Drum de Advent cu a doua lumânare aprinsă

  Coroana de Advent răspândeşte acum în jurul ei lumina a două lumânări. În liniştea pe care arderea lor o potenţează trăiesc sentimentul că timpul trece foarte repede. Poate strigătul surd al acestei a doua lumânări e chiar în direcția de a mai estompa îmbulzeala anumitor gânduri şi acţiuni şi de a găsi forma adecvată de a mă pregăti pentru Crăciun. Activităţile sunt multe în zilele premergătoare acestei sărbători dragi. Echilibrul lăuntric menit să prevină repezeli şi necugetări trebuie revizuit şi împrospătat în fiecare zi. Există întâlniri multe, e "mersul" cu sf. Nicolae pe la familiile cu copilași, sunt momentele de reflecție cu diferitele grupuri în parohie şi mai apoi celebrările în școli. Toate necesită pregătire, iar pregătirea pretinde reflecție, iar aceasta din urmă cere un cadru de liniște.
      Despre a doua lumânare se spune că este a Betleemului. Sunt multe feluri de pregătire a Naşterii Domnului. Mă gândesc că Betleemul nu prea a fost pregătit pentru un aşa eveniment. Să-i fi scăpat lui Dumnezeu un aspect atât de important legat de întruparea Fiului său? Momentul era cât se poate de decisiv pentru istoria lui cu noi. Pe ce a pus accentul Dumnezeu și în ce măsură accentul în cazul pregătirii mele se mută pe lucruri producătoare de stress şi dispersie, și nu de liniște ori pace lăuntrică? Pregătiţi calea Domnului! Este strigătul lui Ioan către oamenii timpului său. Ecoul lui puternic străbate până în centrul gândurilor noastre. Cum îl luăm în seamă şi ce mişcăm în interior? Ce să pregătim aşa încât drumul lui Isus spre noi să fie cât mai lipsit de obstacole? Care din atitudini i-ar bloca accesul? Poate astăzi avem răgazul necesar de a reflecta asupra distincţiei dintre pregătirea exteriorului Crăciunului şi pregătirea interiorului lui. Cum a fost în ceilalţi ani? Cum se condiţionează acestea? Darul discernământului să amprenteze multele noastre acţiuni din următoarele zile pentru descoperirea formelor adecvate de pregătire, din care să se vadă că investiția de timp și energie a Adventului nu este pentru evidenţierea noastră în zilele de Crăciun, ci a aceluia care se naște în Betleem.    

A-nceput Adventul!

     În această seară am început timpul Adventului, celebrând sfânta Liturghie. Mulţi dintre cei prezenţi la biserică au venit cu coroanele de advent pentru a fi sfinţite şi pentru a  li se aprinde de către ministranţi prima lumânare. Nişte copilaşi de câţiva anişori ne-au încântat cu trei melodii, iar noi toţi am intonat apoi binecunoscutul cântec: Wir sagen euch an den lieben Advent. Ne pregătim pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, timp de patru săptămâni. Calendarul de advent este pe birou şi nu-mi dă voie să fiu furat de timp fără a-l conştientiza. Citesc tot felul de lucruri cu care aş putea marca această perioadă premergătoare Crăciunului. Poate astăzi reuşesc sa stau câteva minute într-o tăcere conştientă, concentrată, focalizată pe ceva spiritual, poate mâine îmi găsesc timp să citesc o reflecţie frumoasă despre o temă anume. Poimâine aş putea găsi un destinatar pentru o faptă bună. Și tot așa... Isus mă îndeamnă să veghez. Mă uit să văd ce înseamnă pentru mine această stare de veghe. Dispersia în activităţi este mereu o captură. Discernământul şi distanţarea de superficial este în schimb binefăcătoare. Aş vrea să adopt atitudinea cu care arde o lumânare, şi anume cu demnitate şi eleganţă, luminând fără să facă zgomot, ci în tăcere şi cu constanţă... Adventul este frumos, dar şi solicitant: te vrea în acţiune, dar nu activist, te vrea interiorizat şi recules, dar nu pasiv. Venirea lui Isus este importantă, indiferent ce crede lumea, iar de Crăciun bucuria este în funcţie de investiţia sufletească pe care suntem dispuți să o arătăm în aceste săptămâni. Arde prima lumânare....Să ne bucurăm că vine spre noi aşa o sărbătoare!

    

  Advent binecuvântat tuturor! 

....şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor!

     E ziua tuturor credincioșilor răposați. Mi-am făcut timp să zăbovesc câteva clipe în cimitir, purtat printre morminte de gândul la cei care au făcut deja marea trecere și sunt dincolo. Aducerile aminte sunt multe. Gândul propriei morți este inevitabil. Tăcerile sunt adânci, iar interogațiile tot mai cotropitoare. Cum le este celor care au trecut de clipa morții? În ce stare sunt? Este moartea o stare sau numai o trecere, o desprindere a sufletului de trup? Ce ne sperie din tot misterul ei? Întâlnirea cu Dumnezeu? Examinarea noastră capitală în lumina judecății lui? Sau, dimpotrivă, pierderea întâlnirii cu el? Pe unii îi îngrozește neantul de după moarte, faptul că nu mai rămâne nimic din ei, coruptibilitatea lor totală. Pe alții, același gând, al nimicului absolut în care se vor transforma, îi lasă indiferenți. Un tânăr își exprimă condoleanțele cu privire la tinerii morți în București, neuitând să precizeze că el nu crede în viața de după moarte. Părerea lui este de fapt a multora. Să nu crezi în viața de după moarte este pentru zilele noastre, mă gândesc, semnul unei tot mai mari naivități mentale şi spirituale. Îmi doresc să vină cât mai repede ziua în care afirmațiile: "Nu există Dumnezeu" şi "Nu există viaţă de după moarte" să fie taxate drept non-ştiinţifice. Nu pentru că ştiinţa va ajunge să ilustreze fizic realitatea meta-fizică a lui Dumnezeu ori pentru că va avea demonstraţii de ordin empiric cu privire la viaţa de după moarte, ci pentru că, în demersul ei, va fi constrânsă să admită argumente care să-i interzică definitiv negarea existenţei uneia sau a celeilalte. Ca în cazul în care constaţi că ai atâta lumină în jur fără să vezi sursa ei, şi eşti constrâns să admiţi că sursa există necesarmente. Mă bucur de serviciile pe care vrând-nevrând le face deja ştiinţa credinţei noastre. Chiar şi atunci când nu-şi propune deloc acest lucru!

     Pentru mine, cei plecaţi sunt doar plecaţi, dar nu şi dispăruţi. Dacă ar fi după voinţa lor, nu cred că ar opta pentru revenirea la această viaţă. Ne doare despărţirea de cei dragi, dar nu faptul că sunt morţi. Cu fiecare nouă zi ne marcăm temporal aproprierea de ei. Dacă e sigur că ei nu se mai întorc la noi, e la fel de sigur că noi păşim cu fiecare nou apus de soare spre revederea cu ei. Ce revedere! Memento mori! Aminteşte-ţi că trebuie să mori! Nu confer o calitate mai bună vieţii mele de pe pământ decât atunci când mi-o gândesc din perspectiva propriei mele morţi. Ce calitate ar avea discuţiile cu oamenii, sentimentele faţă de ei, acţiunile private şi publice dacă ţi-ai spune dimineaţa că este ultima ta zi pe pământ! Nu îngrozit, ci cu o luciditate calmă. Şi chiar să nu fie ultima şi tu totuşi să-ţi spui, cu ce ai greşi? "Ars moriendi" (arta de a muri) este o expresie care astăzi nu mai are conţinut pentru că ideea propriei morţi este refulată.  Mijloacele de comunicare ne tot prezintă morţi, însă mereu e vorba de moartea altora. Să trăieşti ca şi cum n-ai muri niciodată nu este reversul blamabil şi nechibzuit al artei de a trăi? 

     Plimbarea prin cimitir are ceva liniştitor într-însa. E comuniune de spirit cu atâţia oameni. E meditaţie benefică. E regăsire de sine. Celor plecaţi le dorim odihnă, lumină veşnică, fericire fără de sfârşit în casa Tatălui. Îngerii pe care i-am văzut astăzi pe la cruci erau cu ochii închişi, răspunzând parcă şi ei la urarea pe care o adresăm răposaţilor. Să aibă şi ei parte de odihnă împreună cu cei pe care i-au păzit în această viaţă? Celor plecaţi le mai dorim un Dumnezeu plin de iubire şi îndurare. Iar nouă? Să trăim cu luare aminte pe acest pământ, fără să prindem rădăcini prea adânci în el, pentru că noi credem că vom vedea bunătăţile Domnului (Ps 26) pe alt pământ, nu al celor morţi, ci al celor vii. 

 Odihna cea veşnică dă-o lor, Doamne,

Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor.

Să se odihnească în pace. Amin.

     
 (fotografiile sunt făcute în cimitirul parohiei Weiz)

     

       

M-am pozat cu...toamna

    Toată vraja cromatică ce se perindă prin faţa ochilor mei, luminile şi umbrele invadatoare ale acestor zile de octombrie, tăcerile introspective şi evadările în natură sunt zestrea pe care toamna cu nesaţ o pune la dispoziţia mea. O face fiindcă ea este în felul ei neîntrecut de generoasă. Pentru ca să o simt şi să mă complac în faldurile ei, mă grăbesc să ies afară. Afară din camera mea, din lucrurile care îmi stăpânesc cotidianul şi mă ţintuiesc în tot felul de monotonii şi rutine. Afară din existenţa mea ameninţată de blazare. Vreau să am pe suprafaţa ochilor reflexul frumuseţilor ei multicolore, opulenţa roadelor cu care se revarsă din toate părţile. Păşesc pe cărări pe care ea mi le-a presărat cu rânduri de frunze, transformând astfel mersul meu în sărbătoare, într-o jovială întâlnire cu mine însumi. 

     Mă uit avid în jurul meu şi văd că speranţa verdelui estival s-a preschimbat în auriul gloriei autumnale. Peste tot se simte plenitudine. E o mândrie solemnă în fiecare copac purtător de roadă. Mă simt ca răpus într-o celebrare cosmică din care nu fac parte agitaţiile febrile sau vacarmul aglomeraţiilor, ci numai pacea şi regăsirea mea în  mijlocul finitudinii debordante a lucrurilor. Şi în jocul inocent al frunzelor muribunde se prind pe nesimţite amitirile mele de demult şi de aproape. 

    Din regia toamnei fac parte scenarii ameţitor de frumoase. De aceea am ţinut dinadins să mă fotografiez cu ea. Ei îi recunosc mai multe înzestrări, pe care mi le resemnific în metafore ale vieţii. Mă gândesc la echilibrul ei termic: nu e nici de un rece hibernal respingător şi nici de o căldură estivală aplatizantă. Subînţeleg invitaţia ei de a mă mişca pe mediana vieţii mele în echilibru, departe de orice tip de extremisme: nici glacial şi nici fierbinte, atât în relaţia mea cu oamenii, cât şi în cea cu Dumnezeu. Apoi în tocmai gloria şi solemnitatea care o caracterizează, tomna îmi arată că există asemenea momente şi in viaţa mea, din coregrafia cărora nu are voie să-mi scape un detaliu: efemeritatea. Vraja cromatică a frunzelor e de scurtă durată. Acompaniamentul ei este temporar limitat. Emanaţiile ei euforice trebuie privite ca o palidă fulguraţie a gloriei eterne de după trecerea din această viaţă, a strălucirii luminii din cetatea celestă. Pe de altă parte, toamna este o încununare a efortului regenerativ al naturii, punctul ei cel mai înalt. Ea mă invită să-mi asum neobosit munca regenerării mele în vederea unei rodiri continue. Toamna înseamnă şi sfârşitul plantelor, al vitalităţii naturii. Ea mă cheamă să mă privesc din unghiul sfârşitului meu, care alfel decât cel al plantelor, nu este întru nefiinţă, ci întru nemuritoare fiinţă. 

       De toamna aceasta mă bucur într-un mod aparte. Ca de o unică toamnă. Altfel decât de toamna anului trecut, deoarece toamna aceasta nu este toamna anului trecut. Şi în ambianţa ei ei mă mişc dezinvolt, însoţit de fel de fel de gânduri care mă leagă de acest pământ, care mă desprind cu totul de el.      

     

  

Paradoxul primului loc

  Cine doreşte primul loc din moment ce pentru obţinerea lui trebuie să se situeze neapărat pe ultimul? Şi la ce strategii să recurgi ca să fii pe ultimul, pentru a avea plăcutul sentiment de a fi de fapt pe primul? Iar dacă pe alţii nu-i interesează situarea ta pe cea mai din urmă poziţie, cu ce te ajută să ştii doar tu că eşti primul? Te mulţumeşte faptul că această adjudecare de loc este o performanţă care ţine exclusiv de tine şi Dumnezeu? Isus dovedeşte din nou, ca în alte câteva locuri din evanghelie, că imitarea lui nu este chiar aşa uşoară cum se iluzionează unii să creadă. Să fii primul şi cel mai mare înseamnă să n-ai alte pretenţii de la tine decât să slujeşti cât mai bine. Slujirea la rândul ei, ca să fie autentică, n-are voie să fie selectivă. Se zice în text: "sclavul tuturor". Totuşi, să nu existe nici un discernământ cu privire la cei care beneficiază de slujirea mea? Ce voi gândi de profitori? Ce voi gândi despre cei care chiar şi-ar închipui că mă pot ţine de sclav? Pe unii chiar îi slujim cu plăcere, pe alţii acceptăm să-i slujim. Există şi oameni cărora nu le-am arăta nici o disponibilitate de a-i sluji.

    E grea slujirea când vrem să ne-o evalueze oamenii. Ea e o adevărată operă când ne-o apreciază Dumnezeu. Suntem pe deplin lămuriţi cu privire la menirea lui Isus pe pământ: el n-a venit să fie slujit, ci să slujească. El a luat ştergarul în mâini la ultima Cină. În poezia  Stergarul, se întreabă atât de pătrunzător Costache Ionid, dacă este cineva dispus să preia ştergarul, doarece gestul lui Isus a fost paradigmatic, şi, prin urmare, trebuie asimilat şi multiplicat la nesfârşit, Cât de indispuşi suntem să luăm ştergarul! Primul loc e prea exigent. E de talia sfinţilor, a spiritelor obediente. Dacă nu pentru a obţine primul loc, măcar pentru a fi imitatorii celui care ne-a slujit până la propria moarte, merită să ne asumăm programul slujirii. Şi mai merită pentru ceva: ne-am simţi în ultimă instanţă foarte apreciaţi de Dumnezeu, iar în faţa conştiinţei noastre, fără nicio o autoiluzionare, am fi nişte adevăraţi domni. Primul loc este ultimul sau ultimul e de fapt primul? În care ordine şi pentru cine?