Preasfintei Treimi, laudă si preamărire!

     Actul de adoraţie înaintea Creatorului este cel mai presus de care nu există unul mai nobil şi mai înălţător pe acest pământ. În duminica închinată sfintei Treimi, creştinul laudă slava mai presus de orice fiinţă şi de orice fire a lui Dumnezeu care s-a revelat pe sine unic în fiinţă şi întreit în persoane. Nu ar sensibiliza deloc sufletul nostru referinţa chiar şi sumară la unul sau altul din tratatele de teologie dedicate misterului sfintei Treimi. Şi-au bătut capul şi au scris pagini profunde şi greu comprehensibile sfinţi precum Atanaziu, Augustin, Toma şi alţii dinaintea lor şi de după ei. Termeni precum filioque, uniune ipostatică, misiunile divine, viaţă intratrinitară şi extratrinitară ar putea descuraja pe cine ar vrea să citească această mică reflecţie. 

       Evanghelia acestei duminici se constituie ca un răspuns neîntrecut de profund la întrebarea pe care un om şi-o pune în simplitatea inimii sale: Ce să înţeleg despre Dumnezeu cu privire la mine? Nu altceva trebuie să audă urechile celui care întreabă, decât ceea ce au auzit în taina unei nopţi urechile bătrănului Nicodim, din gura lui Isus: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a trimis pe Fiu său, unicul născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Această rostire cuprinde în sine tot adevărul credinţei creştine, iar noi înţelegem, cât ne este dat să înţelegem, că existenţa noastră, cu originea, sensul şi desăvârşirea ei, se cufundă în Iubirea de necuprins a lui Dumnezeu pentru care şi în care trăim, ne mişcăm şi suntem. 

      Slavă să fie Treimii unice şi nedespărţite, Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh! Slavă Treimii care ne creează continuu, ne răscumpără şi ne sfinţeşte! Amin 

       

Coboară din ceruri, o, Duhule Sfinte!

      Cu mare solemnitate sărbătoreşte Biserica astăzi  Coborârea Duhului Sfânt. Sf. Luca ne relatează cum peste ucenicii adunaţi în rugăciune împreună cu Maria, Mama lui Isus, a coborât Duhul Sfânt sub formă de limbi de foc. Evenimentul a avut loc nu mult timp după înălţarea lui Isus la cer, şi în el s-a împlinit promisiunea făcută de Isus la Cina cea de Taină: trimiterea Mângâietorului.  Numai că Duhul care a venit peste ucenici şi a intrat în ei, nu şi-a luat ca unică misiune doar mângâierea celor 12 apostoli. El a fost pentru aceştia şi pentru opera care se năştea din activitatea lor de necuprins mai mult. Est o încercare zadarnică pentru noi să-l definim pe Duhul Sfânt, să-i formulăm definiţia. Şi asta pentru că orice formulă nu ar avea ca efect decât de-limitarea lui, cuprinderea celui care prin natura lui pe toate le cuprinde şi pe toate le îmbogăţeşte în mod continuu. 

       Scriptura nu întrebuinţează pentru nimeni altcineva o mai mare varietate de imagini şi metafore. De aceea, răspunsurile abundă cu privire la Duhul Sfânt, nu la întrebarea cine este el, ci la cum este el. Aici toată lumea poate să răspundă în felul propriu sau în felul Bibliei. O imagine frecventă a Duhului este focul. Despre inimile care iubesc puternic spunem că ard de iubire. Intensitatea unui sentiment o redăm prin cuvântul înflăcărat. Când ne dorim ceva foarte mult, ne dorim cu ardoare. Focul este şi cel care purifică, curăţă tot ceea ce este stricat, rău şi murdar în noi. Rolul purificator al focului este universal recunoscut. Apoi este efectul focului, mai ales în întunericul nopţii: lumina. Ne facem o idee cu privire la ce poate să opereze Duhul Sfânt în noi doar plecând de la imaginea (nu definiţia!) focului: înflăcărează în noi iubirea, ne purifică de sentimentele noastre rele şi ne oferă lumina supranaturală. O altă imagine folosită în Scriptură este cea a apei. Şi apei îi este recunoscută atributul purificării, însă evidenţiată este îndeosebi menirea ei de a da viaţa şi de o menţine. 

       Observăm atât de repede în ce contrast izbitor stau aceste două imagini. Cum poţi să fii în acelaşi timp şi apă şi foc? Există o mai mare contradicţie? Cum se pot concilia aceste două dimensiuni? Dacă nouă oamenilor nu ne reuşeşte împăcarea contrariilor, atunci în mod sigur Duhului Sfânt. Pentru că el este în tonul blând al vocii unui om şi tot el este în înflăcărarea şi patosul cu care predicatorul proclamă adevărul evangheliei. El este darul tăriei şi tot el cel al mângâierii. El este în tăcerea prudentă şi tot el este în vorbirea înţeleaptă. El este în fidelitatea faţă de Tradiţie şi el este în fantezia pastorală cerută de necesitatea timpului prezent. El este în porunca pe care trebuie să o respectăm cu regularitate şi tot el în comportamentul advers poruncii, dar adecvat unui bine mai mare decât cel prevăzut de aplicarea poruncii (a nu se înţelege în mod evaziv şi veleitar!). El este cel care îndreaptă inima spre cei săraci şi tot el cel care nu permite resentimentul şi ura faţă de cei bogaţi. El este cel căruia nu-i rezistă nimic (focul). El este şi cel care pătrunde în toate şi le vivifică pe toate (apa). Cine este Duhul Sfânt? Este cel care te poate inspira să scrii cuvinte bune pentru suflet şi pentru viaţă, şi tot el este cel care îţi şopteşte să găseşti repede punctul final. 

    Ţie, Duhule Sfinte, să-ţi fie laudă şi preamărire! Nouă să nu ne lipsească nicicând inspiraţia, asistenţa şi prezenţa ta dumnezeiască şi îndumnezeitoare!

Să fim copii!

     

       Cine nu-şi propune astăzi să se perinde înapoi pe firul propriei vieţi, alunecând dezinvolt spre farmecul anilor copilăriei, nu mai are nimic într-însul din copilul care a fost cândva. Şi cum să nu fie mare pierderea, din moment ce timpul de atunci este în tabloul vieţii un fel de epocă de aur, unde despărţitura dintre vis şi realitate nu era, iar bucuriile mari nu erau pretenţioase, fiindcă plecau de la lucruri aşa de mici, precum bunăoară un simplu ciubuc! Ne încearcă pe noi cei mari astăzi inevitabil nostalgia! N-avem încotro! Cu ce să plătim preţul copilăriei ca să o putem recapitula măcar în parte? Cum să facem ca să mai revină ceva din noianul ei de farmec şi vrajă? Cum să ne cioplim sufletul aşa încât să recapete dimensiunile de altădată? Nu numai copii, ci şi noi cei maturi primim astăzi urări: La mulţi ani copilului din tine! Deci, el este încă în mine, undeva sub edificiul maturităţii mele. Trebuie să-l scot la iveală. Mă gândesc la gestul lui Isus de a aşeza un copil în mijloc şi de a le spune celor mari că numai cei ca el au acces în împărăţia lui Dumnezeu. 

     Când eram copil, eram aşa fără nicio contribuţie din partea mea, fără nicio sforţare. Dezinvoltura, libertatea, bucuriile, inocenţa, zburdălnicia, visările erau însoţitoarele zilnice ale sufletului meu, erau sufletul şi viaţa mea. Ca să fiu astăzi din nou copil, trebuie să mă dispun pentru un travaliu cu sufletul meu. Citesc în prima scrisoare către Corinteni ce spune sf. Paul referitor la asta: "Fratilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate!" (1Cor 14,20). Înţeleg că lipsa răutăţii din viaţa mea îmi recuperează chipul copilului din lăuntrul meu. Ce frumos e chipul copilului! Ce frumoasă este puritatea de pe acest chip! 

     Slavă Domnului că îi avem pe copii în mijlocul nostru, că putem, la chemarea lor, să coborâm din maturitatea noastră fadă şi adesea colţuroasă, ca să ne jucăm cu ei, ca să gândim cum ne sugerează ei, să vedem lucrurile cum le văd ei! 

      Copiilor din lumea întreagă le doresc bucurii mari şi tot mai mari, inimi pline de inocenţă şi vieţi departe de orice violenţă şi răutate. Iar nouă? Să ne descărcăm sufletul de răutate şi să simţim din nou savoarea unui suflet pe întinsul căruia domneşte puritatea şi seninătatea. Câştigul este cuantificabil doar spiritual şi el este mare. Simţim cu-adevărat că suntem copiii Tatălui nostru, apţi oricând de Împărăţia iubirii sale.

   

Conchita Wurst - impresii cu caracter moral

Thomas Neuwirth

     Intenţia de a scrie despre cazul încă fierbinte al apariţiei lui Thomas Neuwirth drept Cochita Wurst la Eurovision-ul din acesta an, poartă cu sine un anumit risc pe care mi-l voi asuma. Gradul riscului, mă gândesc, ar fi mult mai mare dacă rândurile mele ar fi formulate direct în limba germană. Nu am stat prea mult pe forum-uri să mă interesez ce opinează unul sau altul, nici nu am citit multe comentarii sau impresii despre cazul-fenomen Conchita. Nu mi-ar aduce până la urmă prea mult folos! În ceea ce scriu acum - şi asta trebuie să fie clar de la bun început, nu atât pentru mine, cât mai ales pentru cine parcurge aceste rânduri - mă interesează să pun nişte întrebări şi să exprim o părere din grădina gândurilor, principiilor şi concepţiilor mele creştine. Ar fi deci greşit să fiu judecat pentru ceea ce lipseşte acestui articol din punct de vedere al sociologiei, al criticii muzicale sau mai ştiu eu ce alte puncte străine de ştiinţa şi priceperea mea. 

      Mediul în care trăiesc (austriac!) mă ajută să scap de două extreme de judecată. În primul rând, nu mă voi înscrie nicidecum în rândul celor mai aprige şi necruţătoare beşteleli şi dezavuări la adresa Conchitei, lăsând să-mi spumege gura de furie împotriva unei ciudate apariţii scenice. În acelaşi timp, nu mă voi alătura blajin şi tolerant categoriei care laudă curajul, atitudinea revoluţionară, expresia de mare libertate pe care le-a etalat talentatul cântăreţ Thomas prin modul în care a înţeles să apară înaintea ascultătorilor lui. 

      Orice judecată morală pleacă de la un fapt dat (nu imaginat!). Pe acesta, judecătorul (cel care emite judecata) îl constată ca atare şi în evaluarea pe care urmează să o întreprindă, ţine seamă de intenţia care a stat la baza lui şi de consecinţele pe care acesta le generează. Nu poţi pretinde că faci evaluarea morală a unui fapt sau act uman trecând cu vederea peste intenţia şi finalitatea care îl flanchează din spate şi din faţă. Pun o primă întrebare, ştiind că ei îi vor urma şi altele: pe baza căror principii sau concepţii deliberăm cu privire la cazul Conchitei? Ea nu s-a prezentat aşa pentru că a vrut să ne amuze, să ne stârnească râsul, să ne distreze. Eurovizionul nu este un program de divertisment, în care noi să luăm în calcul de la bun început tot felul de situaţii comice în care diferite ipostaze sau persoane ale realităţii curente sunt ridiculizate sau caricaturizate. La Eurovizion nu se parodiază, nu se promovează atmosfera de carnaval, în care travestirea ţine de firesc. Iar cu privire la Conchita, sunt convins că ea nu a vrut să distorsioneze nicidecum sensul unui spectacol muzical devenit de anvergură, împrumutându-i alt sens sau altă finalitatea. 

      Fac o digresiune în şirul gândurilor de mai sus, spunând despre Thomas Neuwirth că este un bărbat de 25 de ani, din Austria. Catolic fiind, a avut numeroase interpretări de cântece în biserică, la diferitele activităţi sau festivităţi organizate pe parcursul anilor de şcoală. Ca tânăr a înfiinţat o trupă de cântăreţi, numită "Jetzt anders" (Acum altfel). Parohul comunităţii catolice de unde provine câştigătorul Eurovizionului-2014 relatează despre Thomas că, la întrebarea adresată lui şi colegilor lui de clasă cu privire la profesia viitoare, a primit din partea acestuia răspunsul: "vreau să devin celebru". 

      Pr. Michael Unger, acelaşi paroh de atunci şi de acum, este de partea lui Thomas şi laudă curajul pe care acesta l-a etalat. Mândru se declară el de enoriaşul său, devenit între timp celebru, pentru faptul că se face "avocat pentru alţii", fără să ne lase să înţelegem cine ar fi aceşti "alţii" şi ce ar însemna în cazul de faţă avocat. Deduc din alte contexte că e vorba de homosexuali, lesbiene, de persoane care nu se pot subordona unui sexualităţi bine definite (bisexuali). Citesc aceste gânduri în săptămânalul diecezei de Graz-Seckau. Ele sunt opinia unui paroh, unui confrate, opinie cu care eu încă nu ştiu ce să fac, cum să o cataloghez şi cum să o categorisesc. Citesc şi părerea unui profesor în teologie morală, care punctează ideea de toleranţă şi de lipsă de discriminare pe care o promovează non-verbal Conchita. Domnul teolog îşi termină poziţia cu o constatare: toleranţa şi non-discriminarea sunt tematizate mult în zilele noastre. Însă nu ne este oferită o reţetă pentru reuşita lor. Sexualitatea este un domeniu personal, extrem de sensibil. Eliberarea (în sensul de descătuşare radicală) de îngrădirile sexualităţii nu este "o garanţie pentru fericire". Pe ton interogativ, cu subînţeleasă neîncredere, continuă Dr.Walter Schaupp, autorul articolului, să ne spună că propagarea dizolvării identităţii sexuale, a trăsăturilor specifice masculinităţii şi feminităţii, ar putea fi dăunătoare şi negativă şi ar aduce cu sine un gol interior. 

    Peste aceste două concepţii de abordare adaug şi impresia cardinalului de Viena, Christoph Schönborn, pe care, într-un tramvai fiind, o citesc cu maximă curiozitate dintr-un cotidian şi pe care o regăsesc redată în linii esenţiale în acelaşi săptămânal diecezan. Cardinalul îşi exprimă întâi de toate bucuria cu privire la succesul pe care l-a avut cântecul lui Thomas Neuwirth, apărut în figura artistică a Conchitei Wurst. În introducere afirmă că ar fi plictisitor dacă ar exista în lume numai bărbaţi, cum la fel de plictisitor ar fi dacă ar exista numai femei. Înţelepciunea divină a creat bărbatul şi femeia, iar fiecare om este, în geneza lui, un act al iubirii dintre un bărbat şi o femeie (aşa ar trebui să fie!). Aşadar, completez eu, cine are minte care să înţeleagă, să înţeleagă bine! Pe noi ne-a creat Dumnezeu bărbaţi şi femei, iar noi suntem, la originea existenţei noastre, un act de iubire dintre un bărbat şi o femeie.
     Care este mesajul pe care vrea să-l transmită Conchita Wurst? Se rezumă totul la performanţa ei muzicală? Din toate părţile am auzit aproape până la saturaţie cuvântul toleranţă. În sfârşit, păreau unii să spună: iată un apostol al toleranţei! Un om care nu are ascunzişuri, inhibiţii, un ins care se arată aşa cum este, lipsit de orice mască! Şi cum este el, aşa trebuie şi acceptat! Cine nu consimte acestui tip de gândire, este ipso facto un in-tolerant. M-am bucurat să pot citi recent, dintr-o carte scrisă de Andrei Pleşu, Despre bucurie în Est şi Vest, despre toleranţă şi intoleranţă, într-un capitol intitulat chiar aşa: "Toleranţa şi Intolerabilul. Criza unui concept". Nu îmi propun să fac nici un rezumat al acestuia, pentru că m-aş distanţa de subiectul meu, Conchita Wurst. Însă aş vrea doar să semnalez faptul că a fi tolerant înseamnă a avea capacitatea de a accepta diversitatea de gândire, de cultură, de concepţii de viaţă, însă niciodată şi sub nici o formă a fi de acord la nivel mental şi a consimţi obiectului, situaţiei, ideii sau ideologiei pe care o tolerezi. Mie nu-mi poate pretinde nimeni în numele toleranţei să fiu de acord cu el, în sensul de a asuma opinia, accepţiunea lui, cu preţul abandonării concepţiei mea într-un domeniu sau altul. Toleranţa nu înseamnă reducerea la un numitor comun a realităţilor divergente; nu înseamnă unificare, nivelare a diferenţelor într-o masă omogenă. Sub o amestecată înfăţişare umană, Conchita nu-mi va putea pretinde să o abordez în calitate de bărbat-femeie. Apariţia de la Eurovision, în ţinută masculin-feminină nu este singulară. Thomas continuă (mai bine spus, începe!) să facă  carieră cu formula hermafrodită etalată. Vorbeam mai sus de evaluarea unui act moral în care trebuie să se ţină cont de intenţie şi finalitate. Ce a determinat-o pe Conchita să combine trăsături feminine şi masculine? Ce mobil psihologic stă în spatele unei asemenea decizii? Apoi întrebarea: ce urmăreşte să ne transmită ea? Care ar putea fi efectele unei asemenea inedite şi perplexe prezentări?
Continuarea
      Ce vrea să modifice în structura noastră mentală, culturală, religioasă? Stupoare îmi creează, mie personal, faptul că el, Thomas, nu are optiunea clară pentru nici o direcţie sexuală integrală. El nu vrea să fie nici bărbat şi nici femeie. Anatomic, el este un bărbat integral. Fenomenologic, el ţine să ne arate că poate fi şi altceva. Să fim înţeleşi: nu aveam de-a face cu un caz bisexual şi nici transsexual, ci cu un om care vrea să dizolve diferenţele ori să le împreuneze. Ca să rezulte ce? O conformaţie nouă, senzaţională. Cum să-l abordăm în această mixtură? În ce manieră să stai de vorbă cu recent devenita celebritate, Conchita Wurst, şi în ce fel să abordezi teme legate de corporalitate, moralitate, sexualitate? Eu aş întâmpina greutăţi enorme. Postulând respectul faţă de el, vederile mele, diametral opuse celor pe care le proferează el, mă vor umple de multe rezerve.
       Dar ce voi face cu cei care, la unison, îmi vor incrimina lipsa de toleranţă, spiritul retrograt, inactual şi în dezacord cu exigenţele timpului de faţă? Eu unul îmi voi păstra punctul de vedere ferm, şi din cuvintele mele se va vedea limpede dezaprobarea şi blamarea unui asemenea schimonosiri a bărbatului şi a femeii deopotrivă. Nu ştiu ce intenţie a stat la baza acestui gest din partea lui Thomas, însă, gândindu-mă la finalităţi, la efecte, pe acestea nu le văd altfel decât în negativ. Acestea nu vor întârzia să apară. Oamenii au libertatea să opteze pentru ce vor, să aleagă după cum simt, însă ei nu au libertatea să se sustragă din calea consecinţelor care derivă din alegerile lor. Cum să-i înţelegem pe mulţii oameni care trec indiferenţi cu vederea peste provocarea Conchitei? Cum să înţelegem avântul lor de a legitima anormalitatea? După ce criterii îşi construiesc moralitatea? Dumnezeu ne-a creat bărbaţi şi femei. Respectul pentru fiecare om este indiscutabil. Şi respectul pentru diferenţele naturale, dintre femeie şi bărbat, cel puţin pentru mine, la fel de indiscutabil. Ar mai putea fi spuse importante lucruri despre estetică, despre normalitate, despre bunul simţ, dacă şi în ce măsură intră acestea sub incidenţa subiectivului, a convenţiei sociale sau ne sunt pre-date sau pre-stabilite.
       În rugăciunea noastră îl includem şi pe Thomas Neuwirth, cerând de la Dumnezeu lumină pe drumul vieţii lui. Eu mă opresc aici. Am scris nu în calitate de teolog specialist în moralitate, ci în calitate de creştin, lucru pentru care, ca să închei într-o notă circulară, îmi asum orice risc (vezi al treilea rând de la început!) şi orice responsabilitate.    

Conchita Wurst (Thomas Neuwirth)

Isus se înalţă la cer!

     Evenimentul înălţării lui Isus ni-l relatează sf. Luca în prima pagină a operei Faptele Apostolilor. Ucenicii aud ultimele precizări din partea Domnului, cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu şi la menirea lor pe mai departe, înainte ca acesta să dispară în înălţimi. Privirea în sus a ucenicilor Cum s-a ridicat Isus, cu ce viteză urca spre înălţimi, cât de sus s-a înălţat şi unde este de găsit locul în care s-a stabilit, ar fi toate un mănunchi de întrebări asupra cărora, dacă am zăbovi, n-am face decât să ne ocupăm cu zel de învelişul unei sărbători, în detrimentul total al miezului acesteia. 

      Chiar din primele zile ale Paştelui l-am auzit pe sf. Paul  adresându-ne cuvintele: "Cugetaţi la cele de sus şi nu la cele de pe pământ" (Coloseni 3,2). Pe cât de preţioasă este recomandarea lui, pe atât de exigentă punerea ei în practică. Să cugeţi la cele de sus când eşti împrejmuit numai de cele pământeşti, nu-i o întreprindere spirituală lesne de înfăpuit. Însă de un asemenea tip de cugetare depinde detaşarea sau, mai nimerit spus astăzi, înălţarea noastră de la pământ. Înţelegem să ne asumăm evenimentul înălţării în cheie spirituală în măsura în care nu ne încorsetăm incurabil în cele pământeşti. Depinde de noi dacă rezervăm fiecărei zile o porţie de spiritualitate, o evadare din complexul de griji materiale, o pauză de relaxare interioară. Înţeleg că pentru mulţi această fericită suspensie în cadrul nesimţitei scurgeri a timpului unei zile este dificil de realizat. Însă n-aş arăta înţelegere faţă de cineva care mi s-ar plânge că e prea ocupat şi prea prins în lucruri, săptămâni şi luni întregi, şi deci neputincios în a zăbovi câtuşi de puţin în cele ale sufletului.

     Întrebarea: unde mergi? primeşte din partea noastră de multe ori răspunsuri simple, pentru că se referă la diferitele noastre deplasări cotidiene. De nenumărate ori am răspuns la ea cu cuvântul: acasă. Citeam deunăzi că acasă nu este un loc, ci un sentiment. Să ne imaginăm că cineva ne pune această întrebare, cuprinzând în greutatea ei întreaga noastră viaţă. Deodată unde mergi capătă proporţii existenţiale. Care este finalitatea ultimă a drumului tău nu de astăzi, ci a drumului vieţii tale? Novalis spunea că răspunsul la această întrebare trebuie să fie tot acasă. Unde altundeva să mergem dacă nu acasă? Suntem într-o continuă mişcare, evenimentele vin spre noi ca să se îndepărteze repede în negura timpului, schimbările de pe chipul nostru ne amintesc de efemeritatea acestei vieţi. Toată lumea subscrie adevărului mult repetatei constatări că timpul trece repede. Trece până când vom ajunge la capătul lui. Ori la capătul timpului nostru. 

      Timpul unei întregi vieţi înţeles ca o progresivă urcare spre cer...Spre Isus care este acolo, spre Isus care este aici, cu noi. Viaţa înţeleasă ca un mers continuu pe drumul ascensiunii noastre. Ce bine că sărbătoarea ne dă prilejul să ne gândim că sfârşitul nu-i aici, că viitorul nostru este cerul!