de multe ori să ne cânte Dumnezeu în strună şi să facă aşa cum ne place nouă.

Putem să-i mulţumim pe toţi? A căutat Isus să facă pe placul tuturor? E chiar înţelept să urmărim febril asentimentul tuturor? Tânguirea din cartea profetului Isaia îşi găseşte o perfectă rezonanţă în cuvintele lui Isus: „Ce i-aş mai fi putut face viei mele, şi nu i-am făcut?” (Is 5,4). A stat la masă cu păcătoşii publici, fără însă să ocolească compania fariseilor; a vindecat şi a iertat. Mesajul lui, atât către primii, cât şi către ultimii, a fost acelaşi, cu precizările specifice, deoarece Isus a fost coerent şi nu a urmărit preferinţele ascultătorilor. Pentru toate acestea, a fost taxat drept „mâncăcios şi băutor”. Ultima propoziţie a evangheliei revelează un adevăr: înţelepciunii i se dă dreptate din partea fiilor săi; din partea celorlalţi, blamul. E înţelept să primim de la Dumnezeu doar ceea ce ne place?

Un cioban a fost întrebat de un trecător, ce vreme preferă cel mai mult pentru activitatea lui. El a răspuns că nu există vreme care să nu-i placă. Mirat, omul a cerut o explicaţie. Ciobanul i-a spus că ştie din experienţă că nu de fiecare dată primeşte ceea ce îi place şi de aceea a învăţat să-i placă mereu ceea ce primeşte. Ceea ce ne oferă Dumnezeu este bun, chiar dacă nu întotdeauna plăcut. Să găsim recunoştinţă pentru toate.

Isus vrea sa trăim

17 septembrie

În acel timp, ¹¹ Isus se îndrepta spre o cetate numită Naim. Împreună cu el mergeau ucenicii şi o mare mulţime de oameni. ¹² Când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată că era dus la mormânt un mort, fiul unic al unei mame, şi ea era văduvă şi multă lume din cetate o însoţea. ¹³ Văzând-o, Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: "Nu plânge!" ¹⁴ Apoi s-a apropiat şi a atins năsălia. Cei care o duceau s-au oprit. Isus i-a zis: "Tinere, îţi poruncesc, scoală-te!" ¹⁵ Atunci mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Isus l-a dat mamei sale. ¹⁶ Toţi au fost cuprinşi de teamă şi au început să-l preamărească pe Dumnezeu, zicând: "Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său". ¹⁷ Vestea acestui fapt s-a răspândit în toată Iudeea şi în ţinuturile învecinate.

Meditează

Impactul pe care îl are moartea asupra noastră, atunci când o întâlnim, nu este de fiecare dată acelaşi. Puţin stăruim cu gândul asupra morţii noastre, deoarece semnalele exterioare ne ţin continuu la curent cu moartea altora. O viaţă întreagă suntem de fapt în poziţia de spectatori ai morţii altora. Reacţiile noastre sunt diferite pentru că una este moartea celor cu o viaţă împlinită, consumată în toate etapele ei, alta moartea prevăzută în cazul acelora care chiar nu s-au îngrijit de viaţă, şi cu totul altceva moartea survenită în floarea vieţii, aşa fără nici o explicaţie sau cauză precisă.

Evanghelia ne invită să facem parte virtual din mulţimea care forma cortegiul funerar. Fiul unic al unei văduve este dus la mormânt. Cum să se lase mângâiată o asemenea femeie? Ce cuvinte i-ar putea smulge amarul sufletesc? Cineva se apropie de năsălie şi opreşte marşul. Milă aveau cu toţii faţă de femeie, însă mila acestuia era incomparabilă. Nota evanghelistului trebuie să ne-o imprimăm în inimi: „Domnului i s-a făcut milă de ea”. Şi cum să nu i se facă? Cui nu i s-ar face? Firul unei vieţi a fost tăiat înainte de vreme, atunci ca şi în atâtea alte situaţii ulterioare. A avut milă Isus la poarta cetăţii de o femeie şi are milă mai departe de toţi acei părinţi ai căror copii intră prematur în mormânt. Trei învieri din morţi nominalizează evangheliile: Lazăr, fiica lui Iair şi fiul acestei văduve. Observăm că toţi trei sunt tineri. Isus  vrea ca tinerii să trăiască. El se pronunţă în favoarea vieţii, pentru că el este viaţa însăşi. Chiar în primul capitol din cartea Înţelepciunea lui Solomon citim „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierea celor vii”. Misterul morţii persistă oricât de departe ajunge cunoaşterea omului. De fapt, în faţa ei orice cunoaştere îşi atinge limita.

Tânărului mort i-a poruncit Isus să se scoale. Tinerilor timpului nostru le porunceşte acelaşi lucru, să se scoale, însă, dacă nu dintr-o moarte fizică, în mod sigur dintr-una spirituală. Nu numai răul fizic, ci şi cel moral este ucigător. Scularea poate fi totuna cu ridicarea din obişnuinţe vicioase, din dependenţe, din păcate stivuite pe conştiinţă şi nespălate cu anii. Mila lui Isus vrea să cuprindă orice suflet tânăr şi să-l încarce cu viaţă, cu adevărata viaţă.

Cine va rămâne statornic...

Evanghelia zilei:

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹⁷ "Nu vă încredeţi în oameni, căci vă vor da pe mâna Sinedriului şi vă vor biciui în sinagogile lor. ¹⁸ Veţi fi târâţi înaintea dregătorilor şi a regilor pentru mine, acest lucru va fi o mărturie înaintea lor şi înaintea păgânilor. ¹⁹ Dar când vă vor da pe mâna lor, să nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. ²⁰ Nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Tatălui este acela care va vorbi în voi. ²¹ Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. ²² Veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu, dar cine va rămâne statornic până la sfârşit acela se va mântui".

Este greu să ne explicăm de ce pentru numele lui Isus Cristos a existat în istorie atâta ură. Greu îi este și celui care nu are credință în Isus. Parcurgerea chiar și superficială a evangheliilor lămurește pe orice om că în ele nu se ascunde nici o ideologie antiumană, nici un cuvânt care să suscite repulsie sau oroare. De ce au avut cuvintele lui Isus un efect atât de sângeros de-a lungul veacurilor? Nu era firesc ca ele să trezească în oameni iubirea, înțelegerea reciprocă, așa cum atât de ușor se poate deduce din ceea ce spune și face? Figura martirului rămâne din perspectivă pur omenească o enigmă și o interogație. Pentru ce fel de rău este silit un creștin să răspundă cu propria viață?

        Prezicerea lui Isus legată de viitorul ucenicilor poartă cu sine culorile cele mai sumbre. Pe ucenici nu-i așteaptă pe acest pământ prestigiul sau gloria. Cuvintele lor nu se vor bucura de receptivitate. Dimpotrivă, ei vor stârni în ceilalți oameni, cu precădere în cei puternici, ura, în ciuda faptului că predica lor va fi despre iubire și milostivire. În ceasul cumplitei încercări, vor trebui să se justifice și atunci vor avea nevoie de cuvinte potrivite. În această privință nu vor trebui să-și facă griji. Lor le este garantat Duhului Tatălui care va suplini tot ce va fi slăbiciune în ei. El va vorbi în locul lor. Pe cât de dramatic va fi destinul lor pământesc, pe atât de măreață va fi lucrarea lui Dumnezeu în ei. Istoria creștină poate dovedi cu vârf şi îndesat împlinirea a ceea ce a profeţit Isus.

De ce plata unei asemenea uriaşe suferinţe? Găsim răspunsul citind rândurile sfântului Paul, adresate romanilor. Credinţa dă oricărui om o altă simţire a suferinţei. Nu în sensul că îl imunizează în faţa ei sau că-l scuteşte de ea, ci pentru că îi arată rostul: fericirea vieţii veşnice. Creştinul îşi rabdă suferinţa deoarece este fortificat de credinţă, speranţă şi iubire. Şi, atâta vreme cât este statornic, el este învingător, bine ştiind că savoarea victoriei survine abia în viaţa cealaltă. Nu strategiile de evitare a suferinţei trebuie căutate, nu lupta încrâncenată împotriva ei, ci statornicia. Vrednicia de a fi al lui Isus nu constă în performanţe deosebite, ci în faptul de a vrea să fii până la capăt al lui, cu toate adversităţile care apar pe cale.

Când predicatorul găseşte doar asentiment din partea oamenilor, înseamnă că nu a predicat integral învăţătura lui Cristos.     

Aşa este Tatăl lui Isus!

Fără îndoială că parabola fiului risipitor este una dintre cele mai frumoase moşteniri literare pe care ni le-au lăsat evangheliile. E cunoscută şi îndrăgită de toţi oamenii. Copiii o ascultă şi o pun în scenă; adulţii îşi examinează credinţa în oglinda ei și concepția despre Dumnezeu. Vrem să știm cum este Dumnezeu, privim la figura Tatălui și descoperim bunătate şi milostivire; vrem să ştim cum suntem noi, ne uităm cu atenţie la cei doi fii, la comportamentul lor, şi ne întrebăm care dintre atitudini ne dezvăluie propriul profil moral.

În ţesătura povestirii, fiecare personaj ocupă succesiv poziţia centrală. Pe care dintre cei trei cade centrul de greutate şi ce mesaj vrea să ne transmită parabola? Firul epic se deschide cu pretenţia fiului mai tânăr de a primi partea de avere. Aventura lui începe cu acest act şi se îndreaptă într-o direcţie din ce în ce mai degradantă. El ajunge în ultimul hal de sărăcie interioară şi exterioară şi concurează cu porcii pentru obţinerea hranei. Pe acest fond de lipsă, intră în sine şi îşi recunoaşte rătăcirea şi păcatul. Conştiinţa nu-l lasă să ceară mai mult de la tatăl său decât condiţia servitorului. Însă atitudinea tatălui dă peste cap toate aşteptările lui. Și pe ale noastre! Acesta îl vede și este sfâșiat de milă. Verbul folosit în text face referinţă la senzaţia pe care o simte în măruntaiele sale un om la vederea durerii. Înfăţişarea exterioară a fiului i-a inundat sufletul de compătimire; revederea lui l-a copleşit în acelaşi timp de bucurie. Poruncile grabnice date servitorilor dau de înţeles că tatăl îşi doreşte repede doar un lucru: reabilitarea fiului şi pornirea sărbătorii. Verbele curg cu repeziciune. Toată atmosfera capată o turnură fundamentală. Bucuria lui nu are graniţe, căci copilul lui era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost regăsit!

Avalanşa de sărbătoare nu-l găseşte pe fiul cel mare acasă. Întors de la câmp, solicită explicaţii pentru ceea ce aude de la distanţă. Sărbătoarea în sine şi mai ales motivul declanşării ei îl contrariază şi îl enervează. Atâta veselie pentru un rebel de frate! Chiar el să fie prilejul pentru care se sacrifică viţelul cel îngrăşat? Pe ce se bazează felul de gândire al tatălui? Pe judecata omenească, sub nici o formă. El iese şi caută prin cuvinte pline de afecţiune (copilul meu!) să-l convingă să intre în bucuria sa. Parabola „se termină deschisă”! A mai intrat fiul?  

Nu purtarea fiului cel mare trezește în noi uimirea, nici evoluţia fiului cel mic, cu toată drama căderii și ridicării lui, ci tatăl cu milostivirea lui nemărginită şi neobişnuită. Isus lasă să se subînțeleagă un adevăr: așa este Tatăl meu, oricât de uimiți v-aţi arăta cei în pielea fiului mic și oricât de contrariați v-aţi arăta cei în situația celui mai mare! Pe toți vă vrea în bucuria lui și pentru asta este dispus să risipească milostivire. Oricâtă aţi avea nevoie!

  

Fiecare are o cruce!

De când Isus Nazarineanul a atârnat pe lemnul crucii, sfârşindu-şi viaţa pe acest pământ în chinuri groaznice, crucea nu mai înseamnă două bucăţi de lemn dispuse transversal. Ea nu mai este un simplu obiect de supliciu, pe care se răstigneşte odată cu carnea şi fărădelegea săvârşită. Din ceasul în care pe cruce a stat Omul-Dumnezeu, Isus, şi din clipa în care ea a primit pe lemnul ei carnea lui sfârtecată şi sângele lui divin, ea a devenit crucea mântuirii noastre, înţelepciunea înaltă şi cu neputinţă de înţeles a lui Dumnezeu, instrumentul prin care noi, cei mulţi suntem mântuiţi.

În faţa crucii Domnului lăsăm să ne coboare ochii în pământ, săpând în noi cea mai adâncă recunoştinţă faţă de cel care atârnă pe ea. El a murit pentru mine, a murit pentru tine, a murit pentru cel de lângă tine, pentru toată suflarea umană, pentru cei care îl cunosc şi pentru cei care nu-l cunosc. Isus atârnă cu braţele întinse pe crucea înfiptă în inima pământului, pentru ca tot omul să ştie că lemnul ei are rădăcina în pământ. El este desprins de pământ, pentru ca tot omul să vadă că el este al cerului, bobul căzut de sus de tot, pentru ca să aducă viaţa divină în oameni.

Unde este crucea? Ea atârnă maiestuos pe peretele camerei mele; ea stă pe pieptul a milioane şi milioane de oameni; cu ea se termină grandoarea oricărei biserici; ea tronează peste atâtea dealuri şi munți; ea stă modestă şi tăcută la margine de drum; sub ea se odihneşte trupul oricărui răposat creştin. Cu ce semn mai potrivit să înceapă să se mişte mâna dreaptă dimineaţa, dacă nu cu cel al sfintei cruci? Cu ce semn să fie sfinţită munca unei zile întregi dacă nu cu acelaşi semn?

Unde este Crucea? În viaţa oricărui om. Ea consfinţeşte în mod misterios orice biografie, se mulează pe fiecare înfăţişare umană, însoţeşte orice vârstă a vieţii şi capătă orice mărime. Nimeni nu se poate dispensa de ea şi nimeni nu poate trăi în aşa fel încât s-o evite. Cum să stăm în faţa ei şi ce să facem cu ea? Cel care a atârnat pe ea o cunoaşte bine și de la el primim răspunsul: „Să-şi ia crucea”. Ea trebuie luată oricât de grea este, oricât de insuportabilă şi neînţeleasă ar fi, pentru că în purtarea ei se ascunde rostul vieţii noastre, fericirea noastră cu Dumnezeu.

Să ne delectăm sufletele cu această frumoasă cântare bizantină, care laudă sfânta Cruce a Mântuitorului nostru!