Isus este exigent

Urmarea lui necondiţionată

   Cine citeşte sfârşitul evangheliei acestei duminici, rămâne pe gânduri, dacă nu chiar descumpănit cu privire la pretenţiile pe care Isus le exprimă către cei care intenţionează să-l urmeze. Fac abstracţie de respingerea lui din partea samaritenilor şi de reacţia vulcanică a fiilor tunetului şi mă refer la cei trei temerari care îi solicită lui Isus, fiecare în felul său, permisiunea de a-l urma fizic pretutindeni. Nu este Isus prea greu în cuvinte? Nu frânează el mai degrabă decât să stimuleze elanul celor trei? Nu cere el aproape imposibilul uman? Mulți ar conchide simplu, acuzându-l că e prea exagerat, că nu ține cont de relațiile interumane, că se contrazice cu alte pasaje din evanghelia care este tot a lui. De ce să nu accepte nicio condiție? De ce să fie de data asta urmarea lui atât de necondiționată? Nu demult citeam doar (parcă acum două duminici) că o iartă pe femeia păcătoasa, fără să pună nicio condiție iertării. Într-o parabolă ne spune că stăpânul milostiv iartă celui ce-i datorează zece mii de talanți în mod necondiționat. Tatăl milostiv îl primește acasă pe fiul risipitor și-l reabilitează în condiția sa de fiu fără să-l supună la nu ştiu ce penitenţe. Am putea deduce că Isus iartă și iubește fără să pretindă prestații atât de mari, renunțări atât de grele, performanțe morale atât de înalte.

        Din evanghelii înțelegem că Dumnezeu ne iubește și ne primește așa cum suntem, că nu stabilește condiții pe care să ne chinuim să le satisfacem. Și totuși, o iubire necondiționată, cum este cea a lui, așteaptă un răspuns pe măsură. Ea nu e chiar degeaba. Și cu cât răspunsul este mai necondiționat, cu atât simţirea iubirii este mai puternică.
        Şi dacă ne gândim mai bine, chiar nu impune Dumnezeu nicio condiție? Femeia păcătoasă este iertată, însă Isus îi spune clar: "mergi şi să nu mai păcătuieşti!"; datornicului îi dă de înţeles stăpânul că şi el trebuie să ierte, iar când vede că el nu face asta, porunceşte să fie aruncat în închisoare; fiul risipitor vine acasă însă cu conştiinţa că nu mai merită condiţia de fiu, ci de slujitor printre slujitori. Iubirea necondiţionată caută răspunsul uman necondiţionat.

      Isus pare să-i fi răspuns primului că nu are să-i dea nicio locuinţă, că nu trebuie să ia în calcul o casă sigură, un domiciliu stabil, câtă vreme el, Isus, este un itinerant. I-a părut greu omului şi a preferat să rămână deoparte. Următorul îl roagă pe Isus să-l lase să-şi îngroape tatăl. L-ar fi urmat deci cu această condiţie. Însă Isus nu arată nicio înţelegere, iar răspunsul lui e unul enigmatic, greu de înţeles: morţii să-şi îngroape morţii. Sigur i-au căzut greu aceste cuvinte şi nu l-au făcut decât să se răzgândească. Al treilea îi cerea doar să-şi ia rămas bun de la cei din casă. Noi, omeneşte vorbind, întru totul de-acord cu cererea lui, Isus, în schimb, inflexibil.

     Eu cred că aceste versete nu pot fi aplicate tuturor. Ele vizează vocaţiile speciale la o viaţă dedicată exclusiv slujirii lui Dumnezeu. Şi mai cred că Isus cheamă la o asemenea viaţă, fără ca persoana în cauză să-i implore acest lucru, să-i ceară explicit să fie printre cei chemaţi. El doar constată imboldul chemării din el. Isus îi avea deja pe cei 12 apostoli şi mergea acum cu ei la Ierusalim, să moară pe cruce. Chiar nu putea să facă asigurări sau să-şi ia timp pentru înmormântări şi despărţiri. Pe aceştia şi-i alesese el după criteriile lui. La câţiva dintre ei putem vedea o radicalitate impresionantă. Adică o urmare necondiţionată. Mă gândesc la fiii lui Zebedeu, Ioan şi Iacob: l-au lăsat pe tatăl lor şi l-au urmat. Mă gândesc la Matei: "s-a ridicat şi l-a urmat". Acest fel de urmare a lui Isus, care se verifică astăzi în viaţa consacrată, chiar nu trebuie să aibă condiţionări la adresa lui Dumnezeu. Pentru toţi ascultătorii lui Isus, pentru noi astăzi, această evanghelie rămâne, până la urmă, una grea. Înţelegerea ei însă creşte în măsura în care creşte iubirea noastră faţă de El.  

Sfinţii Petru şi Paul!

Cheile şi sabia

    Este cea mai frecventă reprezentare a lor: cheile şi sabia. Sunt puţine bisericile unde lipseşte icoana lor. Petru primeşte cheile din partea lui Isus şi puterea de a conduce Biserica sa. Paul, având sabia în mână pe drumul Damascului, este orbit de lumina lui Isus. Domnul pe care îl prigonea, îl va câştiga de partea lui şi îl va transforma într-un luptător al credinţei. E sărbătoarea lor! Dacă nouă ne dorim viaţă fericită, lor le doresc veşnicie fericită în comuniunea Celui pe care l-au slujit şi pentru care şi-au dat viaţa! Să ne umple cu mijlocirea lor de har. Astăzi ei sunt starurile spre care privim cu admiraţie şi respect. Din viaţa lor a făcut Isus adevărate opere! În slăbiciunile lor a acţionat cu atâta rodnice harul divin. Lor le cântăm astăzi:

Petru şi Paul, sfinţi preafericiţi, cu îndurare să ne ocrotiţi!

 

Celor care poartă numele acestor coloane ale Bisericii noastre, în toate derivatele feminine şi masculine, 

le doresc multe haruri prin mijlocirea lor,

o credinţă de stâncă şi o iubire totală faţă de Isus!  



Ziua Preotiei

Ziua hirotonirii

- 29 iunie 2006-

    Scriam nu demult că în biografia unui copil creştin catolic există o zi unică în frumuseţe spirituală, în lumină şi bucurie sufletească: ziua în care primește pentru prima dată sfânta Ostie, Trupul şi Sângele lui Isus. Sufletul inocent al copilului se umple de o bogăție divină inegalabilă.

     În biografia unui preot există o zi care nu se lasă comparată cu nicio alta de după ea, cu niciun alt eveniment, indiferent în ce companie sau în ce loc ar fi el trăit; există o zi căreia îi sunt rezervate haruri unice, o zi în care eşti mai mult al cerului, decât al pământului: ziua hirotonirii. Mă gândesc încă la profunda definiție pe care sfântul Ioan Maria Vianney ne-a lăsat-o despre preoție: "Preoţia este iubirea Inimii lui Isus". Merită reflecţie. Solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, ziua de 29 iunie, este pentru mulţi preoţi ziua hirotonirii. Mă număr printre ei. Şi cum aş putea să las să treacă această zi fără să deschid, ajutat de memorie şi umplut de gratitudine, pagina istoriei mele pe care găsesc datarea 29 iunie 2006? Ce zi! Ea este de fapt Ziua! Eram printre cei 20 din faţa altarului. Ceasul acela nu m-a găsit în altă parte, cu altă ocupaţie, cu altă prioritate, într-o altă ipostază, într-o altă ţinută. Eram cu alba pe mine şi încins la mijloc. Mă înfăţişasem şi eu să mi se ofere ceva pentru care nu puteam să manifest nicio pretenţie! Şi asta după 11 ani de formare. De ce să nu fi simţit eu dreptul de a fi hirotonit după atâţia ani? Nu ştiu ce să răspund, însă ştiu sigur că aveam sentimentul că stau în faţa unui cadou ceresc pe care îl primeam doar pentru că Dăruitorul lui aşa alesese. Era o bucurie indescriptibilă, care cu orice sforţare filologică din partea mea îşi menţine statutul de...indescriptibilă. Primeam eu sacramentul Preoţiei, dar simţeam că mă primeşte mai degrabă el pe mine, că mă cuprinde cu totul. Şi învăţ şi acum să înţeleg că aşa e el, un sacrament pretenţios, exigent, solicitant, gelos, care nu se mulţumeşte cu cuvintele mele, cu mintea mea, cu eventualele mele abilităţi. El vrea mai mult. El vrea şi inima, şi sentimentele, şi afecţiunea, şi timpul şi totul. El vrea să se vadă neîntrerupt în mine, chiar şi în absenţa vreunui însemn, a vreunei declaraţii verbale explicite că aş fi preot. Zâmbesc în sine mea, încredinţat de o certitudine: e minunat să fii preot! Lucrezi în contul lui Isus, pentru el, în intimitatea lui, în numele lui...Şi de atâtea ori nici măcar nu-ţi dai seama de-a binelea!
     Mă aşez din nou în tăcere şi închid cartea istoriei mele, cu pagina pomenită mai sus. Ea cuprinde şi alte sentimente şi trăiri care rămân mai departe în taina inimii mele.   Lui Isus, Domnului şi Învăţătorului meu, care cheamă şi alege mai departe, îi spun cu sinceritate şi reverenţă: Mulţumesc!   

 

(O melodie de o pace interioară deosebită. La min. 4.20, fericitul Ioan Paul al II-lea oferă Prima Sfântă Împărtăşanie unei fetiţe. Gestul imediat al acesteia este emoţionant!)

 

 

Iertarea şi păcatul

Isus şi femeia păcătoasă

    Mi-au auzit urechile de mai multe ori în această ultimă perioadă binomul iubire-iertare. Legătura dintre cele două cuvinte e indiscutabilă. Unde ai putea vedea iubire, fără să nu vezi şi iertare? Şi, iarăşi, cum să experimentezi iertarea, fără să simţi odată cu ea şi iubirea? Iubirile trecătoare sunt așa tocmai pentru că nu au vrut să cunoască iertarea. Iertările sunt condiționate, limitate și imperfecte pentru că nu au în spatele lor iubire. Episodul consumat în casa fariseului Simon, cu femeia păcătoasă, este frumos din toate punctele de vedere: literar, moral, teologic, sapiențial. Evanghelistul Luca, singurul care relatează despre iertarea femeii păcătoase, reușește și prin acest fragment să ne smulgă toată admirația și să ne pună pe gânduri. Cum se întâlnesc în viața noastră iubirea și iertarea? Cum îl percepem pe Dumnezeu și cum ne imaginăm că se comportă cu marii păcătoși (care, desigur, sunt alții. Cum să fim atât de nemiloși cu noi și să ne punem în rând chiar cu ei!)? În ce condiție se poate simți iertarea lui Dumnezeu?

       Simon este un fariseu care răspunde ireproşabil standardelor condiției lui de...fariseu. Nu ar trebui să-l atacăm cu invective și cu insulte, să-i infierăm prefăcătoria sau să-i afișăm nu ştiu ce păcate, deduse doar din simplul fapt că este un fariseu. El l-a invitat totuși pe Isus în casa lui, a acceptat să stea de vorbă cu un - în optica colegilor săi - predicator itinerant cu pretenţii de profet, şi nu l-a numit pe Isus altfel decât "Învăţător". Însă invitaţia pe care i-a făcut-o lui Isus nu ar fi devenit atât de cunoscută şi citită până azi, dacă nu ar fi apărut, pe nepoftite în casa lui, femeia păcătoasă. Aceasta reuşeşte cu gesturile ei să focalizeze toate atenţia asupra ei, să sensibilizeze orice cititor, să facă din acel ospăţ o întâlnire unică dintre iubirea divină şi iubirea umană prin intermediul iertării. Evanghelistul Luca ne permite să aruncăm o privire în adâncul sufletului lui Simon şi să vedem ce sentimente se dispută între ele. Monologul interior e ceea ce Simon, din varii motive, probabil discreţie faţă de oaspetele său, nu voia să exprime public, în auzul tuturor. El s-a mulţumit să urmărească atent ce face femeia şi, mai ales, ce reacţii are Isus cu privire la ea şi să-i condamne în sinea lui pe amândoi. Cum lui Isus nu-i poate rămâne nimic ascuns, nici cel mai tainic gând, caută printr-o povestioară să răspundă frământării şi judecăţii interioare a lui Simon. Parabola şi nu teoria este şi în cazul unui fariseu cea mai eficientă formă de învăţare.

     Cât de mult nu trebuie să admirăm la Isus modalitatea prin care alege să dea o lecţie! L-ar fi putut demasca pe Simon în public cu gândurile lui şi totuşi n-a făcut-o. I-a dat prilejul să răspundă el singur l-a întrebarea legată de iubirea celor datornici, ca apoi să-i arate unde greşeşte.

     Cât priveşte femeia, gesturile ei dădeau în vileag rând pe rând umilinţă (ştergerea picioarelor), iubire (desfacerea părului se făcea doar faţă de persoanele pentru care se manifesta o reală iubire) şi veneraţie (ungerea lor cu ulei). Ea îşi dorea, fără să aibă curajul s-o spună direct, un singur lucru: să fie iertată! Era conştientă că păcătuise şi probabil îşi dădea seama că, în cazul în care alegea să meargă înaintea lui Simon, nu pleca altfel de la el decât cum intrase. Cine i-ar fi luat eticheta de păcătoasă? Şi cine i-ar fi pus-o cu mai multă competenţă decât un fariseu? Însă Isus procedează descumpănitor pentru asistenţa din casa lui Simon, iar cu acordarea iertării trezeşte nedumeriri.

     Chiar aşa să procedeze Dumnezeu? Să arate aşa o dispoziţie în a ierta acolo unde noi am manifesta  "rezerva"? Cine îi cere iertare, află iubirea lui. Cine crede că nu prea are de ce să-i ceară iertare, acela "suferă" drept consecinţă de puţinătatea de iubire divină în sufletul lui. În relaţiile cu ceilalţi se aplică acelaşi interdependent binom: iubesc ca să iert şi iert ca să iubesc şi mai mult. Acum, fiecare îşi gândeşte cum vrea viaţa.

     De un lucru ne cam face siguri evanghelia: cine iartă puţin, este iubit mai puţin!   

    

Inima Neprihănită a Mariei

 

Cu glas de rugă

 

Inimă Imaculată a Mamei lui Isus,

care ai păstrat tăcerile şi cuvintele unicului tău Fiu,

care ai evitat orice păcat

care ai revelat iubirea maternă a lui Dumnezeu către noi

care ai depozitat toate frământările şi greutăţile de mamă

care ai rezistat atâtor suferinţe

care iubeşti orice suflet curat şi dornic de Dumnezeu,

care transformi orice inimă ce caută transformare,

îţi cer doar

să faci ca tăcerea mea să nu fie decât

o temeinică pregătire pentru adevăratele cuvinte,

o regăsire cu mine şi cu Dumnezeul care iubeşte

liniştea şi armonia,

o atentă controlare a ceea ce trebuie să rostesc 

şi a ceea ce trebuie să rămână doar în gând,

o percepere plăcută a ceea ce vrea să-mi spună Duhul Sfânt

şi un prilej de a mă gândi la toate tăcerile care au înfrumuseţat sufletul tău neprihănit.

Inimă Neprihănită a Mariei, roagă-te pentru inimile noastre.

Amin.