Crucii tale ne închinăm, Cristoase

 Iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ,

îi voi atrage pe toţi la mine (In 12,32)

        De când Isus Nazarineanul a atârnat pe lemnul crucii, în Ierusalim, sfârşindu-şi viaţa pe acest pământ în chinuri groaznice, crucea nu mai înseamnă două bucăţi de lemn dispuse transversal pe care atârnă trupul unui om, prins în trei cuie; ea nu mai este simplul obiect de tortură, pe care se răstigneşte odată cu carnea şi fărădelegea săvârşită. Din ceasul în care pe cruce a stat Omul-Dumnezeu, Isus Cristos, şi din clipa în care ea a primit pe lemnul ei sângele lui divin, iar carnea lui sfârtecată a lăsat să se lipească de ea, crucea a devenit Crucea mântuirii noastre, Înţelepciunea înaltă  şi cu neputinţă de înţeles a lui Dumnezeu, instrumentul prin care noi, cei mulţi suntem salvaţi de păcatele noastre şi făcuţi vrednici de fericirea din Împărăţia sa.

       În faţa Crucii Domnului nostru Isus ne plecăm astăzi genunchii şi lăsăm să ne coboare ochii în pământ, săpând în noi cea mai adâncă recunoştinţă faţă de cel care atârnă pe ea. El a fost străpuns pentru păcatele nostre şi a murit pentru mine, a murit pentru tine, a murit pentru cel de lângă tine, pentru toată suflarea umană, pentru cei care îl cunosc şi pentru cei care nu-l cunosc. A murit lăsând să i se consume viaţa uşor...

      Isus Cristos înălţat, atârnă cu braţele întinse pe crucea înfiptă în inima pământului, pentru ca tot omul să ştie că lemnul ei are rădăcina în pământ, că de acolo provine şi că din el a crescut fiind oferta pe care i-au făcut-o oamenii Fiului lui Dumnezeu. Isus Cristos este desprins de pământ, pentru ca tot omul să vadă că El este al cerului, bobul coborât de sus de tot, pentru ca să moară şi să aducă rod divin.

     Unde este Crucea? Unde nu este ea întâlnită? Ea atârnă maiestuos pe peretele camerei mele; ea stă în locuinţa celor pe care îi cunosc; ea stă pe pieptul a milioane şi milioane de oameni; cu ea se termină grandoarea oricărei catedrale sau a oricărei biserici mici; ea tronează asupra atâtor dealuri şi coline; ea stă modestă şi tăcută la margine de drum; sub ea se odihneşte trupul oricărui răposat creştin. Cu ce semn mai potrivit să înceapă să se mişte mâna dreaptă dimineaţa, dacă nu cu cel al sfintei Cruci? Cu ce semn să fie sfinţită munca unei zile întregi dacă nu cu cel al sfintei Cruci? Şi ce semn să încoroneze truda unei zile, dacă nu cel al mântuirii noastre?

     Unde este Crucea? În viaţa oricărui om. Ea se ascunde în orice istorie, consfinţeşte în mod misterios orice biografie, se mulează pe orice înfăţişare umană, însoţeşte orice vârstă a vieţii şi capătă orice mărime. Nimeni nu se poate dispensa de ea şi nimeni nu poate trăi în aşa fel încât s-o evite, indiferent dacă o cunoaşte sau nu, indiferent dacă este creştin sau nu. Ubicuitatea şi omniprezenţa sunt caracteristicile ei. Cum să stăm în faţa ei şi ce să facem cu ea? Cel care a atârnat pe ea o cunoaşte bine. El ne spune ce să facem ea, şi ne dă de înţeles ce nu avem voie să facem cu ea: cine vine după mine,...să-şi ea crucea şi să mă urmeze! Să-şi ia crucea!!!

     Să-şi ia crucea!!! Neapărat să şi-o ia! Ea nu e de lepădat. Pe ea nu trebuie s-o dispreţuim. Ea trebuie luată oricât de grea este, oricât de insuportabilă şi enervantă ar părea, oricât de epuizantă şi neînţeleasă ar fi. Nu! Ea nu trebuie lăsată cu niciun preţ. Ea trebuie luată pentru că în purtarea ei se ascunde rostul vieţii noastre, fericirea din interiorul nostru, mulţumirea inimilor noastre. În primirea ei se ascunde marea înţelepciune de a-ţi trăi viaţa pe acest pământ. Suntem purtători de cruce, în urma Celui care a purtat-o pentru noi. Ne purtăm crucea pentru că şi El a purtat-o. E atât de greu uneori. Survin atâtea prăbuşiri, atâtea extenuari, atâta revoltă, atâtea interogaţii. Şi totuşi...închinându-ne Crucii lui şi urmându-l, îmi doresc ca toţi să ne purtăm crucea. 

Ne-nchinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!

(propun spre audiţie din repertoriul bizantin o cântare frumoasă, în cinstea Crucii)