De ce vine la noi Maria?

Fecioara cea slăvită de toate are-n ceruri,

Admiratori cu aripi şi sfinţi cu nume mare,

De-oriunde o cuprinde Iubirea-n infinituri

În clipa cea tot una, fără de-o următoare.

Ce-abundă-n-jurul ei nu poate dară scrisul,

Nici arta să descrie, acel suprafiresc.

E sigur că acolo nici truda şi nici plânsul

Nu zac în nici un suflet, nici nu se pomenesc.

De ce atunci Maria nu stă-ntre heruvimi?

De ce nu îi ajunge eterna fericire?

De ce mereu coboară la cei ce în suspini

Cu crucile pe inimi tânjesc spre nemurire?

De ce mereu imploră ca să ne convertim?

De ce cu insistență cerșește rugăciune?

De ce o întristează stilul cum trăim

Aprinși doar de senzații și seci de mântuire?

Iubirea ei de mamă…numai ea nu o lasă

Să stea nepăsătoare, în veșnice lumini,

E grija ei enormă, de mulți neînțeleasă,

Ce-o aduce-aici, în vale, către întunecimi.

Acolo unde sacrul se-arată fără sens

Și viața-i dispersare, umblet în dezolare

Iar drumul de credință e mers pe contrasens,

Vine din cer Maria cu sfat, cu-avertizare.

Vine cu mâini întinse, cu ochii-nsângerați

La minți materialiste, la suflete de lut,

La cei ce cu divinul demult sunt neîmpăcați,

La dornici de-autentic, de sfânt, de absolut.

   

Ea, Mamă înțeleaptă, cunoaşte nemurirea

Şi fericirea-n ceruri, cu heruvimi și sfinți,

Ne-ar vrea pe toţi acolo, să savurăm iubirea

De-aceea tot coboară cu rugăciuni fierbinţi.

(Binecuvântează tu, Marie, binecuvântează-mă pe mine, copilul tău. T&M: Stefan Lackner)

O iubire poruncită?!?

    Dacă tot e vorba de iubire, iar iubirea este cel mai frumos lucru pe care îl putem simţi şi împărtăşi, de ce să ne dea cineva poruncă să iubim? Nu iubim noi oricum, şi fără să ni se impună? Nu iubim noi pentru că altfel nu putem suporta viaţa? Şi cum ar fi să-i spun cuiva că-i ofer iubirea mea doar pentru că cineva mi-a poruncit asta? Cum s-ar simţi acel om ştiind că imboldul iubirii mele nu este in mine, ci în cuvântul poruncitor al cuiva? Dacă se admite că a iubi este o artă, iarăşi trebuie să se admită că aceasta este una dintre cele mai exigente, vulnerabile şi greu aplicabile din toate artele câte există. De ce există iubiri şi iubiri? Chiar există un loc unde se întâlnesc toate iubirile: sentimentală şi spirituală, creştină şi necreştină, teistă şi ateistă, paternă şi filială, egoistă şi altruistă, divină şi umană, ca-ntr-un izvor comun? Sau să credem că există iubiri reale şi iubiri doar aparente, iubiri autentice şi iubiri doar superficiale? Sau să spunem împreună cu unii că, dacă e vorba de iubire, atunci ea poate fi numai una? De ce încetează iubirea să mai înstăpânească sufletul unui om după ce acesta a fost cucerit de ea? Ce declanşează în noi aprinderea iubirii şi ce stingerea ei? Cum ne va reusi să iubim continuu şi numai să iubim în viaţa de dincolo? De ce replica iubirii umane nu e pe măsura celei divine? Nu ne-am născut noi în definitiv din Dumnezeu? 

     A ajuns Dumnezeu să ne poruncească să iubim aşa cum iubeşte el. Înseamnă că tipul de iubire pe care ni-l cere nu e un talent cu care ne naştem, nu e un instinct pe care ni-l constatăm cuibărit în fiinţă, nu e un chef pe care să-l tot reaprindem, nu e o simpatie de care să ne ataşăm, nu e un reflex afectiv pe care să-l dobândim în urma unui schimb sentimental. Toate astea subspecii ale adevăratei iubiri ne însoţesc şi ne părăsesc în varii forme, fără ca cineva să ni le impună din afară.

   Iubirea pe care Isus ne-o cere poruncitor nu vine de la sine, nu o avem pentru că aşa simţim noi. Ea nu este ghidată de simţăminte, nu se naşte din ele şi nu e menţinută de ele. E mult mai grea, şi de aceea, mai rar întâlnită. Această iubire trebuie să ne-o poruncim de fapt nouă înşine, în fiecare dimineaţă, în fiecare zi fără saturaţie, pentru că numai aşa ajungem să o practicăm. Să ne iubim aşa cum vedem în evanghelie că ne-a iubit Isus...Ce culme greu de atins! Ce puţine zile pot fi marcate din trecutul vieţii noastre cu forma aceasta de iubire! O iubire care se apleacă şi slujeşte, care conciliază şi nu discriminează, care se umileşte şi nu se autoafirmă, care nu alege selectiv, ci se apropie de oricine, care nu-şi face loc sieşi, ci lui Dumnezeu. În gânduri, în cuvinte, în vorbire! O iubire care imită felul lui Isus de a fi om! Ce iubire! Abia atunci ne-am putea spune că...iubim! 

Chemarea Mariei

Căzut,

Stau în triste

Şi pesimiste

Simţiri de păcate,

Prea adunate,

Necurăţate

Şi nespălate,

Găsi-mă-va

cine?

Tocmai pe mine

numai suspine,

Să mă aline,

Să-mi dea chemare,

Şi-mbărbătare,

În înserare,

În tot ce-i frustrare.

Tresar din paloare

Şi simt o vigoare

Răscolitoare,

Îmbătătoare,

Şi-nălţătoare.

Şi-o şoaptă senină:

Îmi spune-n surdină:

La mine dar vină!

Că-s Maică divină,

Şi-s ca o grădină,

De leacuri plină.

Să nu ştii tu oare

Că-s vindecătoare?

Că ştiu când te doare?

Că pentru mâhnire,

Am tămăduire?

Să nu-ţi fi spus fraţii

Că-s plină de graţii?

Pornesc în tăcere,

Cu o plăcere,

Dulce, de miere.

Să-ţi spun cuvinte,

Ce-mi vin in minte.

Cu încredinţarea,

Că-mi eşti alinarea,

Cu datoria,

Să-ţi dau iubirea,

Ce-atât mă leagă,

De nu mă dezleagă

Nimic pe vecie,

De tine, Marie. 

Amintire din copilărie: 1 mai 1990

Anul acesta, pe 1 mai, se împlinesc 25 de ani de la consacrarea episcopală a Mons. Petru Gherghel. Este un moment jubiliar pe care episcopul diecezei noastre înţelege să-l trăiască, aşa cum de altfel ne-a împărtăşit, ca pe un act de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru tot ce a însemnat slujirea episcopală de-a lungul acestor ani. De consistenţa calitativă, de amploarea şi diversitatea realizărilor spirituale, pastorale şi administrative care s-au înscris pe arcul celor 25 de ani nu mă recunosc în măsură să vorbesc. Asta din mai multe motive. Acea zi – şi când scriu acest lucru, mă cuprinde o emoţie aparte – nu a trecut străin şi nesemnificativ pe lângă mine. Ea a avut distincţia ei, imprimată indelebil pe suprafaţa memoriei mele. A rămas înregistrată în depozitul amintirilor copilăriei mele ca o zi unică. Mă desfăşor.

Pe atunci aveam doar 9 ani şi eram un ministrant zelos, cu o experienţă în această slujire minoră a altarului de doar câteva luni. În satul meu natal, Valea Seacă, era paroh, din motive pe care mai târziu le-am putut înţelege, pr. Petru Mareş (+), iar vicar, pr. Cristinel Fodor. Peste sat se revărsase, odată cu venirea lor, un fel de renaştere spirituală. Simţeam pulsul viu al parohiei în mod direct, pentru că eram din ce în ce mai mult în curtea bisericii, la sfintele liturghii, la cateheze, la toată oferta spirituală a preoţilor de atunci. Ministranţi eram cam 50. Într-o seară – şi acea seară era 30 aprilie 1990 – pr. paroh mă cheamă doar pe mine, că are să-mi transmită ceva. M-a pătruns cu o privire caldă şi în acelaşi timp serioasă şi mi-a spus scurt: „Uite, mâine vii şi tu la Iaşi!” Era ceva copleşitor! Am rămas uimit în faţa lui, cu un repaus de gândire. Auzisem de Iaşi şi ştiam un singur lucru despre el: seminarul diecezan. N-am stat o clipă să mă îndoiesc că părintele ar glumi în acea clipă. M-am uitat ţintă la chipul lui şi nu ştiam ce să-i spun. Eram din cale-afară de bucuros. Şi el a continuat: „La ora 4 dimineaţa plecăm cu maşina. O să te poţi trezi, nu?” L-am asigurat că am să fiu la poartă, şi imediat am pornit săgeată spre casă. N-am mai salut pe nimeni în curtea bisericii. În suflet nu mai era loc de nimic altceva, decât de o bucurie pe care o savuram în sinea mea doar eu. Mi se părea enorm. Până la Iaşi? Aşa departe? Din interiorul satului meu nu ieşisem până la acea dată decât de câteva ori, doar până la Bacău. Acum puteam să merg la Iaşi, pentru că acolo avea loc consacrarea episcopului  diecezei. De crezut, l-am crezut pe pr. Mareş de cum mi-a spus că mă ia la Iaşi. Însă cei de acasă, m-au întâmpinat cu rezerve serioase. Vizibil neîncrezătoare, îmi spuse mama la un moment dat: „Chiar te-a găsit acum pe tine să te ducă la Iaşi! Lasă, culcă-te, că n-o să oprească el la ora aia în poartă!” Nici nu voiam să-mi imaginez că pr. paroh mă păcălise. Am dormit subţire, aşteptând să treacă odată noaptea. Încă nu era ora 4 şi eu stăteam deja smirnă în faţa porţii, în întuneric, cu urechile ascuţite la fiecare zgomot, aşteptând să aud motorul de la maşina ARO. Când încă nu era în faţa porţii, am sărit în drum, cu punga în mână, ca nu cumva să nu mă vadă şi să treacă mai departe. Şi deodată eram în maşină. Mama ieşise repede din casă. A văzut şi…a crezut!

Erau în maşină pr. Petru Mareş, pr. Gheorghe Ciuraru, viitorul preot Mihai Diac. Urma să-l luăm de la Nicolae Bălcescu, aşa cum am înţeles din discuţii, pe pr. Ioan Sociu. Îmi dau seama în momentul în care tocmai scriu că nici unul din aceşti preoţi nu mai este în viaţă. Domnul să-i facă părtaşi de fericirea drepţilor în cer! Dacă nu cumva i-a făcut deja. Drumul până la Iaşi a durat în mod sigur mai mult decât astăzi. Ştiu că loc nu mai era pe banchete, după ce a urcat pr. Sociu, şi eu m-am aşezat în spate comod pe roata de rezervă. O zi însorită se deschidea treptat, iar noi ne apropriam tot mai mult de locul pregătit consacrării episcopale: curtea din faţa seminarului. Când am ajuns, m-a izbit imaginea unei împrejurări plină de oameni. În partea stângă a noii clădirii erau nişte garaje vechi, lângă care, trecând uşor prin mulţime, a putut să parcheze părintele paroh. Am coborât cu toţi din maşină, fiecare alegându-şi o direcţie, iar eu am rămas singur, în legea mea, cu oameni mari mişunând în jurul meu. Ştiam că nu am voie nicidecum să mă pierd şi, iarăşi, că n-am voie să uit unde e parcată maşina. M-am îndreptat cu sfială spre locul din faţa seminarului. Era plin de oameni, iar copacii erau şi ei ocupaţi…tot cu oameni. Era un fel de freamăt în mulţime, fiecare căutând să-şi găsească un loc. Prea în faţă n-am mai putut să ajung. În câteva rânduri am putut răzbi cu privirea până la altarul aşezat pe trepte. Erau preoţi mulţi, cum eu niciodată nu mai văzusem în viaţa mea, iar în centru, episcopi cu mitre pe cap. Din ceea ce auzeam vorbindu-se, n-am înţeles prea multe. Îmi amintesc vag că cineva a citit despre viaţa celui care urma să fie consacrat, mons. Petru Gherghel, pe un ton foarte solemn. Apoi s-au auzit şi voci în alte limbi. În drum spre casă aveau să-mi explice, în maşină, preoţii că s-a vorbit, pe lângă română, şi în limbile latină şi italiană. Tot în maşină, a spus printre altele, pr. Petru Mareş că cel care a fost consacrat e unul dintre colegii lui şi că în anul acela sărbătoreau un jubileu. Ulterior am înţeles ce înseamnă cuvântul jubileu şi câţi ani erau de la sfinţirea lor întru preoţie: 25. Celebrarea mi-a părut foarte lungă. Îmi amintesc că, în efortul meu de a vedea tot mai mult spre altar, o doamnă, văzându-mi agitaţia, m-a întrebat ce-i cu mine acolo şi cu cine sunt. I-am răspuns, spre uimirea ei vizibilă, că sunt singur, dându-i de înţeles, din atitudinea mea, că n-are de ce să-şi facă griji pentru mine. Din cântările care se auzeau bine, dar pe care nu le puteam localiza, deoarece n-am reuşit să văd unde e aşezat corul seminariştilor, am reţinut intonarea foarte clară a numelui mai multor sfinţi şi răspunsul nostru: roagă-te pentru noi. Era vorba de litania tuturor sfinţilor. După sfânta liturghie am putut să văd mai mulţi seminarişti, îmbrăcaţi foarte elegant şi îngrijit, cu chipurile senine. Recunosc că mi-a trecut prin cap dorinţa să fiu şi eu odată ca ei. A fost un gând fulgurant şi firav, care, pentru că era încă devreme, m-a lăsat în pace, părându-mi ceea ce-mi imaginam atunci ceva măreţ şi greu realizabil pentru mine. Avusese loc consacrarea pentru dieceza de Iaşi a unui episcop, după ce trecuseră decenii de la arestarea Fericitului Anton Durcovici. Era un eveniment în miezul căruia m-am aflat şi eu, însă a cărui amploare şi anvergură nu puteam să le conştientizez în întregime.

După terminarea liturghiei, am aşteptat să vină preoţii şi împreună am plecat din nou spre Valea Seacă. Ştiu că ne-am oprit de două ori. Însă n-aş putea spune ce biserici am vizitat şi ce parohi am mai salutat. Eram atent să păstrez drumul la Iaşi şi participarea mea la consacrarea noului episcop ca un secret pentru mine, bucuros că, dintre atâţia ministranţi, parohul a catadicsit să mă ia cu el chiar pe mine. Toate aceste trăiri au fost acum exact 25 de ani. Mai târziu, aveam să intru în seminar, în anul 1995, şi să-l întânesc ca spiritual pe acelaşi preot, Petru Mareş, care văzându-mi descurajarea că în faţa mea stăteau 10 ani de formare, care mi se păreau mai lungi decât veşnicia, mi-a spus în luna octombrie a acelui an, aşadar la o lună după ce am început liceul, pe tonul calm şi relaxat pe care îl recunoşteam din copilărie: „Cristi, au mai rămas doar 9 ani și 8 luni.” Aşa de puţin şi eu nu-mi dădeam seama! Au trecut toţi anii şi în luna iunie a anului 2006, în solemnitatea sfinţilor Petru şi Paul, stăteam împreună cu colegii mei în catedrala de la Iaşi, răspunzând hotărât „vreau” celui care ne întreba de angajarea noastră conştientă şi deplină pentru a fi preoţi, adică celui care în prima zi a lunii mai a anului 1990 răspundea cu convingere şi gravitate: Volo!

Cu imaginea şi identitatea puţin familiară a celui consacrat pe 1 mai 1990, aveam să mă familiarizez în cei trei ani petrecuţi ca vicar la parohia catedralei. În faţa persoanei episcopului aveam ocazia să iau şi alte poziţii decât cea de verticalitate încremenită, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când îl vedeam la seminar. Puteam să-l ascult şi să-i răspund nu doar monosilabic şi cu o reverenţă rigidă, ca în faţa unei autorităţi impozante, ci calm, negâtuit de emoţie, cu o atitudine tot mai familiară, nu pentru că aşa îmi propusesem eu, ci pentru că aşa mă lăsa să mă simt în faţa lui. Puteam să-i văd nu doar ţinuta episcopală, publică, ci să-i cunosc şi profilul uman, cu feluritele trăiri din registrul sufletesc al unui om, remarcând sensibilitatea cu care a fost înzestrat şi pe care a demonstrat-o în multe împrejurări. Puteam să-i ascult nu doar predicile, ci şi multele impresii şi gânduri, îmbibate în prudenţă şi înţelepciune, care străbat inima unui om încărcat cu o responsabilitate atât de mare. Aveam ocazia să simt nu doar prestanţa unui om, ci şi paternitatea lui, spiritul de comuniune pe care îl cultiva în casa episcopală. Am folosit cuvântul paternitate. Îl subliniez cu roşu pentru a descrie una din marile caracteristici ale  personalităţii episcopului Petru Gherghel. Acesta a fost unghiul meu de simţire şi de vedere! Nu al altuia! În episcopul Petru Gherghel am întâlnit un om care gândeşte sub dictatul inimii şi nu al raţiunii neclintite şi impenetrabile; un om care nu afişează că le ştie pe toate, ci este dispus să întrebe, să se intereseze, să caute, să se confrunte cu alte idei; un om cu un profil de păstor integru, pasionat, căruia îi place cu-adevărat să celebreze, să participe la întâlniri, să se facă prezent, să comunice cu oamenii, să se roage cu ei; un om în care găseşti o doză consistentă de realism şi de înţelepciune bună pentru viaţă, laică şi sacerdotală deopotrivă. Ţin să precizez că aceste gânduri nu sunt deloc o evaluare „profesională” a unei persoane cu notorietatea publică şi eclezială ca cea a Ep. Petru Gherghel. Nu sunt eu în stare şi nici în măsură să fac aşa ceva! Nu sunt consideraţii de tipul acelora care să ceară asentiment sau să fie preluate şi confirmate de vreo instanţă sau de vreo persoană anume. Nu urmăresc să mă impun cu ele. Vreau pur şi simplu să exprim din punct de vedere strict subiectiv ceea ce am simţit eu în prezenţa lui, corelând aceste împărtăşiri cu participarea mea, pusă de mine sub semnul providenţei, la consacrarea din 1 mai 1990. Vor fi oameni în măsură să descrie şi să evoce personalitatea lui într-un mod mult mai amplu şi mai demn de luat în seamă. Eu m-am rezumat la aceste gânduri, la această răscolire de amintiri din copilărie, inspirat de jubileul celor 25 de ani de episcopat, pe care episcopul Petru Gherghel îl va sărbători mâine. Lăsând la o parte tonul indirect, aş vrea să-i adresez o urare simplă:

 Preasfinţite Petru Gherghel, cu ocazia acestui jubileu vă urez „La mulţi ani!” Cel care v-a ales şi v-a consacrat în slujirea poporului său, să vă păstreze în sănătate şi să vă umple cu duh de înţelepciune şi de iubire, pentru ca prin slujirea preoţească şi episcopală pe care o exercitaţi, să îndreptaţi mintea şi inimile oamenilor care vă întâlnesc spre iubirea lui Dumnezeu şi a Bisericii sale.

Isus, Bunul Păstor, atâta ne-a iubit...

   

     Gândindu-mă la imaginea Bunului Păstor de care ne-a vorbit evanghelia acestei duminici, mi-au venit în minte cuvintele unui cântec de adoraţie, profund şi înduioşător: "Isus, bunul Păstor, atâta ne-a iubit/Încât o tain-a rânduit să stea mereu cu noi". Pe vibraţiile plăcute ale orgii curgeau cuvintele acestui cântec pe o linie melodică mângâietoare, în ceasul de seară al duminicii. Isus - Bunul Păstor. Descrierea pe care şi-o face Isus, plecând de la imaginea Păstorului, sensibilizează mereu, în orice timp al istoriei, chiar dacă expresivitatea ei nu este cea din vremea lui. Ca prim lucru pe care ţine să-l precizeze cu privire la relaţia lui cu oile, este viaţa pe care le-o dă. El nu doar că o petrece alături de ele, dar le-o dă în întregime. Acesta e principalul distinctiv al Păstorului bun. Ce îl determină la un aşa sacrificiu? Felul în care înţelege să-şi trateze oile.

   Referindu-se la această metaforă a Păstorului, unii se simt iritaţi pentru statutul în care îi plasează textul: ei se simt nevoiţi să se identifice cu oile. Le pare dezonorant şi umilitor. Încep să invoce subînţelesurile acestei nereuşite comparaţii: spirit gregar, supuşenie nefiltrată raţional, manipulare. Aceştia nu sunt deloc atenţi la faptul că accentul nu cade atât pe oi cât mai ales pe identitatea Păstorului, pe modul în care îşi înţelege păstoritul, pe relaţia pe care o are cu oile. Când spune că el le cunoaşte pe oi, iar acestea îl cunosc pe el, rosteşte ceva profund, ceva ce trece dincolo de "capacităţile" unei oi în virtutea naturii ei de oaie (Înzestrările oiţei mioritice sunt ceva aparte şi de aceea rămân, ca în cazul de faţă, între paranteze!). Cunoaşterea aceasta o compară cu cea dintre el şi Tatăl. Acum rămâne să ne întrebăm noi în ce măsură ne cunoaştem noi Păstorul? Cât suntem de interesaţi să ştim tot mai mult despre modul în care se îngrijeşte de noi? Cât de des îi suntem recunoscători că şi-a dat viaţa pentru noi? Ce pătrunzător scrie în versuri Traian Dorz: "El le-a iubit cu dor nespus/Şi viaţa pentru oi şi-a pus/Şi pentru mântuirea lor/Blândul Păstor, blândul Păstor." Câtă docilitate suntem dispuşi să arătăm faţă de un asemenea Păstor? Sub ce autoritate credem că ne-am putea simţi mai bine, decât a lui?

     Isus, Bunul Păstor, atâta ne-a iubit...Îi ascultăm glasul inconfundabil şi îi arătăm dispoziţia de a-l urma. Pe el îl rugăm astăzi pentru toţi cei care sunt păstori peste multele comunităţi ale lumii, ca îi ei să se recunoască cu uşurinţă stilul, cuvintele şi programul pe care l-a avut Isus, Păstorul suprem.