Cu gândul la cerul sfinţilor!

      I-aş cere lui Dumnezeu astăzi un favor, luând în calcul că intenţia mea i-ar putea apărea drept o cutezanţă neadecvată! Îndrăzneala, Doamne, mila ta mi-o scuze! I-aş cere să mă lase să trag o fugă până-n cer şi, într-o suflare (m-aş mulţumi şi cu atât!) să-mi dea voie să-i văd pe sfinţi în luminile cereşti cu care îi învăluie gloria sa dumnezeiască. Venind înapoi din acest scurtcircuit celest, exact la masa acestui birou, aş începe să scriu altfel, fără a sta pe gânduri şi a tot cumpăni ce cuvinte ar fi mai potrivite pentru descrierea lor, a sfinţilor. Sau, dimpotrivă, cu tastele sub degetele mele, aş simţi, neputincios, că nu mai pot să scriu nimic, nici măcar un rând, blocat în extazul acelei fulgurant moment pe care mi l-ar fi dat Dumnezeu drept cadou neasemuit. Dar pentru că o asemenea pre-gustare (acel pre este o particulă ce sugerează speranţa a ceea ce va să fie, şi nu prezumţia că va fi neapărat aşa!) nu-mi este oferită, îmi rămâne să încep să scriu epigonic despre ceea ce în fond nu cunosc nimic! Îmi imaginez că ne-ar ajuta enorm, pe toţi, favorul de a avea chiar şi numai pentru o secundică priveliştea fericirii sfinţilor în cer. Mă gândesc că am deveni pe dată tânjitori neobosiţi, împătimiţi incurabili după dincolo, sfâşiaţi de dor după fericirea celor de acolo, declasând şi dispreţuind pe dată ofertele voluptoase ale vieţii pământeşti! Mă mai gândesc că ne-am raporta altfel la oameni, la lucruri, la noi înşine! Ne-am iubi altfel, am trăi gândind şi simţind altfel, aşteptându-ne moartea surâzători, ştiind prea bine că ea, stimata, ne deschide poarta spre...Totul. 

       E ziua Tuturor Sfinţilor! Ce sărbătoare minunată! Te plimbi cu mintea şi cu inima de la un sfânt la altul, te copleşeşti de tot felul de admiraţii, te gândeşti la cei care nu sunt trecuţi cu numele nicăieri, dar pe care Dumnezeu îi are înscrişi în memoria sa, pentru veşnicie. Atâţia sfinţi se desfată deja în bucuriile cereşti pe care orice sforţare din partea noastră de a ni le imagina este zadarnică. Cum să fie oare fericirea lor? Ne-ar putea ajuta pe pământ ceva, ca să avem măcar o palidă idee? Mă gândesc că ar fi o singură realitate: Iubirea. Ce poate fi mai sublim pe acest pământ decât sentimentul că eşti iubit şi că, pe linie de consecvenţă, iubeşti? Iubirea este Ireductibilul. Adică toate se reduc la ea. Dar ea nu se mai reduce la nimic. Ar fi vreunul prin cer, fără să o fi simţit şi trăit în această viaţă? Nu cred. Îmi vine în minte sf. Tereza a Pruncului Isus. Tot îşi căuta vocaţia în Biserică şi nu ştia unde să se plaseze. Era deja în mănăstire, dar voia mai mult. Greşit! Tereza voia Totul! Şi la un moment, ca într-o explozie de bucurie, exclamă: în inima Bisericii eu voi fi iubirea! Tereza a ţintit în esenţă nu în detalii! 

     Sfântul! Formulă optimă a oricăruia dintre noi. O atingem? Astăzi îi admirăm pe cei care au întruchipat această formulă. Au trecut prin slăbiciuni, păcate, căderi. Cerul le-a oferit iarăşi şi iarăşi haruri, pentru că niciodată nu s-au săturat să i le ceară. Au mers sigur după principiul: don't give up! Nu contează că e greu, că ai să mai cazi, că nu vei avea dispoziţii favorabile! Nu renunţa! 

       Reţetă pentru a fi sfânt? În evanghelie se găseşte reţeta, iar fiecare sfânt a personalizat-o cum a putut mai bine! Ce creativitate! Ce conlucrare cu harul lui Dumnezeu! Ce perseverenţă! Au avut deja şansa să-şi spună: a meritat totul! Eu nu ştiu cum spunem noi. Astăzi ne facem datoria să-i lăudăm, să-i cântăm, să ne bucurăm şi să-i rugăm să ne însoţească pe cale. Că-i mai mică, că-i mai lungă, nu contează! Să ne fie alături! Dumnezeu sigur îi lasă, numai noi să-i vrem! 

     Toţi sfinţii şi sfintele lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi, ca să avem şi noi loc în luminile dumnezeirii în care vă strălucesc chipurile. Amin. 

Cerul e dorul meu!

Trăiri tomnatice

     Nu m-am gândit îndelung cu ce ar putea să mă ademenească celelalte anotimpuri, însă ştiu bine că toamnă mă cheamă cu toată splendoarea ei, într-o îmbietoare formă, să stau cu mine, să zăbovesc la umbra mea. Şi aşa, rămas singur, să-ncep să cuget la ce sunt, asumându-mă cu tot ce-am fost şi cu tot ce îmi închipui că ar urma să fiu. Nu pot să nu mă iau în serios când toamna este de jur împrejurul meu! O plimbare prin natura policromă, în care pașilor le dau șansa să mă poarte doar pe mine, cu multele mele gânduri și frământări, adunate nici eu nu știu cum pe axa timpului meu, este ca o celebrare intim-personală pe care numai generozitatea unei toamne mi-o poate oferi. Când din mâinile ei bogate, toamna lasă să se mai desprindă câte o frunză ca să cadă mângâietor peste mine simt că e sărbătoare, una a liniştii şi a regăsirii.  

       Toamna mă lasă în seama mea, satisfăcut de bucuria de a fi cu mine însumi. Ea îmi poartă gândurile spre trecuturi nostalgice, din care n-au mai rămas în mine decât scumpe amintiri. Tot ea îmi ia visele şi mi le duce departe în timp, până în pragul sfârșitului, dacă nu chiar dincolo de el. Dialectica temporalului şi a atemporalului o simt copleşitor în interiorul meu mai ales în după-amiezile de octombrie, când soarele, obosit să mai lumineze, agonizează într-un oranj admirabil pe bolta cerească, lăsând să mi se înece privirea în orizonturi fără sfârşit. În splendorile și descompunerile toamnei găsesc metafora întregii mele vieți. Trăiesc clipe de lumină, de înălţare, de glorie. Totodată, sentimente şi deziluzii pier în mine, topindu-se în neantul neîmplinirii lor. 

       Culorile toamnei sunt multe! Verdele omogen al verii nu se transformă într-un galben omogen autumnal. Nu! Toamnă în fantezia ei îşi rezervă o ameţitor de frumoasă simfonie cromatică, în faţa căreia se oglindeşte atât de frumos diversitatea trăirilor sufletului meu, a oamenilor din viaţa mea, a vieţii în întregul ei. Toamna e cea care aproape mă imploră să dau frâu liber nostalgiei. De fapt, ea e cea care mi-o hrăneşte aducând pe scena simţirilor mele doruri recente şi vechi, locuri şi oameni care nu mai sunt nicăieri decât în inima mea. De ce mi-aş reproşa că sunt nostalgic? De ce aş sugruma în mine un asemenea sentiment? Jubilaţia, vitalitatea, energia, sobrietatea mi le simt celelalte anotimpuri îndeajuns. Cum altfel să rezonez mai bine cu freamătul frunzelor de toamnă? Chiar aş putea să nu fiu măcar puţin nostalgic? Aş reuşi să nu mai port în mine o surdă neîmplinire şi un dor de mai mult decât ceea ce dă lumea?

        Pe covoarele de frunze pe care mi le aşterne în cale toamna în abundenţa ei, păşesc uşor, gol de interese contingente. Păşesc, călcând cu grijă pe axa timpului meu, şi cobor dintr-o clipă într-alta, contemplând splendoarea sfârşitului naturii din jurul meu, încâtat de culori, de frunze, de adierea vântului, de soarele mângâetor, de prilejul pe care mi l-a oferit toamna: acela de a fi stat puţin cu mine.    

Dumnezeu are aşteptări de la noi!

     Şi Isus a mai spus o parabolă. Una legată tot de vie, de viticultori. Şi Isaia a spus tot o parabolă. Cât de frumos începe lectura din cartea lui: "Voi cânta pentru prietenul meu cântecul celui ce mi-e drag despre via sa". Mi-l pot imagina în piaţă declamându-şi textul, cu un ton răsunător, cu o audienţă tot mai mare. Subiectul e incitant: cineva depune tot efortul pentru o vie. O drăgălăşeşte, îi arată o atenţie pasionată. De-ar putea fi via conştientă chiar şi pentru o străfulgerare de moment de  o aşa investiţie, cred că şi-ar dori imediat să rodească de mai multe ori pe an! Aşteptarea prietenului şi a ascultătorilor deopotrivă este surprinzător înşelată. Tânguirea celui care lucrase atât de mult în vie şi pentru vie e preluată şi de adunare: "Ce-aş mai fi putut face viei mele şi nu i-am făcut? El ştie deja ce urmează să facă: absolut totul pentru grabnica ei distrugere. Şi ascultătorii lui nici nu ştiau că de fapt ei erau chiar via! 

     Ne mutăm pe axa timpului mai încoace cu 800 de ani şi-l vedem pe Isus în mijlocul oamenilor. Are pregătită o altă parabolă. Destinatarii ei sunt bine precizaţi: mai-marii preoţilor şi farizeii. Aşadar nu toţi oamenii. Lor le cuprinde într-o singură parabolă istoria unui popor pe întinsul a sute de ani. Se cuprinde şi pe sine, cu destinul lui pământesc. Cum şi cât au înţeles atunci fariseii substratul parabolei, nu ştim. De data aceasta răspunsul la întrebarea lui Isus: "Ei bine, când va veni stăpânul ce le va face acestor viticultori?" nu este dat de el, ci de ascultători: "Ca pe nişte răi ce sunt, îi va ucide fără milă". E răspunsul lor, înmuiat într-o dreptate vindicativă. Aşadar, nu Isus spune asta, ci fariseii. Din partea lui Isus vine un alt răspuns: cel cu piatra unghiulară. Ar proceda Dumnezeu aşa cum spun ei? S-a verificat asta în cazul lui Isus Cristos? Gestul uciderii Fiului a fost convertit de Dumnezeu în lucrare de mântuire.

    Ne-am putea întreba: de ce a mers atât de departe Dumnezeu? De ce l-a mai trimis pe Fiul său? A subestimat el cumva răutatea oamenilor? A ştiut şi totuşi ni l-a trimis. Numai ca să ne mântuim! Să rămânem în vie! Dumnezeu are aşteptări de la noi. Începe o nouă săptămână. Investiţia lui este verificabilă la fiecare om în parte. Trebuie să aducem roade! Putem...şi ştim bine asta!

Sărbătoarea Recoltei în parohie!

     A fost azi sărbătoarea recoltei sau Duminica Recoltei. Iar în biserică a fost număr neobişnuit de mare de credincioşi. O vorbă germană spune: wer denkt, der dankt. Într-o traducere liberă şi exactă în acelaşi timp, vorba înseamnă: cine gândeşte, mulţumeşte! Omul în măsură în care mulţumeşte Creatorului său pentru bogăţia recoltei şi a darurilor pe care le primeşte, arată vădit că gândeşte. Reflecţia cu privire la această intercondiţionare: gândire-mulţumire e demnă de scormonit mai departe. Sfânta Liturghie este Euharistie. Iar Euharistia este, aşa cum semnifică termenul în limba greacă: act de mulţumire. Ce-i vom da Domnului pentru tot binele pe care ni l-a făcut? Îi vom da recunoştinţa noastră.

      Credincioşii au putut să mănânce cu toţii după sfânta Liturghie (bineînţeles, şi în cadrul ei!) și să se bucure împreună pe parcursul orelor de după-amiază, în curtea largă a parohiei. Imaginile de mai jos, sărace şi neprofesionale, surprind câteva ipostaze din cadrul sărbătorii. 

      După cum se vede în imaginea de mai jos, e purtată în procesiunea coroana din duminica recoltei: Erntedankkrone. Deasupra ei este crucea. Nu ştiu exact care este semnificaţia ei. Însă asigură un plus de solemnitate sărbătorii. 

Acceaşi coroană purtată până în faţa altarului şi binecuvântată de preot. Nu ştiu exact de unde provine această tradiţie şi de ce tocmai coroana.

Altarul cu roadele. Bineînţeles că toate altarele secundare ale bisericii au fost împodobite cu flori, fructe şi cereale de către ţăranii din diferitele zone ale parohiei.

     Următoarele imagini sunt cu copii plini de jovialitate şi bucurie. A fost un program frumos şi pentru ei. Şi ei sunt roadele iubirii lui Dumnezeu. Cele mai preţioase chiar!

     Ministranţii parohiei spun şi ei, într-un  mod artistic: Mulţumesc! (Danke) pentru tot ceea ce vine de la Dumnezeu. 

Ce aşteptăm de la Dumnezeu?

      Despre parabola evangheliei de astăzi s-au scris cărţi întregi. A fost analizată în fiecare detaliu şi sub fiecare aspect: filologic, istoric, teologic, cristologic, antropologic. O lecturăm uşor şi totuşi o înţelegem cu ceva dificultăţi. Dacă o înţelegem până la capăt! Discursul parabolic al lui Isus e concentrat în evanghelia lui Matei într-un alt capitol. Aici, în capitolul 20, revine, am spune, cu o piesă de artilerie grea. E vorba de aceeaşi Împărăţie a Cerurilor. Pentru înţelegerea ei, Isus mai spune o parabolă. Ea ne este acum binecunoscută. Scena e smulsă din viaţa cotidiană a unui proprietar de vie. Nu pledez pentru o interpretare alegorică a parabolei, de genul, Isus e administratorul, primul lucrător e un creştin iudeu, iar ultimul un creştin provenit din păgânism. Procedând aşa, am lipsi de aplicabilitate actuală parabola. E adevărat că unele parabole sunt înţelese contextual, dar ele au şi un mesaj peren, dincolo de orice limitare geografică sau temporală. 

     Am întrebuinţat termenul "aplicabilitate". Mă întreb care este aplicabilitatea reală a acestei parabole? Este ea de genul acelora cu finalul: mergi şi fă şi tu la fel? Pare că nu. În care circumstanţe ale vieţii ar trebui să ne comportăm aşa cum vedem în parabolă? Ne dezvăluie parabola un fel aparte de dreptate? Sau ne învaţă ceva despre Dumnezeu? Într-o oarecare măsură trebuie să-i dăm dreptate lui Bultmann când spune că orice discurs despre Dumnezeu este implicit şi un discurs despre om şi invers. Zic, într-o oarecare măsură, deoarece parabola lucrătorilor în vie ne dezvăluie o dimensiune a lui Dumnezeu pe care nu o regăsim la oameni. Ea îşi propune să ne provoace, să ne pune pe gânduri şi să răstoarne ceva în noi. Prin intermediul ei Isus vrea să ne spune ceva în genul: uitaţi-vă numai cum gândeşte şi cum se poartă Tatăl meu! Iar noi, stupefiaţi, să reacţionăm cu cuvintele: Aşa ceva e împotriva simţului comun al dreptăţii! Da, ar fi replica lui, însă nu împotriva vreunuia dintre voi! Cine ar imita procedura de remunerare pe care o foloseşte proprietarul viei? Vreun om de afaceri? Vreun responsabil de firmă? E împotriva rentabilităţii. Mă gândesc însă că în acest caz, în cazul acestei parabole, nici nu e nevoie să împrumutăm atitudinea stăpânului viei. El este Dumnezeu, noi nu. El are oferta mântuirii, noi sunt destinatarii ei. Ce ar trebui atunci să facem noi? Ar trebui să încetăm să ne supărăm pe Dumnezeu pentru că este din cale afară de generos. Şi asta numai dacă ne plasăm în rândul primilor lucrători. Dacă suntem mai la final, să ne bucurăm de bunătatea impredictibilă a lui Dumnezeu. Cine l-ar putea acuza că a dezavantajat pe vreunul? Unde nu s-a ţinut el de cuvânt? Unde a stabilit că plăteşte altfel în cazul în care se lucrează mai puţin? Dacă ne gândim la dinar ca la fericirea cerească, am putea admite subunităţi de fericire? Parabola e mare şi plină de întrebări. La unele răspundem din poziţia morală, spirituală sau socială în care se aflăm. La altele ne va răspunde Dumnezeu, cum va binevoi, abia când, încheiate conturile vieţii, vom sta înaintea lui, mizând că în palma lui nu are pregătit altceva pentru noi decât tot un dinar.