Padre Pio

Viaţa sfântului Pius, binecunoscut sub numele de Padre Pio, a fost o redare vie şi exemplară a evangheliei, până acolo încât Isus l-a ales pentru a-şi perpetua suferinţele rănilor în trupul său. Pentru secolul al XX-lea, sfântul capucin a fost o făclie care a luminat peste multe suflete, recuperându-le din întuneric şi unindu-le din nou cu iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. Mântuitorul Isus îl învredniceşte mai întâi cu stigmatele invizibile, pentru ca mai târziu să lase să-i fie în mod vizibil „străpunse” mâinile, picioarele şi coasta. Activitatea acestui călugăr preot s-a consumat, asemenea unei lumânări mereu aprinse, în două locuri: altarul şi scaunul de spovadă. Prin sacramentul iertării a reînviat nenumărate suflete la o viaţă cu Dumnezeu. El a fost susţinut în această muncă istovitoare de excepţionale daruri cereşti: citirea în inimi şi discernământul spiritelor. În faţa lui, nu rămânea pe conştiinţa păcătosului nimic tăinuit care să nu fie spălat în imensa milostivire divină.

Locul unde sfântul îl simţea pe Isus în propria fiinţă în modul cel mai profund, până la contopirea cu suferinţa lui, era jertfa sfintei Liturghii. Profundele trăiri spirituale şi extatice care se vedeau pe chipul lui Padre Pio, evlavia din timpul celebrării ne trezesc uimirea pentru ceea de Dumnezeu a făcut din viaţa lui şi ne cer discret şi grav să ne revizuim cu sinceritate trăirea personală a sfintei Liturghii. Simţămintele cu care însoţim sfânta Liturghie dau în vileag de multe ori o stare de conştiinţă delăsată, roasă de rutină şi de indiferenţă, chiar când Isus vrea să ne întâlnească în modul cel mai intim: trupul său euharistic. Padre Pio ne este în acest sens un avertisment şi un prilej de examinare!  

O dispoziţie lăuntrică corespunzătoare îi permite lui Dumnezeu să lucreze cu harul său în inimile noastre. În schimb, pasivitatea şi neimplicarea sufletească pot face să treacă pe lângă noi multe haruri divine. Dumnezeu ne-a creat diferiţi. Privim la Padre Pio şi ne convingem cu uşurinţă de acest adevăr. Dar pe fiecare ne-a înzestrat cu ceva. În fiecare a pus harul său. Din fiecare vrea să facă un frate şi o soră. Sfântul Pius să ne fie mijlocitor în a ne câştiga familiaritatea cu Isus Cristos.

Isus ne vrea pricepuţi şi descurcăreţi

...în viaţa aceasta pentru dobândirea garantată a celeilalte!

Isus ne povesteşte o parabolă simplă în conţinut, dificilă însă în interpretare. Dacă am vrea să-i analizăm fiecare aspect în parte, am ajunge inevitabil la blocaje şi nedumeriri. Ne ferim de această tentație, pentru că nu risipa administratorului, nu banii necinstiţi şi cu atât mai puțin falsificarea datelor vor să ne învețe ceva, ci motivul pentru care administratorul este lăudat: „Se dovedise înţelept”. Stăpânul îl laudă pentru istețimea cu care a aranjat lucrurile în favoarea sa, pentru faptul de a-și fi pus capul la contribuție, de a se fi mobilizat mintal şi fizic în vederea unui viitor asigurat. Într-un cuvânt: pentru că a fost descurcăreț. N-avea cum să-l aprecieze pentru pagubele pe care i le-a făcut lui, ci pentru ceea ce, cu ingeniozitate, şi-a făcut sieși! 

Administratorul necinstit este un fiu al acestei lumi care are în centrul preocupărilor grija pentru cele materiale şi lumeşti, pentru viitorul lui. Lui i se pare mai important să-şi facă prieteni, decât să fure din banii stăpânului pentru sine. Isus, explicând parabola, spune că înțelepciunea fiilor acestei lumi o surclasează pe cea a fiilor luminii. Cum să înțelegem acest lucru? Apoftegmele părinților deșertului, adică scrierile lor duhovniceşti, vorbesc despre un călugăr care, întâlnind o femeie cu o reputaţie proastă, dar foarte elegant îmbrăcată, a început să plângă. Întrebat de ce are o asemenea reacţie, a răspuns că femeia respectivă consacră mai mult timp pentru a plăcea bărbaților, decât el pentru Dumnezeu. Asistăm în timpul nostru la schimbări economice şi tehnologice ameţitoare din cauza ritmului lor alert. Se caută pentru orice instituţie sau firmă oameni cu competenţă, cu abilităţi. Spoturile publicitare pe care le vedem peste tot sunt făcute cu toată inteligenţa pentru a asigura succesul comercial. Se investeşte mult creier în lucruri care au o finalitate strict pământească. Fiii acestei lumi se dovedesc, aşadar, foarte ageri, orientaţi pentru a câştiga, pentru a avea profit. Pe 29 septembrie au loc în Austria alegeri. Pe un panou se poate citi sloganul: "Iubeşte-ţi aproapele!" Un cuvânt evanghelic întrebuinţat într-un scop politic, numai de dragul succesului, cu multă isteţime pentru asigurarea puterii politice.

Ce fac fiii luminii? Isus Cristos îşi doreşte din partea noastră, a creştinilor, un interes viu şi o angajare integrală pentru lucrurile care privesc credinţa. Nu ne vrea delăsători, închistaţi, nepricepuţi, ci interesaţi cu toate capacităţile noastre de treburile care îl privesc pe Dumnezeu. Şi noi putem dovedi spirit inventiv în a găsi expresii de credinţă adecvate timpului nostru, limbaj actual în răspândirea evangheliei. Ne însoţesc, e adevărat, grijile pământeşti, însă noi trebuie să arătăm că pe toate le facem, nu scindaţi în interiorul nostru, adică şi lumii şi lui Dumnezeu, ci în toate unicului nostru stăpân suprem, Dumnezeu.

Cu promptitudine, când e vorba de Isus

Evanghelia zilei

În acel timp, Isus a văzut un om, cu numele de Matei, şezând la biroul lui de vameş şi i-a zis: "Urmează-mă!" Matei s-a ridicat şi l-a urmat. ¹⁰ În timp ce stătea la masă în casa acestuia, au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi şi au luat loc alături de el şi de ucenicii lui. ¹¹ Văzând aceasta, fariseii au spus ucenicilor: "Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii?" ¹² Isus auzindu-i, le-a zis: "Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei bolnavi. ¹³ Învăţaţi ce vrea să spună Scriptura prin aceste cuvinte: «Milă vreau, nu jertfă». Căci n-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi".

 

Cititorul nefamiliarizat cu textele evanghelice rămâne impresionat de relatarea succintă a vocaţiei apostolului Matei. Acesta demonstrează o promptitudine aproape nefirească în urmarea lui Isus: „s-a ridicat şi l-a urmat”. Cum? Fără nici o deliberare? Fără să ia în calcul posibila eroare a opţiunii făcute? În lipsa oricărui discernământ sau analize? În joc era doar viitorul lui. Dintr-o bucată s-au dovedit a fi şi ucenicii pescari (Simon şi Andrei, Iacob şi Ioan), însă de la un vameş era poate de aşteptat o doză de rezervă şi de cumpănire. Nimic din toate acestea! Promptitudinea lui Matei nu trebuie văzută ca o chestiune pur temperamentală sau pusă pe seama unui spirit credul. La momentul alegerii lor, ucenicii nu erau nişte adolescenţi fluturatici, visători, ci bărbaţi confruntaţi deja cu viaţa şi cu problemele ei majore.

Isus Cristos i-a cucerit în sensul cel mai pozitiv posibil al cuvântului, prin fascinaţia pe care a avut-o prezenţa lui divină, prin înfăţişarea sa solemnă, gravă şi pătrunzătoare. Putem să ne imaginăm ce privire irezistibilă a avut Isus şi ce răsunet interior a declanşat în sufletul lui Matei invitaţia: „Urmează-mă!” Era Isus cel care rostea aceste cuvinte şi nu un oarecare om! Viaţa vameşului Matei se răsuceşte complet în direcţia celui care îi va fi unic Învăţător, iar momentul chemării i-a rămas atât de săpat în memorie şi în suflet, că ni l-a lăsat în scris şi nouă.

           Pe ce criteriu l-a ales Isus pe Matei? Din răspunsul pe care Isus îl dă fariseilor, la critica acestora, cum că el stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, înţelegem că Matei, din punct de vedere spiritual, nu era sănătos. Şi nici drept! Aşa fiind, el avea nevoie de Isus, de medicina lui, de vindecarea lui! Să deducem că fariseii erau sănătoşi? Textele care se referă la ei nu ne-ar permite să afirmăm aşa ceva. Însă ei credeau că sunt sănătoşi. Ce să vindece Isus în ei, din moment ce nu puteau să accepte nici o corectare? Cum să investească milă în ei, câtă vreme în centrul preocupărilor lor religioase stătea jertfa, şi nu mila? Sfântul apostol Matei, a cărui memorie Biserica o celebrează astăzi, ne învaţă că, la chemarea lui Isus, promptitudinea e cea mai bună reacţie din partea noastră. De la el mai reţinem un lucru: conştiinţa sinceră că suntem păcătoşi îi permite lui Isus să intre în viaţa noastră şi să facă din ea o lucrare măreaţă!

Vocaţia bobului de grâu

Evanghelia zilei

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ²⁴ "Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod. ²⁵ Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. ²⁶ Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu acolo va fi şi slujitorul meu. Dacă-mi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti.

 

Când e vorba de viaţa noastră sau, mai exact, de salvarea ei, orice bogăţie devine deodată relativă şi nesemnificativă. Pentru menţinerea propriei vieţi, nici un preţ nu ni se pare exagerat. Cuvintele lui Isus par să ţină prea puţin cont de acest adevăr îndeobşte împărtăşit. Imaginea bobului de grâu este grăitoare şi cum nu se poate mai potrivită pentru realitatea spirituală pe care urmează s-o exprime Isus. Bobul de grâu trebuie să plătească cu propria viaţă ca din el să rezulte alte vieţi. Pentru o rodnicie maximă, trebuie să moară! Dar de ce trebuie să fie şi în cazul nostru aşa? Isus nu vorbeşte deloc după logica acestei lumi. Cum să-ţi pierzi viaţa, din moment ce cauţi să ţi-o salvezi? Şi cum să fie salvată o viaţă din moment ce e pierdută? De la cea mai mare înălţime a căzut pentru noi un bob de grâu unic. El a „căzut” de la pieptul Tatălui (cf. In 1,18) şi și-a „pierdut” viața pentru ca noi s-o avem din plin. Altfel înțelegem cuvintele lui Isus, dacă ne gândim că el a asumat în trupul său în gradul cel mai înalt vocația bobului de grâu.

Gândul divin al lui Isus nu se grefează pe nici o înţelepciune de tip omenesc. Pentru un om ancorat pe acest pământ, valoarea supremă o deţine viaţa care pulsează în trupul lui; pentru un om ancorat în credinţă, există o valoare pentru care această viaţă merită „pierdută”. Efectiv pierdută dacă circumstanţele o cer! Isus nu vrea să ne dea de înţeles că trebuie să ne urăm viaţa, ci faptul că pe ea nu trebuie să fixăm preţul suprem. Binele ultim spre care trebuie să ţintim, esenţialul de la care nu trebuie să ne abată nimic, ni-l spune în cuvintele: „Unde sunt eu, acolo va fi şi slujitorul meu”. A fi acolo unde este Cristos înseamnă totul, indiferent dacă în locul respectiv este foamete, lipsă, prigoană sau sabie. Cu cât patos întreabă sfântul Paul: Cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos?” ca să răspundă cu o înflăcărare de care să se molipsească orice cititor al său, că nimic, nici măcar moartea nu poate să provoace această despărţire. Cine s-a convins că a fi cu Isus înseamnă totul, a înţeles în acelaşi timp că fără el, orice altceva e până la urmă nimic.

Isus în faţa femeii

Evanghelia zilei


În acel timp, ³⁶ unul dintre farisei l-a invitat pe Isus la masă. Isus a intrat la el şi s-a aşezat la masă. ³⁷ O femeie păcătoasă care locuia în cetate, aflând că Isus stă la masă în casa fariseului, a venit cu un vas de alabastru plin cu ulei parfumat. ³⁸ Stând la spatele lui, plângea aşa de tare încât lacrimile ei cădeau pe picioarele lui Isus. Ea îi ştergea picioarele cu părul ei, le săruta şi le ungea cu uleiul parfumat. ³⁹ Văzând aceasta, fariseul care îl invitase pe Isus îşi zicea în sine: "Dacă acest om ar fi cu adevărat un profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care îl atinge: ar şti că este o păcătoasă". ⁴⁰ Atunci Isus i s-a adresat spunându-i: "Simon, aş vrea să-ţi spun ceva". El a răspuns: "Spune, Învăţătorule!" ⁴¹ Isus a reluat: "Un creditor avea doi datornici: unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. ⁴² Cum nici unul nici celălalt nu avea cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Care dintre ei îl va iubi mai mult?" ⁴³ Simon i-a răspuns: "Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult". Isus i-a spus: "Ai dreptate!" ⁴⁴ Apoi s-a întors către femeie, spunându-i lui Simon: "Vezi această femeie? Am intrat la tine şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, iar ea le-a udat cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei. ⁴⁵ Tu nu mi-ai dat o sărutare în semn de salut, iar ea, de când am intrat, n-a încetat să-mi sărute picioarele. ⁴⁶ Tu nu mi-ai turnat ulei parfumat pe cap, iar ea mi-a turnat parfum preţios pe picioare. ⁴⁷ Îţi spun: i s-au iertat multe păcate, pentru că a iubit mult. Cel căruia i se iartă puţin, puţin iubeşte". ⁴⁸ Apoi s-a adresat femeii: "Ţi s-au iertat păcatele!" ⁴⁹ Atunci toţi invitaţii au început să spună: "Cine este acest om, că iartă şi păcatele?" ⁵⁰ Isus însă i-a spus femeii: "Credinţa ta te-a salvat. Mergi în pace!"

 

Persoanele care formează anturajul nostru spun mult despre caracterul pe care îl avem noi înşine. „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti” este o vorbă proverbială la fel de valabilă astăzi ca şi în timpul când s-a născut. Isus este invitat în casa unui fariseu. Făcând abstracţie de ceea ce instinctiv ne trezeşte acest nume şi judecând dincolo de emblematica lor duplicitate, fariseii se bucurau de multă consideraţie din partea oamenilor, iar numele unora (Nicodim, Iosif din Arimateea) a rămas şi în inimile noastre cu o acustică foarte pozitivă.

Atitudinea lui Isus în faţa femeii îl lasă nedumerit şi sceptic pe fariseul Simon. Fără să spună în afară ceea ce gândea în sinea lui, el lasă să se înţeleagă că în ochii lui, Isus se descalificase. Nu se preta la renumele său de profet să permită unei femei asemenea gesturi. Cum să stea laolaltă profetul cu păcatul? Cine să fie asemenea cui? Isus asemenea femeii sau invers? Învăţătorul – aşa îl numeşte Simon pe Isus – îi dă o lecţie fariseului, pe care, graţie evanghelistului Luca, o primim şi noi, ca să reflectăm asupra felului cum ne raportăm la păcatele celorlalţi. În exemplificarea cu cei doi datornici, Isus ne învaţă că nu avem voie să vedem separat iubirea şi iertarea. Ele se condiţionează reciproc şi se nasc una din cealaltă: iubim pentru că iertăm şi iertăm pentru că iubim. Păcatul, oricât de public, oricât de grav, oricât de mult ar fi, este strivit şi anihilat de acestea două. Ar fi greşit să ne blocăm privirea pe gesturile pe care le face femeia, lăsând să ne scape imboldul şi lăuntrul din care ieşeau. Isus a privit până în adâncul sufletului ei îndurerat şi a vrut să vadă mai mult decât aparenţele pe care mult prea des ne rămân ochii noştri fixaţi.

Pentru păcatele celorlalţi, nimeni nu suferă de miopie. Avem chiar o satisfacţie în a le repera, a le scoate în evidenţă, a le înfiera, cum niciodată nu facem cu propriile noastre păcate. Şi asta pentru că nu iubim şi nu iertăm îndeajuns; pentru că nu credem (credinţa te-a mântuit!) că în iubire şi iertare se topeşte orice răutate, orice păcat. Gestul şi atitudinea lui Isus ne pot schimba optica. El îşi întoarce faţa de la păcatele noastre, însă şi-o îndreaptă către iubirea pe care o găseşte în noi şi ne judecă prin prisma acesteia, oferindu-ne abundent iubirea şi iertarea sa.