Sf. Nicolae, dulce amintire

O figură de lumină

pe drumul Adventului

   

   Ziua sfântului Nicolae îmi trezeşte o frumoasă şi scumpă amintire, care astăzi împlineşte exact 6 ani. Eram în primul an de preoţie, în parohia (la biserica numită de mulţi nemţească!) din Rădăuţi. Una dintre surorile de la Congregatio Jesu, responsabile cu grădiniţa "Sfânta Maria" mă roagă să îmbrac eu veşmântul şi chipul sfântului Nicolae şi aşa să apar în faţa copilaşilor, pentru a-l sărbători în mijlocul lor pe acest atât de mult îndrăgit sfânt. Misiunea mea includea, printre altele, adoptarea unei expresii grave, solemne, episcopale, sacrosante; miscările trebuiau sa fie calme şi aşezate, vorbirea greoaie, gesticulaţia cu esenţă şi grandoare cerească. Am încercat să răspund exigenţelor pe care mi le înfăţişa sora, cu o anumită temere şi îndoială neîmpărtăşită nimănui până în ceasul de faţă, că personajul sacru, chiar reprodus în formă teatrală, solicită niscaiva abilităţi pe care mi le căutam la mine zadarnic. Mi-am zis apoi, spre liniştirea mea, că sunt doar nişte copii şi că bucuria momentului e asigurată oricum. Am mers la grădiniţă cu o emoţie crescândă. Copiii trebuiau ascunşi de vederea feţei mele. Nu de faţa mea reală aveau ei atunci nevoie, ci de preţioasa "mască" episcopală aşezată peste chipul meu. Am îmbrăcat cu reverenţă alba, ornatul roman peste ea, mi-am fixat barba albă pe faţă, am luat cârja episcopală, mi-am pus mitra pe cap şi cu altă mână am apucat sacul cu cadouri. Aşa am păşit în clasa unde copiii mă aşteptau cântând.

    Ceea ce pentru mine era teatru, pentru copii era un eveniment trăit cu sentimente uriaşe, de o intensitate greu măsurabilă. Chipurile lor inocente s-au luminat de o bucuria din care nu se mai terminau exclamaţiile. Era adevărat, de-a dreptul  extraordinar: sf. Nicolae apăruse aievea în mijlocul lor: îşi încordau mâinile şi le împreunau, iradiau de bucurie, cântau. Atunci am înţeles că universul interior al copilului este unul plin de farmec şi minuni, unul în care Dumnezeu coboară cu maximă uşurinţă; atunci mi-am dat seama că fiinţa copilului are o comoară către dobândirea căreia nu trebuie să întreprindă niciun demers raţional, şi care, din păcate, fără acordul voinţei, se pierde treptat cu trecerea anilor; am înţeles că linia de demarcaţie, graniţa dintre ordinar şi extraordinar este atât de mică şi transparenţă, încât numai unui copil îi reuşeşte să se plimbe în voie când într-o parte când în alta; mi-a fost clar că un copil nu este doar un om în miniatură, o arătare omenească în dimensiuni reduse. El este fiinţa umană în ochii căreia scânteia prezenței lui Dumnezeu este vie, supranaturalul, divinul, lumea lui Dumnezeu este acasă; este sufletul pe întinsul căruia sunt posibile mult mai multe lucruri decât în lumea adulţilor, unde simţirea îngerilor, a sfinţilor este intensă pentru că se petrece pe un fond de puritate spirituală.

    Mi s-a dat din partea unei surori educatoare cartea de aur în care erau scrise toate "bravurile" copiilor, faptele în care ei se remarcaseră în mod deosebit. Parcă văd şi acum emoţia aprinsă a copiilor care se apropiau de mine să recunoască tot, să-ţi ceară iertare cu cea mai mare fervoare şi sinceritate pentru toate neascultările, gălăgia, obrăzniciile din clasă, pentru cele din familia, pentru greşelile faţă de bunica, vecini, verişori. Erau de-acum prea multe. Ei chiar dezvăluiau tot într-o efuziune de transparenţă care doar pe inocenţa chipului unui copilaş se poate vedea zugrăvită. Îşi confesau fără să le pese de sfera privată sau publică şi de diferenţa dintre ele, toate potlogăriile, supărările create părinţilor, lucruri de care nici sora educatoare nu avea habar şi poate că nici n-ar fi fost nevoie să aibă. Că doar ei erau în faţa sf. Nicolae, nu? Venise din înaltul cerului direct la ei, pentru ei, ca să le zâmbească, să-i umple de fericire. Şi el era sfântul care îi iubea în mod deosebit, care le oferea daruri în schimbul cuminţeniei lor, al hărniciei şi ascultării de care trebuie să fie dispuşi să dea dovadă. Aş fi vrut ca printr-un farmec să mă transpun în mintea, gândirea şi trăirile lor. Aş fi preferat să reintru pe poarta care îmi deschidea lumea fantastică în care zăbovesc copii, fără să o ştie, deşi nu era rău nici în veşmintele sfântului Nicolae. Copilăria! Cea mai bogată şi frumoasă perioadă a vieţii! Copilul! Cea mai preţioasă arătare a omului!  

    O zi memorabilă. O amintire scumpă. O trăire sufletească aparte pe care, mai mult decât le-am mediat-o eu copiilor, mi-au mediat-o ei mie.

   

     Sfântul Nicolae se naşte între anii 270-286 în Patara, pe teritoriul Turciei de azi. La 19 ani este sfinţit preot. Devine mai târziu abatele unei mănăstiri, iar ulterior episcop de Mira. În 310 este supus mai multor torturi pentru credinţa sa.

      De sfântul episcop Nicolae amintesc sfinţii Ambroziu al Milanului şi Vasile de Cezarea în scrierile lor. Fiind fiul unor părinţi bogaţi, el a împărţit averea săracilor şi a devenit renumit pentru această calitate a sa: dărnicia. De el sunt legate multe legende, printre care, cea mai cunoscută, aceea a salvării celor trei fete de la prostituţie. Neputând să se căsătorească fără zestre, tatăl lor se vede nevoit să le îndemne la lucruri necurate. Sfântul aflând despre aceasta, lasă în trei nopţi consecutive câte un saculeţ cu aur. Într-una din nopţi e surpins de tatăl fetelor care întreabă de numele lui şi care în acest fel îşi poate arăta recunoştinţa pentru gestul lui salvator. Moare în anul 340, iar relicviile lui se găsesc din anul 1087 în oraşul italian Bari.  

    Ne bucurăm cu toţii de acest îndrăgit sfânt şi îl rugăm pe Dumnezeu să facă să crească şi în noi spiritul de dărnicie, ajutor şi apărare a celor din jurul nostru, şi sensiblitatea pentru orice copil aflat în nevoie, mai ales în acest timp sfânt al Adventului şi al Crăciunului.

      

Diaconatul

....acum 7 ani

    Îi mulțumesc nespus lui Dumnezeu pentru bucuriile spirituale pe care le-am simțit în sufletul meu în acea binecuvântată zi din viața mea, 4 decembrie 2005, în catedrala din Iași, "Sfânta Maria, Regină". Împreună cu ceilalți colegi, am fost hirotonit diacon. Să fie harul lui Dumnezeu cu mine, iar diaconia începută atunci, adică slujirea, să nu se termine niciodată.  

Sfânta Varvara

O figură de lumină
pe drumul Adventului

     Cunoscută aici cu numele de Barbara, această sfântă martiră a secolului al III-lea se bucură de o venerație deosebită în această parte a Europei. Cu privire la numele ei, aș prefera (doar aș prefera! Deci, nu intenționez niciun demers) ca și în limba română să existe în varianta Barbara (cu accentul pe primul a), și asta deoarece noi nu spunem: Elisaveta, ci Elisabeta; nu Veniamin, ci Beniamin; nu Viflaim, ci Betleem. Acest nume provine din grecescul barbaros, şi înseamnă: cea străină. Numele de barbari era aplicat de către romani tuturor popoarelor necivilizate din afara Imperiului Roman. Adjectivul a căpătat ulterior și o conotație negativă, barbar desemnând o persoană cu purtări grosolane, sălbatice, nedomesticite. Sfânta Varvara este una din sfintele îndrăgite cel mai mult în acest timp liturgic al Adventului. Din viața ei se cunosc foarte puține evenimente. Biografii, referindu-se la această sfântă martiră, vorbesc despre o tânără fecioară frumoasă, înțeleaptă și castă, născută în Nicomedia, care, împotriva voinței tatălui ei, a ales să-l iubească pe Dumnezeul creștin și să-și unească viața cu un singur Mire: Isus Cristos. Participa pe ascuns la celebrările liturgice ale creștinilor și mărturisea credința creștină. Tatăl ei a vrut să o căsătorească în mai mult rânduri, pentru că mulți și de seamă erau pretendenții care îi cereau mâna, însă de fiecare dată s-a izbit de rezistența ferventei creștine, care nu era dispusă pentru nimic în lume să renunțe la Isus și credința în el. Ca o măsură drastică, este închisă într-un turn. În ciuda încercărilor repetate, credința tinerei fecioare este neștirbită. Însuși tatăl ei, Dioscorus, este cel care, conform legendei, o decapitează, după ce în turn a avut parte de tot felul de maltratări.

      În dieceza noastră, din ceea ce știu, doar capela din salina de la Cacica îi este dedicată ei. Ea este considerată patroana alpiniștilor, dar și a minerilor. Conform unei legende, când tatăl a auzit că Varvara s-a botezat, a încercat să o prindă și să o supună la tot felul de chinuri. Ea însă a reușit să se ascundă în crăpătura unei stânci, care prin minune s-a deschis înaintea ei și a ferit-o de furia tatălui.  

     Sfânta Varvara, mai puțin cunoscută și venerată la noi,  este o figură luminoasă în acest timp liturgic, o însoțitoare a noastră pe drumul credinței. Îndreptarea noastră spre lumina supranaturală a Betleemului o facem și cu ajutorul acestei mari sfinte.

     De ziua sfintei Varvara (Barbaratag) există obiceiul de a pune într-o vază (bineînțeles în casă) câteva crengi de cireș, care să înflorească apoi de Crăciun. Florile de cireș apărute la sărbătoarea Nașterii Domnului, în plin anotimp de iarnă, sunt o expresie vizibilă, în ordine naturală, a minunii coborârii lui Dumnezeu între oameni, a celui divin la cei păcătoși.

    (În bucătăria parohiei noastre se poate vedea la fereastră o astfel de vază cu crenguțe de cireș).  

Advent, Advent

Arde prima lumânare...

    

   Am aprins în această seară prima lumânare de la coroana Adventului, numită şi lumânarea Profetului. Păşim în farmecul spiritual al acestui minunat timp dinaintea sărbătorii Naşterii Domnului. Mă bucur să văd pâlpâirea blândă a acestei lumânări şi lumina pe care o emană în camera mea. Lumina ei nu este ca acea a becului sau a neonului: rece, uniformă, statică, ci una plâpâindă, discretă, liniştită, tandră. Ea mă cheamă în apropierea ei pentru a-mi lumina faţa şi a mă încălzi. În preajma ei, încerc să văd care este mesajul pe care mi-l aşază uşor pe inimă în această primă duminică a Adventului. Împreună cu Profetul, în care văd sinteza tuturor profeţilor şi a profeţiilor lor, mă pun în aşteptarea Mântuitorului. Nu cer să fiu deja iradiat de lumină. Mă mulţumesc acum cu o singură lumânare arzândă. În mine vreau să trezesc aşteptarea dintru începuturi a celui care vine să mă răscumpere de păcat, şi privirea atentă asupra timpului umplut de atâtea obscurităţi dinanitea venirii lui pe pământ. În lumina săracă, dar cu neputinţă de neglijat a primei lumânări, încerc să pun în prim planul conştiinţei mele umbrele sufletului meu, slăbiciunile care sunt parte din mine şi cu care mă însoţesc în această viaţă; să-mi accept părţile obscure. Lumânarea profetului îmi spune că trebuie să trezesc în mine speranţa că Dumnezeu se va folosi într-un fel sau altul şi de aceste umbre ale interiorului meu şi le va aduce în raza luminii sale purificatoare. Lumânarea profetului mă învaţă că în viaţă trebuie să mă mulţumesc şi cu puţin, că nu există doar zile complet luminate, că încrederea mea în Dumnezeu ar putea să diminueze mult în ceasul greu suportabil al încercărilor, dar că nu are voie să se întrerupă, să se stingă cu totul nici chiar când misterul semiobscurului este atât de copleşitor.

    Mă alătur creştinilor de pe toate meridianele pământului şi celor care îmi citesc rândurile, în aşteptarea activă, dar nu agitată, a Celui care vine la noi. Încep acest timp binecuvântat al Adventului cu dorinţa de a căuta să-mi educ simţurile şi vederea ochilor. Îmi dau seama că în acest timp fermecător îmi sunt solicitaţi foarte mult ochii. Sunt atâtea luminiţe care vor să fie văzute şi admirate. Dar nu am voie să uit, mai ales în această perioadă de persistenţă a întunericului, că ochii mei sunt solicitaţi să vadă: să vadă esenţialul, să vadă lumina, oricât de mică ar fi ea într-un om sau altul.  

Advent binecuvântat tuturor!   

(Un cântec liturgic foarte des auzit în timpul Adventului în spaţiul germanofon)

Wir sagen euch an den lieben Advent!

Ziua României

Despre ţară

    Cineva mi-a trimis astăzi cântecul "Acolo este ţara mea" interpretat de inconfundabilul Tudor Gheorghe, iar un alt român mi-a scris într-un sms printre altele: "La multi ani...eşti compatriot cu Eminescu, Blaga, Iorga, dar mai ales cu "ceata îngerilor" ce şi-au luat zborul spre Casă printre gratiile închisorilor de tot felul". Nu vreau să-mi înfăşor puţinele gânduri într-o avalanşă de sentimente patriotice sau să scriu rânduri de preamărire a patriei şi a neamului românesc, aşa cum au făcut atâţia slăvitori ai pământului nostru. Nu aş fi în stare şi nici nu stă acest lucru în menirea mea. Scriu însă în calitate de străin şi nu de înstrăinat de ţară. Invective, ironii, critici, cuvinte depreciative, satire şi parodii la adresa ţării noastre şi a celor care o locuiesc se pot găsi multe pe internet sau în alte surse, din partea celor care n-au plecat din ea sau din partea acelora care au părăsit-o deja de mult timp. Nu vreau să vorbesc despre ele. Nu vreau să recurg la nici un registru de comparaţii a României cu vreo altă ţară. Nu intenţionez să fac observaţii legate de nivelul de trai, de lipsurile materiale, de gradul de sărăcie sau bogăţie.

      Aş vrea să spun cu gravitate şi certitudine personală (probată) că viaţa în afara ţării, a limbii şi a culturii, a obiceiurilor şi a tradiţiilor în care ai crescut, departe de oamenii dragi cu care ai convieţuit nu este şi nu poate fi aceeaşi cu cea cântată pe o melodie diferită și cu cuvinte diferite, într-o alţă ţară din lumea asta. Eu cred în capacitatea de adaptare a unui om, în puterea de a-şi apropia noi obiceiuri şi noi experienţe culturale, însă nu cred în perfecta dezrădăcinarea a lui şi asimilare fără cusur unei alte limbi, culturi sau naţii. De aceea, este o tristeţe să ştim că atâţia români sunt nevoiţi să trăiască în altă parte, fără să aibă niciodată forţa şi înzestrarea genetică de a trăi ca italienii, sau ca nemţii, sau ca spaniolii, sau ca francezii, sau ca alte naționalități, pentru că ei nu pot să fie în fondul fiinţei lor decât români.

     Motivul pentru care mă aflu aici, în ţară străină, nu este deloc material, ci dimpotrivă, pur spiritual. Din fericire, n-am venit aici ca să-mi câştig existenţa, să-mi fie pâinea mai caldă şi mai bună, şi viaţa mai decentă, ci ca să vorbesc despre Evanghelie şi să trăiesc împreună cu oamenii de aici vocaţia creştină pe care o avem noi creștinii. Şi acest lucru îl consider unul nobil. Îmi pare rău însă că alţii sunt în alte ţări decât cea natală, pentru motivele enumerate mai sus: nevoile materiale.  Nu cred că părăsirea ţării poate fi pasiune, hobby, plăcere sau aventură exotică. Dacă ea se întâmplă la un număr atât de mare de compatrioţi, se datorează unei nevoi, şi nu unei plăceri.

    Am învăţat cât eram mici, la clasele primare, care este harta ţării noastre, cât este de bogat relieful ei. Am învăţat despre figurile mari ale istoriei, despre suferinţele strămoşilor noştri, despre limba noastră, despre zestrea culturală. Şi relieful nostru rămâne unul frumos şi astăzi, după ani și ani (o recunosc toţi străinii!) şi istoria noastră rămâne şi astăzi una purtată în suferinţe şi glorii, scrisă cu pană înmuiată de multe ori în sânge, şi poeţii noştri rămân mai departe adevăraţi maeştrii care au cântat pe tot registrul sentimentelor româneşti şi au înălţat spiritul şi limba noastră în care au scris o literatură preţioasă. Toate acestea sunt zestrea comună a fiecărui român. E adevărat că n-a crescut prin preajma Carpaţilor niciunul de talia lui Mozart sau Bach, însă, să fi fost ei acolo în acele timpuri, cu tot talentul lor înnăscut, ar fi putut să scrie oare aşa o muzică? Şi e iarăşi adevărat că n-am avut un Michelangelo, şi nici un Newton, însă, să fi trăit ei pe atunci la noi, cu tot talentul lor înscris în fibrele cărnii, ar fi avut ei tihna şi liniştea nestingherită să fie creatorii unor asemenea opere?

    Nu vreau să scriu nicio scuză, nu vreau să ţes apologie neamului românesc, ci să-l privesc aşa cum este şi să fiu încântat pentru atâtea valori care şi-au găsit casa şi adăpostul în spaţiul nostru natal, carpato-danubiano-pontic, şi să spun că nu-mi doresc să trebuiască să plece nimeni din ea, deoarece ar fi destul de încăpătoare, şi pământul ei ar fi atât de rodnic; că cei care se nasc în ea să fie moştenitorii a ceea ce s-a construit în timp de veacuri de istorie pe teritoriul ei şi că acolo să-şi găsească odihna, şi... încă multe altele. Scriu toate acestea ca să dezaprob toate părerile și atitudinile batjocoritoare, jignitoare și desconsiderante la adresa țăriin noatre din partea unor minți care ies din îngustimea unor minți din păcate, tot românești.

   E ziua României. Să binecuvânteze Dumnezeu pământul şi patria noastră. Să sădească în noi spiritul unităţii, să ne trezească inima şi mintea pentru căutarea valorilor umane şi pentru promovarea lor în credinţa creştină. Şi pe înaintaşii noştri să-i facă părtaşi de fericirea drepţilor în cer.

La mulţi ani!

   

Pentru frumuseţea texturii, a metaforelor abundente şi a melodiei, merită ascultat cântecul interpretat de Tudor Gheorghe.