Gânduri tomnatice

E toamnă

 

De la fereastra mea privesc o toamnă abia acum trezită,

Ce mă îmbie calm cu orice frunză-ngălbenită,
Să tac nepăsător, și-apoi cu mintea-nțepenită
Să cuget calm, la timpul care trece, la forța lui nestăvilită.
 
Dar pot să tac, să-mi țin cuvântul și gura amuţită,
Când toţi copacii-n dezbrăcare îmi spun că viaţa e finită?
Când știu că-s în zadar și zbucium și-alergări nesăbuite
Și că neantul tot înghite, și gând și vreri nechibzuite?

Frunza clipei de față, semeaţă, în slavă aurită

Fără împotrivire, va căpăta o faţă ruginită.
Şi viaţa mea, o Doamne, când fi-va săvârșită,
Căzând, se va întoarce-n sus, în veşnicia-ţi nesfârşită.

 

 

Loc de slujire

Parohia Weiz

      Locul unde mi-am început activitatea de curând se numeşte Weiz. Nu aş putea să spun exact ce înseamnă, însă el se apropie ca formă de cuvântul Weizen care înseamnă grâu. Pentru că biserică stă înălţată pe un deal, iar în vale este oraşul, biserica este numită Weizbergkirche, semnalând faptul că e sus, lucru ce se vede şi din imagine. Mi-am dat seama că în orice direcţie aş pleca de la parohie, trebuie să mă pun neapărat în pas de coborâre. Lucrurile stau aproximativ ca în cazul oraşului Ierusalim (ce comparaţie între două oraşe incomparabile!), de la care cobora bietul omul miluit de un samaritean...milostiv (Luca 10,25-37), în pielea căruia, cu toată mila care mi s-ar oferi, n-aş vrea să fiu niciodată, ori de câte ori va fi nevoie să cobor spre oraş. Biserica tronează aşadar pe acest deal din anul 1757. Privind la tot asamblul de clădiri care o inconjoară, s-ar putea crede că aici a fost cândva aşezământ monahal. Aşa am ţinut să cred şi eu până când m-a lămurit o doamnă octogenară, elegantă, implicată în viaţa parohiei, că nu e aşa, şi care întrebată de mine cu ce se ocupă, mi-a răspuns scurt: cu critica. Câtă vreme voi fi pe aici, se va simţi sigur utilă în îndeletnicirea ei.

     Biserica a fost de la bun început aşa: mare, impunătoare, solemnă, iar coplexul parohial a început să existe odată cu biserica. Asta arată şi tâmplăria de la unele camere, holurile şi mobilierul vechi, în parte în stil baroc. Acum, multele încăperi sunt folosite în scopuri pastorale.    

     Construcţia acestei biserici a început în anul 1757 şi s-a terminat în anul 1776. La picturile frescelor au lucrat artişti din Viena, timp de 221 zile. Orga are 31 de registre dispuse pe 3 manuale şi un pedalier, şi mărturisesc nu doar că sună, ci răsună. Cine are urechi de auzit, să asculte şi...să înţeleagă!             

    Biserica a fost mereu închinată Sf. Fecioare Maria Îndurerate. Faptul că este o biserică mariană mă îmbucură mult. Mariană este şi biserica satului din care provin. La fel a fost şi cea din prima parohie în care am slujit ca vicar (Rădăuţi), ca să nu mai spun de cele două catedrale din Iaşi, ambele închinate Maicii Domnului.   





Aici se poate vedea altarul principal cu Pietà. Este o reprezentare artistică mişcătoare a Mamei Maria care ţine trupul neînsufleţit al Fiului care săvârşise prin sacrificiul său pe lemnul crucii opera mântuirii noastre. Deasupra crucii se poate citi: Attendite et videte si est dolor sicut dolor meus: Opriţi-vă şi vedeţi dacă este durere precum durerea mea! Compasiunea Mamei lui Isus se răsfrânge şi asupra noastră, din momentul în care i-am fost încredinţaţi ei, prin cuvintele: "Femeie, iată fiul tău!" (Ioan 19,26).

  

    În fotografia de mai jos apare unul din altarele laterale, unde este reprezentată pictural Sfânta Treime. În preajma acestui altar se află şi baptisteriu, locul unde se săvârşeşte taina sfântului Botez, prin care toţi cei ce o primesc sunt pecetluiţi cu iubirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Având în vedere că parohia are un număr destul de consistent de credincioşi, numărul celor care sunt botezaţi aici se ridica la 150 pe an.  

  

În imaginea de mai jos se poate vedea altarul lateral opus celui în care se celebrează botezul.  

  

Pe tavanul bisericii sunt reprezentate pictural cele mai importante mistere din viaţa Mariei. Deasupra orgii se poate vedea Bunavestire.  

  

    Aici este curtea interioară a parohiei, deschisă pentru toţi credincioşii de bunăvoinţă şi pentru toţi oamenii care vor să întâlnească pe vreunul dintre preoţi sau celelalte instituţii parohiale responsabile cu diferite sectoare pastorale.

 

     În partea de răsărit a bisericii sunt fraţii noştri răposaţi, aflaţi în odihnă, vecinii noştri cei mai liniştiţi. Agitaţii sunt deasupra lor, printre care şi eu, ori de câte ori trebuie să celebrez înmormântarea şi să sporesc în acest fel numărul lor, care creşte în fiecare an cu 150. Aşa cum arată şi cum este amplasat, îl consider şi îl simt ca pe un loc de plăcută reculegere şi de revizuire a multor gânduri şi comportamente în lumina sfârşitului.

În spatele casei, în partea de vest, singurii vecini pe care îi văd în mişcare sunt personajele din poză. Prezenţa lor în preajma ferestrei este semnalată sonor de o tălăncuţă care, de fiecare dată când sună, mă face să mă simt puţin pe plaiuri mioritice. Dintr-o analiză succintă a comportamentului lor, pot spune că nu le caracterizează lăcomia. Prosperitatea în ţara asta este valabilă şi pentru viaţa vacilor şi, în consecinţă, ritmul cu care mănâncă este unul lent şi aşezat.

După cum rezultă din imaginea de mai jos, văcuţele sunt familirizate cu prezenţele umane şi chiar se bucură, dacă nu să li se sufle în coarne, măcar să fie mângâiate puţin la gât. În treacăt fie spus, aici n-am văzut vaci care să aibă alte culori decât combinaţia asta de roşcat şi alb. Întrebarea cu privire la cauză nu mi-o mai pun, pentru că am destule alte interese pe aici.

   De va fi să vă poarte Providenţa paşii prin zonă şi prin preajmă, nu ezitaţi să poposiţi, să vedeţi, să vizitaţi aceste locuri frumoase. Din imaginile prezentate (mai puţin ultimele două), aveţi de ce.

Pentru o plimbare virtuală prin biserică: http://www.360cities.net/search/@tags-weizbergkirche. Ajunge un click pe imaginile care apar!  

Mater dolorosa

 

 

Lacrimosa

 

 

 

     Pe vibraţiile mişcătoare ale acestei celebre lucrări muzicale, parte din Requiem-ul lui Mozart, îmi doresc să închei această zi, meditând la Fecioara îndurerată de pe Golgota, care ţine în braţele ei trupul neînsufleţit al Fiului ei preaiubit şi al Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Exprim acest gând, astăzi, 15 septembrie, când Biserica o comemorează pe Sfânta Fecioara Maria, Îndurerată.  

 

 



 

Mai jos redau câteva poze cu biserica în care slujesc, închinată sfintei Fecioare Maria, Îndurerate.

Crucii tale ne închinăm, Cristoase

 Iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ,

îi voi atrage pe toţi la mine (In 12,32)

        De când Isus Nazarineanul a atârnat pe lemnul crucii, în Ierusalim, sfârşindu-şi viaţa pe acest pământ în chinuri groaznice, crucea nu mai înseamnă două bucăţi de lemn dispuse transversal pe care atârnă trupul unui om, prins în trei cuie; ea nu mai este simplul obiect de tortură, pe care se răstigneşte odată cu carnea şi fărădelegea săvârşită. Din ceasul în care pe cruce a stat Omul-Dumnezeu, Isus Cristos, şi din clipa în care ea a primit pe lemnul ei sângele lui divin, iar carnea lui sfârtecată a lăsat să se lipească de ea, crucea a devenit Crucea mântuirii noastre, Înţelepciunea înaltă  şi cu neputinţă de înţeles a lui Dumnezeu, instrumentul prin care noi, cei mulţi suntem salvaţi de păcatele noastre şi făcuţi vrednici de fericirea din Împărăţia sa.

       În faţa Crucii Domnului nostru Isus ne plecăm astăzi genunchii şi lăsăm să ne coboare ochii în pământ, săpând în noi cea mai adâncă recunoştinţă faţă de cel care atârnă pe ea. El a fost străpuns pentru păcatele nostre şi a murit pentru mine, a murit pentru tine, a murit pentru cel de lângă tine, pentru toată suflarea umană, pentru cei care îl cunosc şi pentru cei care nu-l cunosc. A murit lăsând să i se consume viaţa uşor...

      Isus Cristos înălţat, atârnă cu braţele întinse pe crucea înfiptă în inima pământului, pentru ca tot omul să ştie că lemnul ei are rădăcina în pământ, că de acolo provine şi că din el a crescut fiind oferta pe care i-au făcut-o oamenii Fiului lui Dumnezeu. Isus Cristos este desprins de pământ, pentru ca tot omul să vadă că El este al cerului, bobul coborât de sus de tot, pentru ca să moară şi să aducă rod divin.

     Unde este Crucea? Unde nu este ea întâlnită? Ea atârnă maiestuos pe peretele camerei mele; ea stă în locuinţa celor pe care îi cunosc; ea stă pe pieptul a milioane şi milioane de oameni; cu ea se termină grandoarea oricărei catedrale sau a oricărei biserici mici; ea tronează asupra atâtor dealuri şi coline; ea stă modestă şi tăcută la margine de drum; sub ea se odihneşte trupul oricărui răposat creştin. Cu ce semn mai potrivit să înceapă să se mişte mâna dreaptă dimineaţa, dacă nu cu cel al sfintei Cruci? Cu ce semn să fie sfinţită munca unei zile întregi dacă nu cu cel al sfintei Cruci? Şi ce semn să încoroneze truda unei zile, dacă nu cel al mântuirii noastre?

     Unde este Crucea? În viaţa oricărui om. Ea se ascunde în orice istorie, consfinţeşte în mod misterios orice biografie, se mulează pe orice înfăţişare umană, însoţeşte orice vârstă a vieţii şi capătă orice mărime. Nimeni nu se poate dispensa de ea şi nimeni nu poate trăi în aşa fel încât s-o evite, indiferent dacă o cunoaşte sau nu, indiferent dacă este creştin sau nu. Ubicuitatea şi omniprezenţa sunt caracteristicile ei. Cum să stăm în faţa ei şi ce să facem cu ea? Cel care a atârnat pe ea o cunoaşte bine. El ne spune ce să facem ea, şi ne dă de înţeles ce nu avem voie să facem cu ea: cine vine după mine,...să-şi ea crucea şi să mă urmeze! Să-şi ia crucea!!!

     Să-şi ia crucea!!! Neapărat să şi-o ia! Ea nu e de lepădat. Pe ea nu trebuie s-o dispreţuim. Ea trebuie luată oricât de grea este, oricât de insuportabilă şi enervantă ar părea, oricât de epuizantă şi neînţeleasă ar fi. Nu! Ea nu trebuie lăsată cu niciun preţ. Ea trebuie luată pentru că în purtarea ei se ascunde rostul vieţii noastre, fericirea din interiorul nostru, mulţumirea inimilor noastre. În primirea ei se ascunde marea înţelepciune de a-ţi trăi viaţa pe acest pământ. Suntem purtători de cruce, în urma Celui care a purtat-o pentru noi. Ne purtăm crucea pentru că şi El a purtat-o. E atât de greu uneori. Survin atâtea prăbuşiri, atâtea extenuari, atâta revoltă, atâtea interogaţii. Şi totuşi...închinându-ne Crucii lui şi urmându-l, îmi doresc ca toţi să ne purtăm crucea. 

Ne-nchinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

(propun spre audiţie din repertoriul bizantin o cântare frumoasă, în cinstea Crucii)   

Bye, bye

 

 

 

 

 

       Această fetiţă reuşeşte să smulgă destul de multe zâmbete de pe tot felul de chipuri grave, serioase sau posace, şi asta doar printr-un cuvânţel pe care îl tot repetă într-o naturaleţe pe care numai o copiliţă la vârsta ei o poate avea. Nu-i aşa că e o drăguţă care stârneşte duioşie?