Atitudine de credinţă

3 februarie

Meditaţie

Într-o împrejurare încărcată cu mulţime de oameni ni se revelează Isus în identitatea sa de taumaturg divin. Asistăm la un act în act: o minune în interiorul altei minuni. Deosebirea lor nu stă atât în faptul că prima e redarea sănătăţii, iar a doua, a vieţii, ci în modul cum se raportează Isus la ele. Chiar îl ia pe Isus prin surprindere faptul că o putere iese din el spre vindecarea unei femei? Să credem că  minunea a avut loc prin el, dar fără ştirea lui? Pe cât de discret şi-a cumpănit femeia acţiunea, pe atât de popularizat i-a fost cazul. Îl vor afla şi generaţiile de după noi! Isus nu a vrut să-i fie dată în vileag boala trupească, ci credinţa din spatele gestului ei. Aceasta trebuia adusă din spate în faţă, pusă în evidenţă, nu spre ruşinea, ci, dimpotrivă, spre lauda ei!

Minunii învierii copilei a vrut în schimb să-i confere o aură de tăcere: „El le-a poruncit cu insistenţă ca nimeni să nu afle aceasta”. De ce această deosebire? În timp ce în cazul femeii, Isus constată o credinţă în act, în cazul şefului sinagogii trebuie să îndemne la credinţă. Credinţa femeii e făcătoare de minune: „…credinţa ta te-a mântuit”. În cazul fetiţei, Isus îşi doreşte ca minunea învierii ei să fie făcătoare de credinţă, lucru mai greu de atins la oamenii înclinaţi să savureze senzaţii tari sau să-şi potolească curiozităţi exotice inutile.

Credinţa! Ce puteri nebănuite ascunde şi dezvăluie deopotrivă! Pe cei care au credinţă – iar ea nu este o dotare genetică, o înclinaţie socială sau o trăsătură a firilor naive, ci o adeziune continuă a inimii şi a minţii la ceea ce nu este niciodată pe deplin înţeles –, pe aceia îi atinge Dumnezeu în neînchipuite feluri. Iar minunile atingerii lui sunt multe. Celor care n-au credinţă, le apar derizorii multe din atitudinile şi trăirile credinciosului. Oamenii dispuşi să ridiculizeze, să caricaturizeze viaţa de credinţă, îşi găsesc tot felul de raţiuni de a nu crede în minuni, chiar dacă acestea se întâmplă în curtea lor, sub nasul lor. Pe de altă parte, şi credinciosului îi este greu să-şi explice sau să-şi motiveze credinţa. Cine vrea să-l înţeleagă, o poate face însă într-un singur mod: imitându-i stilul de viaţă. Multe situaţii şi evenimente din viaţa noastră capătă aura unei minuni, dacă le privim retrospectiv prin obiectivul credinţei. În lipsa credinţei, e totul pură întâmplare, fericită sau nefericită.

Reţine  

„Credinţa face ceea ce omul şi legea nu pot face”(sfântul Ioan Gură de Aur).

(Citirea evangeliei face înţeleasă mai bine, sper, întreaga meditaţie)

EVANGHELIA

Fetiţă, îţi spun scoală-te!

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 5,21-43
În acel timp, după ce Isus a trecut din nou cu barca pe ţărmul celălalt, o mare mulţime s-a adunat la el, iar el stătea lângă mare. ²² Atunci a venit unul dintre conducătorii sinagogii, cu numele de Iair, şi, văzându-l, a căzut la picioarele lui ²³ şi l-a rugat stăruitor, spunând: "Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi pune-ţi mâinile peste ea, ca să fie vindecată şi să trăiască!" ²⁴ Şi a plecat cu el. O mare mulţime îl urma şi îl îmbulzea. ²⁵ Iar o femeie, care avea hemoragie de doisprezece ani ²⁶ şi care suferise multe de la mulţi medici şi îşi cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău, ²⁷ auzind despre Isus şi venind din spate prin mulţime, i-a atins haina; ²⁸ căci îşi zicea: "De voi atinge chiar şi numai hainele lui, voi fi salvată". ²⁹ Îndată, hemoragia ei s-a oprit şi a ştiut în trupul ei că a fost vindecată de boală. ³⁰ Isus şi-a dat seama îndată că o putere ieşise din el şi, întorcându-se către mulţime, a spus: "Cine mi-a atins hainele?"³¹ Dar discipolii i-au zis: "Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui «Cine m-a atins»?" ³² Dar el privea de jur împrejur s-o vadă pe cea care făcuse aceasta. ³³ Femeia, cuprinsă de frică şi tremurând, ştiind ce i se întâmplase, a venit şi s-a aruncat în faţa lui şi a spus tot adevărul. ³⁴Atunci el i-a spus: "Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta!" ³⁵Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorul sinagogii, spunând: "Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe învăţătorul?" ³⁶ Dar Isus, neţinând seama de cuvântul spus, i-a zis conducătorului sinagogii: "Nu te teme, crede numai!" ³⁷ Şi nu a permis nimănui să-l urmeze în afară de Petru, Iacob şi Ioan, fratele lui Iacob. ³⁸ Când au venit la casa conducătorului sinagogii, a văzut frământare şi pe cei care plângeau şi boceau mult. ³⁹ Intrând, le-a spus: "De ce vă agitaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme". ⁴⁰ Dar ei îl luau în râs. Însă el, dându-i afară pe toţi, a luat cu sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei care erau cu el şi a intrat acolo unde era copila. ⁴¹Atunci, prinzând copila de mână, i-a spus: "Talitha qum!", ceea ce tradus înseamnă: "Fetiţă, îţi spun scoală-te!" ⁴² Fetiţa s-a ridicat îndată şi a început să umble. Ea avea doisprezece ani. Iar ei erau uimiţi peste măsură. ⁴³ El le-a poruncit cu insistenţă ca nimeni să nu afle aceasta şi le-a spus să i se dea să mănânce.

Întâmpinarea Domnului!

2 Februarie

Meditaţie

Sărbătoarea de astăzi are printre altele efectul de a ne transfera emoţional în fascinanta atmosferă a Crăciunului. Iosif, Maria şi Pruncul lor de 40 de zile sunt în templu. Evanghelistul Ioan ne spune că Dumnezeu ni l-a dat nouă pe Fiul său. Acum părinţii lui fac gestul invers, oferindu-l pe Isus Tatălui său. Prezentarea lui Isus la templu este o împlinire a legii cu privire la primul-născut, aşa cum precizează în trei rânduri evanghelia.

Pentru noi acest fundal legislativ nu mai are nici o importanţă. Ce să reţinem atunci de la această sărbătoare? Ar fi mai întâi cuvintele bătrânului Simeon cu referire la Isus: „lumină spre luminarea neamurilor”. Metafora luminii a pierdut în zilele noastre din forţa ei originală. E adevărat că trăim şi noi în alternanţa noapte/zi, însă nopţile nu ne mai sunt înecate în întuneric, fără vreo sursă de lumină, ca-n acele vremuri. Multe lumini artificiale ne luminează exteriorul, în timp ce în interiorul nostru întunericul ia proporţii nebănuite.  

„Îţi doresc multă lumină interioară!”, sunt cuvintele unei urări pe care îmi place s-o aud şi s-o transmit la rândul meu altora. Isus este pentru oameni această lumină, iar noi, creştinii, ar trebui să devenim reflecţiile ei fidele. Asta înseamnă să avem lumină în gânduri, în opţiunile pe care le facem, în sentimentele pe care le exprimăm, în purtarea noastră privată şi publică. O asemenea lumină nu este generată de nimeni şi de nimic. Cine o posedă, a primit-o de la cel care s-a numit pe sine „Lumina lumii”. Pentru obţinerea ei, facem bine dacă procedăm cu noi aşa cum au procedat Iosif şi Maria cu copilul lor: ne ducem sau ne lăsăm duşi de către alţii la templu, adică la biserică. Şi asta nu pentru alt scop decât cel de atunci: să ne oferim pe noi înşine lui Dumnezeu! Poate acesta este sărbătoarea potrivită pentru a reflecta asupra familiarităţii noastre cu biserica parohială, cu ambientul ei interior. Ne pătrund sentimente religioase atunci când ne apropiem de altar? Simţim că ne pătrunde în acel spaţiu sacru o rază din lumina lui Isus? Ne apropiem de tabernacol cu gândul că mergem în întâmpinarea Domnului? Să ne gândim că am putea deveni pentru mulţi subiecte de lumină, nu pentru că noi înşine am lumina, ci pentru că Isus ar lumina prin noi spre ceilalţi.

 

Reţine

 „Isus vine să ne întâlnească. Să-i ieşim în întâmpinare, pentru a-i ura bun venit!” (Maica Tereza).

Autoritatea lui Isus

1 februarie

Meditează

Prima minune a lui Isus relatată de evanghelistul Marcu este o exorcizare. Înainte de a ajunge la descrierea ei, el vrea să arate oricărui cititor al evangheliei sale o caracteristică esenţială a lui Isus: autoritatea sa. Nu era o autoritate învăţată de la cineva sau delegată de cineva. Era autoritatea celui pe care el îl prezintă în primul verset al operei sale, folosind cuvinte mari: „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”. El vrea să ne spună că una din misiunile pentru care Isus a venit în lume este nimicirea forţelor Răului. În acest episod, Mântuitorul este într-o confruntare publică, directă cu duhul necurat. E interesant că acesta era chiar în sinagogă, locul unde se citeşte din Scriptură. Ce căuta chiar acolo, asta nu mai ştim! Din vociferarea lui se deduce că Isus îl deranjează. Mai mult, în prezenţa lui, el e nevoit să-şi anunţe cu glas tare propria distrugere şi a celor din specia lui. Cât îl priveşte pe Isus, el nu este dispus să-i vorbească. Măcar că duhul îi dezvăluia lucruri adevărate! Isus era realmente Sfântul lui Dumnezeu, venit între oameni să anihileze răutatea diavolului.      

Atitudinea lui Isus are pentru noi o valoare paradigmatică, exemplară: cu diavolul nu stăm la discuţii, chiar şi atunci când şoaptele lui compilează adevăruri, fiindcă finalul este întotdeauna ostil nouă. Din evanghelie învăţăm acest lucru. Din partea multor curente de gândire moderniste, altceva. Să vorbeşti despre diavol în unele medii mai ales occidentale, înseamnă să vrei cu bună ştiinţă să fii pentru unii ascultători ridicol. Discursul despre el adoptă genul poveştilor de care copiii – hipersensibilii copii – trebuie neapărat protejaţi. Reprezentările lui medievale ilustrează o mentalitate de mult apusă. Credinţa în existenţa lui nu cadrează cu faptul de a fi în pas cu contemporaneitatea.

Se ridică nişte întrebări inevitabile: cine i-a vorbit lui Isus în evanghelie, în acest pasaj şi în altele? De ce se scrie şi astăzi despre exorcism? Manifestările violente ale celor posedaţi, limbile străine în care încep brusc să vorbească sunt reductibile la nişte nevroze acute sau tulburări psihice, aşa cum ne lămuresc doctorii necredincioşi? Oare nu se iluzionează oamenii cu faptul că „atotştiutoarea” ştiinţă le lămureşte pe toate? De la Isus învăţăm altceva! Pe el ni-l dorim lângă noi în orice ispită ştiind bine cât de fragili şi vulnerabili suntem. 

Reţine

Nici o autoritate umană nu trebuie plasată deasupra autorităţii lui Dumnezeu. Altfel, riscă să degenereze în stăpânire diabolică.  

(textul este cel din broşura "De la răsărit până la apus")

Pr. Cristian Diac

Învăţătorule, unde locuieşti?

    Răspunsul pe care îl primesc cei doi apostoli este deopotrivă încifrat şi revelatoriu. Nu ştim exact unde a putut Isus să-i ducă pe Andrei şi Ioan ca să le arate propria locuinţă; nici nu ştim unde anume au rămas împreună în acea zi. Pe de altă parte, invitaţia lui Isus dezvăluie ceva esenţial pentru cel care îşi propune să-l cunoască pe Isus: trebuie să meargă la el şi să vadă. Episodul se derulează destul de repede. Aş fi vrut să fie mai bogat în replici. Schimbul de cuvinte este însă foarte scurt. Textul totuşi are plinătatea lui. Întrebarea în sine şi răspunsul, aşa scurt cum apare, conferă episodului acest caracter plenar. Unde locuieşte Isus? Chiar merită să intrăm cu gândurile în spatele acestei întrebări. La Betleem doar s-a născut şi a rămas o perioadă scurtă de timp. Imediat după aceea, în Egipt, presupunem că la fel. În Nazaret a fost destul de mulţi ani din viaţa lui acasă. Dar în timpul activităţii publice? În timpul evanghelizării? Evangheliştii ni-l prezintă ca pe un itinerant. Locuieşte peste tot şi nicăieri anume. Familia lui nu şi-l mai revendică în mod exclusiv pentru că el vrea să devine fratele celor care se decid să împlinească voinţa Tatălui său. Unde locuieşte Isus? Răspunsul ar fi: în fiecare loc unde este lăsat să locuiască. Şi cu Dumnezeu este la fel. 

     Ca să locuiască Isus undeva, el trebuie să fie lăsat şi, iarăşi foarte important, înţeles. "Veniţi şi vedeţi!" înseamnă pentru mine să nu mă mulţumesc cu a mă informa despre biografia, faptele şi impresiile pe care şi le-au făcut unii sau alţii despre el, fie ei chiar şi teologi de marcă. Nu înseamnă să recurg la mărturisirea vreunui credincios, fie el şi evlavios. Ca să-l cunosc pe Isus, trebuie eu însumi să merg şi să văd şi nicidecum să mă interesez de ce îmi spun cei care au mers şi l-au văzut. Drumul spre el nu-l poate suplini nimic. El nu poate fi delegat. El trebuie făcut personal. Vrei să simţi cât e de plăcută rugăciunea sinceră şi profundă? Nu-mi cere să-ţi ţin prelegi despre ea! Apucă-te şi roagă-te în următoarele zile, şi vei simţi tu însuţi ceva ce eu nu-ţi pot explica! Vrei să vezi ce gust indescriptibil de bun are iertarea de la spovadă? Nu'mi cere să-ţi desfăşor argumente despre beneficiile iertării! Mergi la spovadă şi ai să vezi singur! 

     E bine că Isus nu le spune ucenicilor nimic concret despre locuinţa sa. Ea, odată descoperită, nu este aceeaşi pentru toţi. Nu fiecare îl găseşte pe Isus acasă în acelaşi mod. Depinde de dipoziţiile cu care plecăm la drum spre el; depinde de ce fel de aşteptări avem, odată ajunşi la el. Isus se adecvează fiecărei persoane în mod diferit, deşi el este acelaşi.  

     Unde este Isus acasă? Cineva spunea bine că acasă nu este un loc, ci un sentiment. În cel fel este Isus acasă în camera în care locuiesc? Nu trebuie să caut în cărţi. Simt sau nu. În ce fel este Isus acasă în familia mea? Cât mai este Isus acasă în Europa noastră? "Veniţi şi vedeţi!" sunt cuvinte plasate la începutul unei evanghelii. E ca şi cum Isus ne-ar spune: intraţi pe teritorul acestei evanghelii, cercetaţi-o voi înşivă, în mod deosebit cu inima, şi vă veţi lămuri la capătul ei unde locuiesc, atunci când veţi simţi că sunt la voi, în viaţa şi în inima voastră.   

Botezul lui Isus

   În fiecare an sunt nevoit să constat sentimentul de nostalgie pe care îl poartă spre mine sărbătoarea Botezului Domnului. Mulţi predicatori nu lasă în afară observaţia că odată cu această zi se încheie timpul liturgic al Crăciunului. E minunat Crăciunul, e prea frumos ca să nu dureze mai mult. Cât de  încălzite ne sunt inimile în ziua Nașterii lui Isus și ce sărbătoare este înăuntrul nostru. Câtă lumină de har! Reforma liturgică făcută la Conciliul din Vatican a fost, din acest punct de vedere, în defavoarea Crăciunului, sub aspectul temporal, deoarece înainte (nu mult înainte!) el se încheia odată cu sărbătoarea Întâmpinării Domnului, la data de 2 februarie. Ei, cumva am să mă vindec eu și de nostalgie!  

     Cu Ioan ne-am însoțit în timpul Adventului purtându-ne spre ieslea lui Isus, cu el părăsim timpul feeric al Crăciunului. Figura lui este mare, fără a fi totuși centrală în evanghelii. El e mare nu prin sine, ci prin cel pe care îl premerge. Isus încheie lungul timp al tăcerii și al anonimatului în Nazaret și începe solemn activitatea publică. Începe printr-un act de umilință: Cuvântul divin vine înaintea Vocii care botează; cel care este Apa vieții acceptă să coboare pe creștetul lui apa impură a acestei lumi. Orice eveniment își câștigă o autentică măreție numai dacă lasă spațiu de manifestare umilinței. Marile personalități sunt abia atunci mari când au ajuns să fie și umile. Isus își marchează ieșirea din ascundere prin umilință! Iar în acest context are loc teofania: manifestarea sfintei Treimi cu declarația Tatălui. Cerurile i s-au deschis lui Isus. S-au deschis în fața Umilinței Fiului. În lipsa umilinței, mulți reclamă ceruri închise și un Dumnezeu advers și neînțeles. În lipsa umilinței, Dumnezeu nu spune nimic, este tăcere chinuitoare și lipsește orice vibrație de Duh divin deasupra noastră. În lipsa umilinței ne copleșește tentația că am fi noi dumnezeu sau că n-am fi nimic în ochii nimănui. 

      Isus e Fiul în care Tatăl și-a găsit plăcerea. Isus e Fiul în care și noi ne găsim plăcerea. Sfinții ne divulgă, atât cât le permite limbajul omenesc, ce nebănuite plăceri decurg din relația cu Isus. Altele decât cele de la lucruri, de la oameni, de la lume. Să-l rugăm pe Duhul lui Dumnezeu să ne mijlocească o relație puternică cu Isus pentru a ne învrednici de cuvintele Tatălui, în această viață și mai ales la începutul celei fără sfârșit!