Isus Nazarineanul

Reflecţia duminicală

     E adevărat că oraşul lui Isus este Cafarnaum, deoarece s-a bucurat de prezenta fizică a Fiului lui Dumnezeu în mod special şi a fost martorul multor minuni săvârşite de el; e iarăşi adevărat că Ierusalimul este oraşul de referinţă când ne gândim la misterul patimii, morţii şi învierii lui Isus, dar e iarăşi incontestabil că în Nazaret Isus a trăit cel mai mult, aşa încât pe bună dreptate, el a rămas in istorie cu numele de Nazarineanul. Întoarcerea lui Isus în localitatea lui de "baştină" şi apariţia lui în sinagogă mă fac să mă gândesc la primiţia pe care am avut-o acum mai bine de şase ani în localitatea natală. Era atmosferă de sărbătoare, copii pregătiţi cu poezioare, viţel şi porc tăiat pentru "săturarea" tuturor. Mă întorceam nu (doar) în identitatea mea omenească, comună, ci în cea preoţească. Înaintea lor eram (cu sau fără voia lor, nu mai ştiu, pentru că nu mă interesa nici atunci, nici acum, însă în mod sigur cu voia mea) preotul Cristian Diac. Mă treceau multe emoţii şi sentimente, deoarece trebuia să vorbesc amplasat în această condiţie, şi nicidecum în afara ei. A fost o zi memorabilă în începutul, cuprinsul şi sfârşitul ei.

      Revenind la Isus - că doar despre el vreau să vorbesc - simt o anumită jenă pentru epilogul acelei zile din viaţa lui. Era şi pentru el un fel de primiţie. Revenea în sat după experienţa pustiului, cu autoritatea recunoscută de vocea Tatălui la botez, cu câteva minuni înregistrate deja în curriculum-ul vieţii lui. Avea dreptul să citească din Scriptură, să ia cuvântul şi să vorbească autorizat (dacă nu el, atunci cine?), să spună auditoriului, consătenilor lui că ceea ce aud în literă, văd în realitate în faţa lor, în chiar persoana lui, că au această enormă şansă la care profeţii, marile figuri biblice veterotestamentare s-au mulţumit numai să viseze. Ce binecuvântată generaţie de oameni să-l vadă aievea pe Fiul celui Preaînalt înaintea ochilor lor! Ce trist că această generaţie a trecut pe lângă această binecuvântare, dându-i cu piciorul! Dacă eu la primiţia mea eram, preotul, Isus la primiţia lui nu a fost altceva decât fiul tâmplarului. Mi se pare atât de nedrept. Istoria e netrebnică, oameni uneori atât de obscuri în gândurile şi simţirile lor.

    Acest Isus se ridică, ia cartea şi citeşte ce scria acolo...despre el. Cu ce sentimente (judecând din perspectiva umanităţii lui) parcurgea rândurile profetului, scrise cu aproximativ 800 de ani în urmă, ştiind că toate propoziţiile îl aveam pe el drept subiect? Îmi place să mi-l imaginez în sinogogă cu o atitudine gravă, solemnă, dar nu superioară, cu o claritate aparte în voce, cu o forţă captivantă în fiecare gest sau expresie a feţei. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui. Insă ceea ce ochiul nu putea lăsa indiferent, umplea inima totuşi de indignare şi revoltă. Era din mijlocul lor, plecase de-acasă cândva. Ştiau şi locul de unde plecase şi cu cine trăise. În ce postură pretindea acum că se întoarce? Nu în alta, decât a aceluia în care se împlinesc toate profeţiile. Ne bucurăm să-l recunoaştem pe el drept Mântuitorul nostru. Programul lui cu noi e atât de bogat şi seminficativ: el e trimis să aducă vestea cea bună, să vestească, să elibereze, să proclame îndurarea Domnului. Ne înscriem în programul activităţii lui şi îl rugăm să lucreze în noi, deoarece noi recunoaştem în el nu doar un simplu fiu de tâmplar, ci pe Trimisului Tatălui, Salvatorul inimilor noastre.

   

     O duminică frumoasă tuturor cititorilor, tuturor celor care vor să se înscrie în personalitatea colectivă a destinatarului evangheliei lui Luca: Teofil. Căci oricine se simte iubit de Dumnezeu (Theophilus) primeşte cuvintele evanghelistului, bineştiind că Dumnezeu vrea să-i vorbească prin ele, deoarece sunt vrednice de crezare şi întemeiate pe inspiraţia Duhului Sfânt!    

Clipe şi simţiri

Gânduri disparate 

       Anunțat fiind că voi celebra o înmormântare, am coborât la birou pentru o discuție cu un apropiat de familie, menită să cuprindă detalii de organizare, gânduri consolatoare și însemnarea unor date generale despre cel în cauză, așa cum e obișnuit pe aici. Înaintea ochilor mei era un om cu o îmbrăcăminte simplă, ușor ponosită, cu o atitudine închisă și preocupată. Stătea în picioare, dând impresia că vrea să rezolve anevoie ceva. L-am invitat să ia loc și să-mi spună de răposata pentru care a venit, de tipul de relație care îi unește, de eventuale dorințe pe care le are legate de oficierea ritualului. Era vorba de o nonagenară (nimic extraordinar pentru mediul în care trăiesc. Răposații înmormântați în ultima vreme s-ar înscrie în intervalul 1919-1925), care și-a petrecut ultimii ani într-un azil. În fața mea era fiul ei înfiat, nici el neputând să-mi spună de ce. La întrebarea mea cu privire la numărul celor care vor participa la înmormântare, primesc un răspuns care îmi oprește ritmul firesc al clipirii și al respirației: unul singur, "numai eu", adaugă repede, ca să mă lămurească până la capăt. Familie nu avea răposata, iar cei de la azil erau şi ei la rândul lor destul de neputincioşi ca să se mai deplaseze la înmormântarea colegei lor de instituţie. Îmi mai spune că preferă ceva simplu, nu liturghie, deorece cadrul este cât se poate de modest. A încercat să sune pe la nişte îndepărtate rubedenii din alte localităţi, însă lipsa contactului le-a motivat îndeajuns absenţa.

       Mă prezint a doua zi în capela cimitirului. Atmosfera este pustie, fundalul muzical e abia perceptibil, lipseşte orice rumoare, rugăciunea rozariului nu are cine să o recite. Ies şi, spre surprinderea mea, întâlnesc alături de omul meu alte două persoane, despre care îmi spune ulterior că una, ea, este fosta lui soţie, iar cealaltă, el, un necunoscut. Este singura dată când constat lipsa oricărei flori. Încep recitarea rugăciunilor, ne rugăm împreună Tatăl nostru şi intonez cântarea finală (din ritualul de aici!): Îngerii să te conducă în paradis. De ce nu erau mai mulţi la acest moment de despărţire? Doar se întâlnise în lunga ei viaţa cu atâţia. Muriseră chiar toţi? Cum de îngăduise Dumnezeu aşa o plecare din lumea asta? Măcar să fi venit personalul de la azil, sau o parte din el, sau sau măcar unul....Nimeni, Doamne! Murise oare prea târziu? Îmi amintesc de o vorbă de-a lui Petre Ţuţea, în care exprima ideea că e un lucru foarte important să mori la timp. În linia lui Qohelet vorbind, este un timp şi pentru a muri. Murise bătrâna mult peste timpul potrivit ei de a muri? Era parcă nedrept după amarul de ani să o vezi în singurătate. Dar era aşa probabil doar pentru mine. Din perspectiva ei poate nici nu mai avea importanţă. Din perspectiva ei...îmi repet în şoaptă, în dorinţa de a înţelege ceva din aceasta.

      Era de aşteptat pentru mine că va urma să fie dusă la crematoriu. E ceva firesc aici. Îmi amitesc de polemica din ţară legată de Sergiu Nicolaescu. În Graz fiind vicar, din aproape 30 de înmormântari cred că am celebrat vreo 5 la cimitir. Îmi devenise familiar crematoriul. Opţiunea pentru el este motivată (e adevărat, nu exclusiv) financiar. Termin în capelă şi ne îndreptăm spre maşina aflată în aşteptare. Totul se petrece atât de simplu. Ne luăm rămas bun cu toţii, stropind cu apă sfinţită. Termin orice cuvânt de rostit. Mă retrag în sacristie şi ies din nou cu alba în mână. De regulă mă retrag, lăsând îndoliaţii în faţa maşinii. De data asta şi numai de data asta revin. Era totul prea scurt. Pe nesimţite, mă trezesc aliniat celor trei, cu alba şi cu stola în mână. Nu mă mai întreb de ce m-am oprit şi de ce nu am acţionat ca la alte înmormântări. Zăpada cădea în dezordine pe pământ, muzica unduia peste sufletul meu, iar eu priveam pierdut deplasarea cât se poate de înceată a maşinii. Aveam senzaţia că asist la un sfârşit care se consuma uşor sub ochii mei, la o despărţire pe care orice încercare de a o curma o simţeam zadarnică, ba chiar inutilă. Mă aflam într-o dispoziţie aşezată, calmă, proptit parcă pe hotarul dintre viaţa şi moarte, urmărind netulburat traversarea lui de către răposata de care ne-am despărţit. Lipsa multor participanţi îmi facilita amplasarea spirituală parcă în afara lumii. Am rămas numai noi şi cadrul dinaintea mea, din care eu nu eram interesat să văd nimic anume. Adunarea s-a desfăcut repede, eu apucând-o spre biserică, cei doi în direcţia opusă, iar interlocutorul meu din ziua dinaintea înmormântării,venind şovăitor în urma mea. Toţi patru pe drumuri încă pământeşti, cu gândul la drumul, cu sens unic, spre veşnicia cea de dincolo de viaţa aceasta.     

Nunta din Cana

Reflecţia duminicală

     Nu cred că există nuntă în istoria noastră care să se bucure de o notorietate mai mare decât cea din Cana Galileii, şi asta datorită prezenţei reale, fizice a unui oaspete distins: Fiul lui Dumnezeu în persoană, Isus. Nici incidentul care a făcut posibilă ieşirea lui din ascundere nu trebuie subapreciat în importanţa şi mai ales în simbolismul lui: terminarea vinului! Pr. Claudiu Dumea intitula comentariul la acest fragment din evanghelia lui Ioan cu cuvintele "O nuntă de pomină". E adevărat, dar numai parțial. De ce s-a terminat vinul? Nu ştim, dar putem proiecta câteva ipoteze verosimile. Poate pentru că nu a fost prevăzută o suficientă cantitate: era de la bun început prea puţin vin. Dacă luăm în calcul faptul că pe atunci nu se cerea confirmarea participării, putem crede că mirii s-au trezit cu prea mulţi oaspeţi. Și dacă nu ne satisfac aceste două supoziții, putem pleda pentru ideea că nuntaşii erau familiari cu băutura, veritabili consumatori de vin, iar pricina pentru care s-a topit lichoarea îmbucurătoare stă tocmai în lipsa cumpătării. Că ucenicii nu au fost resposabili pentru problema lipsei vinului e necesarmente de acceptat şi de susţinut din două motive: în primul rând nu erau încă toţi, iar apoi erau printre ei foşti ucenici de-ai lui Ioan Botezătorul, de la care în mod sigur n-au învăţat să bea, dat fiind profilul lui auster şi ascetic.

    Făcând salt peste toată această plimbare prin ipoteze şi presupuneri, un lucru este clar: ei nu mai aveau vin. Îmi place precizarea pe care o face Ioan evanghelistul: "Mama lui Isus era acolo". Şi nu degeaba! Această sublimă femeie, de un spirit de observaţie inegalabil, sesizează lipsa, şi fără să îndrăznească să formuleze vreo rugăminte, se mulţumeşte să-i spună lui Isus informativ: "Nu mai au vin". Pe Maria am avut-o înaintea noastră în prima zi a acestui an, când am sărbătorit maternitatea ei divină. Acolo mi-a plăcut să mă gândesc la invocaţia din litania lauretană: Poarta cerului, roagă-te pentru noi, parafrazând în mintea mea: Poarta care se deschide în noul an, roagă-te pentru noi! Astăzi ea se remarcă printr-o nouă calitate. Nu e numai spiritul de a vedea nevoia, lipsa, greutatea, ci de a da sfatul cuvenit. Cuvintele ei sunt memorabile: "Faceţi tot ce vă va spune!" Ea este, așa cum o invocăm, Maica bunului sfat. Sfatul e darul Duhului Sfânt. Este ceea ce nu găseşti în tine oricât ai căuta cu mintea ta, şi primeşti prin urmare în mod gratuit (sau foarte scump!) de la alţii. Însemnătatea sfetnicului în trecut era indispensabilă oricărui rege sau împărat. Astăzi auzim peste tot de consilieri. E, semantic vorbind, acelaşi lucru şi parcă totuşi altceva. Sfătuitorul îşi exercită misiunea mai ales în chestiunile spirituale ale vieţii. El nu e cel care te învaţă la şmecherii sau care îţi vinde ponturi, ci cel care îţi oferă indicaţii preţioase pentru suflet, pentru interacţiunea cu ceilalţi oameni şi multe altele de acest gen.

    Maria este o sfătuitoare prin excelenţă. Şi sfatul ei are o valabilitate incontestabilă şi pentru timpul nostru: fă ceea ce spune Fiul meu! Din partea ei avem mai degrabă tăcerea, din partea Fiului ei avem cuvintele. Isus nu săvârşeşte minunea de unul singur. El vrea şi implicarea servitorilor, adică colaborarea noastră cu el. Procedura lui are eficacitate şi va avea mereu dacă vor concura intervenţia divină şi implicarea umană.

    Bucuria e restabilită. Vinul curge spre mesele nuntaşilor. Isus îşi revelează puterea, iar ucenicii cred în el. Credem şi noi şi ne bucurăm de un Domn şi Mântuitor care vrea să se simtă bine cu noi oamenii, care este atent la bucuriile noastre și care ne dă de înțeles prin această minune că ne așteaptă în bucuria fără de sfârșit din casa Tatălui său, unde îi vom fi oaspeți de onoare. Așa să fie - Amin. 

  

    Vă doresc tuturor o duminică festivă în Domnul, cu vin bun la masă, atât în prima cât și în a doua rundă, desigur după vinul preschimbat din Taina Sfintei Euharistii.    

Botezul Domnului

Manifestarea Sfintei Treimi

    Cu sărbătoarea de astăzi, Botezul Domnului, încheiem minunatul timp liturgic al Crăciunului. Îl vedem cu ochii spirituali pe Isus Cristos coborât în apele Iordanului pentru a primi botezul pocăinţei. Am început timpul Adventului şi l-am parcurs cu însoţirea spirituală a marelui profet, Ioan Botezătorului. Încheiem timpul Crăciunului tot cu el. După ce a pregătit calea Domnului, ar părea să ne spună: de-acum mergeţi pe calea lui. Mie îmi revine să mă retrag. În mai toate mănăstirile din Nordul Moldovei este reprezentat în frescă evenimentul Botezului Domnului. Nu există un moment care să pună într-o mai puternică lumină grandoarea Botezătorului. Însă atenţia noastră este atrasă totuşi de umilinţa Unuia înscris în rândul celor care înaintau spre Ioan pentru a lăsa să cadă pe creştetul lor apa pocăinţei. Nu avea nevoie de botez şi nici de pocăinţă, însă a lăsat ca ele să se înscrie în misterul întrupării sale.

 Altfel decât la Naşterea sa, unde se face auzită doar vocea îngerilor, aici se implică persoanele dumnezeieşti ale sfintei Treimi, a Tatălui şi a Duhului Sfânt, pentru a-l revela pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, aici se exprimă Tatăl cu privire la Fiul: "Tu eşti Fiul meu preaiubit, în tine îmi găsesc toată bucuria" (Luca 3,22); aici pluteşte porumbelul pentru a exprima cuprinderea din partea Duhului Sfânt a întregii activităţi publice a lui Isus.

     Isus e Fiul lui Dumnezeu. Şi noi suntem fiii lui. Suntem, cum se punea în teologia dogmatică, fii în Fiul. Şi, în modul propriu fiecăruia, trebuie să ne atragem cuvintele Tatălui: în tine îmi aflu bucuria. Cât de plăcut este să ştii că prezenţa ta este spre bucuria unuia sau a altuia! Cât de minunat e atunci când conştiinţa ta îţi confirmă că  Dumnezeu îşi găseşte bucuria în tine, că îţi confirmă acţiunile, gesturile, cuvintele, realizările, ţi le susţine şi le transformă spre bucuria celor care intră în legătură cu tine!

    Am fost şi noi botezaţi cu un altfel de botez decât cel primit de Isus. Am fost botezaţi în numele sfintei Treimi, aşadar şi în numele lui, iar prin sacramentul botezului ne-am imortalizat identitatea creştină. Ne bucurăm pentru acest har pe care părinţii noştri, în virtutea credinţei lor, l-au cerut din partea Bisericii, îl rememorăm astăzi şi îi suntem recunoscători lui Dumnezeu!