17 septembrie
În acel timp, 11 Isus se îndrepta spre o cetate numită Naim. Împreună
cu el mergeau ucenicii şi o mare mulţime de oameni. 12 Când s-a
apropiat de poarta cetăţii, iată că era dus la mormânt un mort, fiul unic al
unei mame, şi ea era văduvă şi multă lume din cetate o însoţea. 13
Văzând-o, Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: "Nu plânge!" 14
Apoi s-a apropiat şi a atins năsălia. Cei care o duceau s-au oprit. Isus i-a
zis: "Tinere, îţi poruncesc, scoală-te!" 15 Atunci mortul s-a ridicat
şi a început să vorbească, iar Isus l-a dat mamei sale. 16 Toţi au
fost cuprinşi de teamă şi au început să-l preamărească pe Dumnezeu, zicând: "Un
mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său".
17 Vestea acestui fapt s-a răspândit în toată Iudeea şi în ţinuturile
învecinate.
Meditează
Impactul
pe care îl are moartea asupra noastră, atunci când o întâlnim, nu este de
fiecare dată acelaşi. Puţin stăruim cu gândul asupra morţii noastre, deoarece
semnalele exterioare ne ţin continuu la curent cu moartea altora. O viaţă
întreagă suntem de fapt în poziţia de spectatori ai morţii altora. Reacţiile
noastre sunt diferite pentru că una este moartea celor cu o viaţă împlinită,
consumată în toate etapele ei, alta moartea prevăzută în cazul acelora care
chiar nu s-au îngrijit de viaţă, şi cu totul altceva moartea survenită în
floarea vieţii, aşa fără nici o explicaţie sau cauză precisă.
Evanghelia
ne invită să facem parte virtual din mulţimea care forma cortegiul funerar.
Fiul unic al unei văduve este dus la mormânt. Cum să se lase mângâiată o
asemenea femeie? Ce cuvinte i-ar putea smulge amarul sufletesc? Cineva se apropie
de năsălie şi opreşte marşul. Milă aveau cu toţii faţă de femeie, însă mila
acestuia era incomparabilă. Nota evanghelistului trebuie să ne-o imprimăm în
inimi: „Domnului i s-a făcut milă de ea”. Şi cum să nu i se facă? Cui nu i s-ar
face? Firul unei vieţi a fost tăiat înainte de vreme, atunci ca şi în atâtea
alte situaţii ulterioare. A avut milă Isus la poarta cetăţii de o femeie şi are
milă mai departe de toţi acei părinţi ai căror copii intră prematur în mormânt.
Trei învieri din morţi nominalizează evangheliile: Lazăr, fiica lui Iair şi
fiul acestei văduve. Observăm că toţi trei sunt tineri. Isus vrea ca tinerii să trăiască. El se pronunţă în
favoarea vieţii, pentru că el este viaţa însăşi. Chiar în primul capitol din cartea
Înţelepciunea lui Solomon citim
„Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierea celor vii”. Misterul
morţii persistă oricât de departe ajunge cunoaşterea omului. De fapt, în faţa
ei orice cunoaştere îşi atinge limita.
Tânărului
mort i-a poruncit Isus să se scoale. Tinerilor timpului nostru le porunceşte
acelaşi lucru, să se scoale, însă, dacă nu dintr-o moarte fizică, în mod sigur
dintr-una spirituală. Nu numai răul fizic, ci şi cel moral este ucigător. Scularea poate fi totuna cu ridicarea din
obişnuinţe vicioase, din dependenţe, din păcate stivuite pe conştiinţă şi
nespălate cu anii. Mila lui Isus vrea să cuprindă orice suflet tânăr şi să-l
încarce cu viaţă, cu adevărata viaţă.
Am citit zilele trecute un articol de dl Andrei Plesu intitulat Despre bătrîneţe - întrebări, nelinişti, bucurii. Aparent, poate, ceea ce redau din discurs n-are de a face cu meditatia propusa sau cu Evanghelia.
RăspundețiȘtergere"În sfîrşit, a patra problema legată de bătrîneţe e că se simte pe aproape moartea. Cicero se străduieşte să ne vindece de această spaimă. Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios. Se moare de milioane de ani şi lumea nu s-a învăţat cu asta.“ Cicero spune că sînt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morţii e neglijabilă, nu contează, nu poţi să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e aşa, atunci probabil că moartea e dezirabilă pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici cînd e vorba de gîndire, înţelegere, cunoaştere: scapă de corp. Dacă sufletul poate gîndi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atît mai mult va putea gîndi cînd va fi liber de această povară. În consecinţă, sufletul nu are decît de cîştigat. Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrîneţe e un exces. Cînd moare un bătrîn, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violenţă, fără intervenţii brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Cînd moare un tînăr, ai senzaţia unei flăcări peste care cade un torent. Şi, de fapt, se moare la toate vîrstele. Ideea că nu se moare decît la bătrîneţe este o legendă, iar moartea la alte vîrste decît la bătrîneţe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decît moartea unui bătrîn care, în fond, e la un sfîrşit de ciclu, la un sfîrşit de recoltă şi nu se poate aştepta să rămînă pe scenă la nesfîrşit".
Pentru cei interesati discursul intreg poate fi citit in Dilema Veche. Lectura placuta!