Sf. Nicolae, dulce amintire

O figură de lumină

pe drumul Adventului

   

   Ziua sfântului Nicolae îmi trezeşte o frumoasă şi scumpă amintire, care astăzi împlineşte exact 6 ani. Eram în primul an de preoţie, în parohia (la biserica numită de mulţi nemţească!) din Rădăuţi. Una dintre surorile de la Congregatio Jesu, responsabile cu grădiniţa "Sfânta Maria" mă roagă să îmbrac eu veşmântul şi chipul sfântului Nicolae şi aşa să apar în faţa copilaşilor, pentru a-l sărbători în mijlocul lor pe acest atât de mult îndrăgit sfânt. Misiunea mea includea, printre altele, adoptarea unei expresii grave, solemne, episcopale, sacrosante; miscările trebuiau sa fie calme şi aşezate, vorbirea greoaie, gesticulaţia cu esenţă şi grandoare cerească. Am încercat să răspund exigenţelor pe care mi le înfăţişa sora, cu o anumită temere şi îndoială neîmpărtăşită nimănui până în ceasul de faţă, că personajul sacru, chiar reprodus în formă teatrală, solicită niscaiva abilităţi pe care mi le căutam la mine zadarnic. Mi-am zis apoi, spre liniştirea mea, că sunt doar nişte copii şi că bucuria momentului e asigurată oricum. Am mers la grădiniţă cu o emoţie crescândă. Copiii trebuiau ascunşi de vederea feţei mele. Nu de faţa mea reală aveau ei atunci nevoie, ci de preţioasa "mască" episcopală aşezată peste chipul meu. Am îmbrăcat cu reverenţă alba, ornatul roman peste ea, mi-am fixat barba albă pe faţă, am luat cârja episcopală, mi-am pus mitra pe cap şi cu altă mână am apucat sacul cu cadouri. Aşa am păşit în clasa unde copiii mă aşteptau cântând.

    Ceea ce pentru mine era teatru, pentru copii era un eveniment trăit cu sentimente uriaşe, de o intensitate greu măsurabilă. Chipurile lor inocente s-au luminat de o bucuria din care nu se mai terminau exclamaţiile. Era adevărat, de-a dreptul  extraordinar: sf. Nicolae apăruse aievea în mijlocul lor: îşi încordau mâinile şi le împreunau, iradiau de bucurie, cântau. Atunci am înţeles că universul interior al copilului este unul plin de farmec şi minuni, unul în care Dumnezeu coboară cu maximă uşurinţă; atunci mi-am dat seama că fiinţa copilului are o comoară către dobândirea căreia nu trebuie să întreprindă niciun demers raţional, şi care, din păcate, fără acordul voinţei, se pierde treptat cu trecerea anilor; am înţeles că linia de demarcaţie, graniţa dintre ordinar şi extraordinar este atât de mică şi transparenţă, încât numai unui copil îi reuşeşte să se plimbe în voie când într-o parte când în alta; mi-a fost clar că un copil nu este doar un om în miniatură, o arătare omenească în dimensiuni reduse. El este fiinţa umană în ochii căreia scânteia prezenței lui Dumnezeu este vie, supranaturalul, divinul, lumea lui Dumnezeu este acasă; este sufletul pe întinsul căruia sunt posibile mult mai multe lucruri decât în lumea adulţilor, unde simţirea îngerilor, a sfinţilor este intensă pentru că se petrece pe un fond de puritate spirituală.

    Mi s-a dat din partea unei surori educatoare cartea de aur în care erau scrise toate "bravurile" copiilor, faptele în care ei se remarcaseră în mod deosebit. Parcă văd şi acum emoţia aprinsă a copiilor care se apropiau de mine să recunoască tot, să-ţi ceară iertare cu cea mai mare fervoare şi sinceritate pentru toate neascultările, gălăgia, obrăzniciile din clasă, pentru cele din familia, pentru greşelile faţă de bunica, vecini, verişori. Erau de-acum prea multe. Ei chiar dezvăluiau tot într-o efuziune de transparenţă care doar pe inocenţa chipului unui copilaş se poate vedea zugrăvită. Îşi confesau fără să le pese de sfera privată sau publică şi de diferenţa dintre ele, toate potlogăriile, supărările create părinţilor, lucruri de care nici sora educatoare nu avea habar şi poate că nici n-ar fi fost nevoie să aibă. Că doar ei erau în faţa sf. Nicolae, nu? Venise din înaltul cerului direct la ei, pentru ei, ca să le zâmbească, să-i umple de fericire. Şi el era sfântul care îi iubea în mod deosebit, care le oferea daruri în schimbul cuminţeniei lor, al hărniciei şi ascultării de care trebuie să fie dispuşi să dea dovadă. Aş fi vrut ca printr-un farmec să mă transpun în mintea, gândirea şi trăirile lor. Aş fi preferat să reintru pe poarta care îmi deschidea lumea fantastică în care zăbovesc copii, fără să o ştie, deşi nu era rău nici în veşmintele sfântului Nicolae. Copilăria! Cea mai bogată şi frumoasă perioadă a vieţii! Copilul! Cea mai preţioasă arătare a omului!  

    O zi memorabilă. O amintire scumpă. O trăire sufletească aparte pe care, mai mult decât le-am mediat-o eu copiilor, mi-au mediat-o ei mie.

   

     Sfântul Nicolae se naşte între anii 270-286 în Patara, pe teritoriul Turciei de azi. La 19 ani este sfinţit preot. Devine mai târziu abatele unei mănăstiri, iar ulterior episcop de Mira. În 310 este supus mai multor torturi pentru credinţa sa.

      De sfântul episcop Nicolae amintesc sfinţii Ambroziu al Milanului şi Vasile de Cezarea în scrierile lor. Fiind fiul unor părinţi bogaţi, el a împărţit averea săracilor şi a devenit renumit pentru această calitate a sa: dărnicia. De el sunt legate multe legende, printre care, cea mai cunoscută, aceea a salvării celor trei fete de la prostituţie. Neputând să se căsătorească fără zestre, tatăl lor se vede nevoit să le îndemne la lucruri necurate. Sfântul aflând despre aceasta, lasă în trei nopţi consecutive câte un saculeţ cu aur. Într-una din nopţi e surpins de tatăl fetelor care întreabă de numele lui şi care în acest fel îşi poate arăta recunoştinţa pentru gestul lui salvator. Moare în anul 340, iar relicviile lui se găsesc din anul 1087 în oraşul italian Bari.  

    Ne bucurăm cu toţii de acest îndrăgit sfânt şi îl rugăm pe Dumnezeu să facă să crească şi în noi spiritul de dărnicie, ajutor şi apărare a celor din jurul nostru, şi sensiblitatea pentru orice copil aflat în nevoie, mai ales în acest timp sfânt al Adventului şi al Crăciunului.