Botezul lui Isus

   În fiecare an sunt nevoit să constat sentimentul de nostalgie pe care îl poartă spre mine sărbătoarea Botezului Domnului. Mulţi predicatori nu lasă în afară observaţia că odată cu această zi se încheie timpul liturgic al Crăciunului. E minunat Crăciunul, e prea frumos ca să nu dureze mai mult. Cât de  încălzite ne sunt inimile în ziua Nașterii lui Isus și ce sărbătoare este înăuntrul nostru. Câtă lumină de har! Reforma liturgică făcută la Conciliul din Vatican a fost, din acest punct de vedere, în defavoarea Crăciunului, sub aspectul temporal, deoarece înainte (nu mult înainte!) el se încheia odată cu sărbătoarea Întâmpinării Domnului, la data de 2 februarie. Ei, cumva am să mă vindec eu și de nostalgie!  

     Cu Ioan ne-am însoțit în timpul Adventului purtându-ne spre ieslea lui Isus, cu el părăsim timpul feeric al Crăciunului. Figura lui este mare, fără a fi totuși centrală în evanghelii. El e mare nu prin sine, ci prin cel pe care îl premerge. Isus încheie lungul timp al tăcerii și al anonimatului în Nazaret și începe solemn activitatea publică. Începe printr-un act de umilință: Cuvântul divin vine înaintea Vocii care botează; cel care este Apa vieții acceptă să coboare pe creștetul lui apa impură a acestei lumi. Orice eveniment își câștigă o autentică măreție numai dacă lasă spațiu de manifestare umilinței. Marile personalități sunt abia atunci mari când au ajuns să fie și umile. Isus își marchează ieșirea din ascundere prin umilință! Iar în acest context are loc teofania: manifestarea sfintei Treimi cu declarația Tatălui. Cerurile i s-au deschis lui Isus. S-au deschis în fața Umilinței Fiului. În lipsa umilinței, mulți reclamă ceruri închise și un Dumnezeu advers și neînțeles. În lipsa umilinței, Dumnezeu nu spune nimic, este tăcere chinuitoare și lipsește orice vibrație de Duh divin deasupra noastră. În lipsa umilinței ne copleșește tentația că am fi noi dumnezeu sau că n-am fi nimic în ochii nimănui. 

      Isus e Fiul în care Tatăl și-a găsit plăcerea. Isus e Fiul în care și noi ne găsim plăcerea. Sfinții ne divulgă, atât cât le permite limbajul omenesc, ce nebănuite plăceri decurg din relația cu Isus. Altele decât cele de la lucruri, de la oameni, de la lume. Să-l rugăm pe Duhul lui Dumnezeu să ne mijlocească o relație puternică cu Isus pentru a ne învrednici de cuvintele Tatălui, în această viață și mai ales la începutul celei fără sfârșit!