Caiafa şi profeţia lui

 

El a murit pentru noi toţi



      În zilele premergătoare Paştelui, se citesc la sfânta Liturghie fragmente din Evanghelia după sfântul Ioan. În fiecare an resimt aceeaşi neputinţă de a pătrunde în sensul misterios al scrierii celei de-a patra evanghelii (Matei, Marcu, Luca, Ioan). Cu fiecare propoziţie care se aşază peste cea precedentă, greutatea dezlegării înţelesului general este în creştere nestăvilită, iar eu mă văd constrâns să sporesc în mine respectul şi pietatea pentru ceea ce este pur şi simplu revelaţie dumnezeiască. Isus este în dispută aprinsă cu iudeii, cu reprezentanţii acestora. El le vorbeşte despre atemporalitatea lui, cum că este înainte de a fi Abraham, şi nu poate trezi prin aceasta decât perplexitate şi nedumerire. Şi nu e numai atât: el le distruge templul şi doar în trei zile îl reface; el îl are pe Dumnezeu drept Tată şi îşi recunoaşte identitatea de fiinţă cu el (Eu şi cu Tatăl una suntem, Ioan 10,30); el este profetul, este Mesia, este Trupul şi Sângele, oferite tuturor ca hrană pentru viaţa veşnică; el este posedat de demon în optica ascultătorilor săi pentru că promite nemurirea şi se declară veşnic, cu toate că este atât de tânăr. Câtă dreptate trebuie să le dăm ucenicilor pentru cuvintele înregistrate tot de evanghelistul Ioan, la sfârşitul discursului euharistic din capitolul 6: "Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?!" (Ioan 6,60). Cine este până la urmă Isus? Ce să creadă iudeii despre el? Este el doar Profetul, sau şi Mesia? Este el într-adevăr Fiul Celui Preaînalt? Referindu-mă la firul relatărilor acestei evanghelii, spun doar că el este Cuvântul divin (cel din Prolog!) pe care nu-l pot exprima toate cuvintele noastre omeneşti lualte laolaltă.   

      Este într-adevăr greu cuvântul său, însă e unicul mântuitor pentru noi, singurul care ne înalţă sufletele la Dumnezeu, singurul pe care vom vrea să-l ascultăm şi anul următor şi în toţi ceilalţi ani ai vieţii noastre, mizând cu încredere pe constatarea făcută de Petru: "Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (Ioan 6,68). Titlul articolul meu însă nu vrea să focalizeze atenţia decât asupra a două versete, ba chiar asupra a trei, ascultate sau citite astăzi de către creştinii catolici, la liturghie sau în sferă privată, desprinse din capitoul 11 al aceleiaşi Evanghelii:

 

Unul dintre ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: "Voi nu pricepeţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru mulţime şi să nu piară tot neamul? Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el, ci fiindcă era mare preot în anul acela, a profeţit că Isus avea să moară pentru popor (Ioan 11,49-51).  

      

    Şi-a dat seama Caiafa de gravitatea şi valoarea cuvintelor pe care le rostea? Ştia el că din gura lui ieşise o profeţie care dezvăluia un adevăr central pentru credinţa noastră în Isus? Remarca făcută de marele preot în faţa unei audienţe distinse şi şcolite, familiare cu Sfânta Scriptură, cum că nu pricepe "nimic", nu are în acest context niciun iz de ofensă adusă "ignoranţei" colegilor săi de sinedriu, şi nici un aer de superioritate din partea sa. Se va vedea în versetul 51 că accentul nu cade pe inteligenţa ascuţită a lui Caiafa, nici pe nepriceperea arhiereilor şi fariseilor aflaţi în consiliu. Lui Caiafa îi este dat să rostească un adevăr care, de fapt, depăşeşte cu mult graniţele gândirii lui proprii. Ioan asigură pe orice cititor că afirmaţia marelui preot din acel an nu este de el. Caiafa, fără să-şi dea seama pe deplin de anvergura cuvintelor lui, a profeţit că Isus avea să moară pentru popor. Caiafa a priceput că este mai bine ca Unul să moară, însă din raţiuni strict politice: romanii, distrugerea templului şi a neamului. Ceea ce pentru el avea valenţe juridice şi sociale, pentru evanghelistul Ioan, avea caracterul unei profeţii.

       Profeţia pentru care gura lui s-a făcut portavoce, ascundea însă un adevăr mult mai mare, pentru care Caiafa era un simplu emiţător, un simplu instrument sonor în mâna lui Dumnezeu: Isus îşi dădea viaţa pentru poporul său, nu pentru ca să nu survină pieirea acestuia, ci pentru ca odată cu moartea lui să fie salvat de la pieirea (spirituală, nu politică!) în care era deja, şi, în consecinţă, să înceapă să aibă adevărata viaţă. Priceperea lui Caiafa ţintea o realitate politică, profeţia lui, în schimb, dezvăluia o realitate dumnezeiască: Isus a fost trimis ca Mântuitor ca să-şi dea viaţa pentru popor, pentru noi toţi. Acesta este un adevăr fundamental pentru credinţa noastră creştină!

      Cât de surprinzător poate lucra Dumnezeu în istorie şi ce nelimitate îi sunt modalităţile de a ne comunica adevărul său! Pune o profeţie în gură, însă nu dă şi înţelepciunea de a-i pătrunde înţelesul supralumesc! Caiafa nu este o figură agreată în tabloul pătimirii lui Isus. El a contribuit decisiv prin poziţia lui de lider la livrarea lui Isus în mâna guvernatorului roman. E de parte învinuitorilor. E împotriva lui Isus, militează pentru lichidarea lui, urmărind implicit "folosul" (cf. Ioan 11,49) propriu. Cu toate acestea, Dumnezeu îl alege tocmai pe el, pentru a transmite o profeţie şi un adevăr atât de relevant pentru înţelegerea întregii Biblii şi a credinţei creştine. Ioan evanghelistul va avea grijă să ne scrie în capitolele următoare că lui Isus nu i-a fost smulsă viaţa fără voia lui, că el nu a fost un simplu capturat din cauza răutăţii şi perfidiei fariseilor, ci că el singur şi-a dat-o pentru noi, în mod liber, dintr-o iubire venită nu din lumea noastră, ci din lumea lui Dumnezeu.

      Sub stratul gândurilor omeneşti exteriorizate de Caiafa, se ascunde gândul lui Dumnezeu, până la care el nu a ajuns cu mintea şi nici cu credinţa sa. Pentru privilegiul pe care noi îl avem, de a şti şi de a crede că mântuirea ne-a fost dată prin moartea lui Isus, trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu. În cazul în care vrem să observăm lucrurile doar într-o optică omenească, politică, atunci consimţim la ceea ce a priceput Caiafa, adica la priceperea lui politică. Acceptăm în schimb caracterul misterios şi divin al cuvintelor lui Isus şi ale evanghelistului,  atunci credem că afirmaţia lui Caiafa nu a fost spusă de la el.

      De la cine, atunci? De la Cel care atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca, oricine crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (cf. Ioan3,16).

   Împlinirea profeţiei lui Caiafa o vom trăi sacramental şi liturgic în săptămâna care se deschide mâine. Vine spre noi Săptămâna Mare şi Sfântă a Patimii, Morţii şi Învierii lui Isus, a marilor mistere ale credinţei noastre. Să ne dea Dumnezeu harul său ca să le trăim fiecare zi cu luare aminte la opera iubirii lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii!

 

   

         

   

Ziua Sfântului Iosif

Te, Joseph, celebrent

     În această zi gândurile mă poartă la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sf. Iosif" din Iaşi, la capela plină de oaspeţi veniţi pentru a celebra hramul seminarului mare al diecezei, la studenţii anilor IV şi V, pregătiţi să primească cu emoţii ministerul lectoratului, respectiv acolitatului; la studentul care am fost între anii 1999-2006, la litania Sfântului Iosif pe care o cântam în fiecare seară, în latină, din care reţin cu plăcere invocaţia: "Terror demonum" (Groaza diavolilor); apoi la frumoasele cântece "iosefine" rezervate acestei luni, martie, la figura înduioşătoare a sfântului Iosif, la statuia lui din capela institutului, deasupra căreia erau cuvintele: "Ite ad Joseph" (Mergeţi la Iosif). Încep aceste rânduri cu o vădită nostalgie, cu un dor puternic de a mă alătura unui cor pentru a-i cânta sfântului Iosif: "Te, Joseph, celebrent" sau "Vir fidelis", sau "Patriarhule măreţe", sau alt cântec într-o tonalitate cât mai înaltă şi răsunătoare.   

       Fac un salt printre ani şi mă văd cu tinerii Acţiunii Catolice, al căror patron este acelaşi sfânt Iosif, şi las să-mi treacă prin minte toate clipele frumoase trăite împreună cu ei, gândindu-mă la felicitările care se trimiteau între membrii Acţiunii Catolice ai diferitelor parohii, la urările care se împărtăşeau cu ocazia acestei zile, la rugăciunile şi intenţiile speciale adresate Purtătorului de grijă al lui Isus şi al lor (!), la atmosfera de sărbătoare rezervată zilei sfântului Iosif. 

     Titlurile cu care este invocat sfântul Iosif sunt multe, evangheliile, în schimb, se prezintă sărace şi rezervate cu privire la el. Suntem nevoiţi să ne mulţumim cu o notă descriptivă sumară: "om drept", pe care o găsim la evanghelistul Matei. Însă avem voie să ne gândim şi să deducem multe calităţi umane şi spirituale care circumscriu şi definesc personalitatea soţului sfintei Fecioare Maria. Comparându-l cu alţi progatonişti ai Noului Testament, remarcabili prin cuvinte şi evenimente memorabile, sfântul Iosif este omul care lucrează din umbră. Nu cuvintele, ci acţiunile sunt cele care îl exprimă pe el. Este nevoit să parcurgă stări de tulburare şi nedumerire vizavi de logodnica sa, Maria. Planul lui Dumnezeu pare să fie mult peste măsura lui. Însă Iosif este încărcat cu multă docilitate şi obedienţă. Ia de soţie o fată deja însărcinată şi păstrează tăcerea, pentru că simte că evenimentele în care este inserat îl depăşesc de-a dreptul. Aşa cred că se explică şi tăcerea lui ubicuă. Nu se pierde în cuvinte, în cereri de explicaţii, în lămuriri îndelungi. El tace şi face. O ia pe Fecioara Maria de soţie, acceptă că ea a conceput prin intervenţia Duhului Sfânt, merge la Betleem, asistă la naşterea lui Isus, pleacă în Egipt la recomandarea îngerului, se întoarce la Nazaret, îşi trăieşte viaţa sub mantia simplităţii şi a tăcerii, în grija pentru Isus şi Maria. Unii l-ar putea critica pentru slăbiciunile lui bărbăteşti, alţii i-ar putea reproşa colosala "credulitate" arătată unui înger, însă noi, creştinii, îi lăudăm şi admirăm virtuţile şi calităţile umane pentru care el a fost preferatul lui Dumnezeu. Nu împărăţiile lumii, nu bogăţiile sau patrimoniile universale i-au fost încredinţate, ci două nestemate, două fiinţe plăpânde, două comori inestimabile: Isus şi Maria, împreună cu care el a format Sfânta Familie.

     Ce frumos să asişti la trezirea de dimineaţă a micuţului Isus, ce minunat să-l vezi cum începe să vorbească, să meargă, să se joace, să înveţe tot felul de lucruri omeneşti! Cât de minunat să fii tu acela care prin osteneala ta îi pregăteşti în fiecare zi masa copilului Isus şi îl înveţi lucrurile frumoase legate de viaţă, de educaţie, de lume! Cât de îmbietoare nu poate fi imaginea unei familii unite în rugăciunea de seară, în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu! În această distribuţie dumnezeiesc de frumoasă, Iosif nu a avut un rol de culise, ci unul principal, pe o scenă care totuşi a rămas ascunsă acestei lumi. Erau prea fixaţi ochii Tatălui ceresc pe tot ceea ce se petrecea în viaţa de familie a Fiului său, alături de mama lui, Maria, şi de tatăl lui, Iosif, aşa încât să mai fi ajuns şi noi să privim îndeaproape spectacolul unei familii ideale.

    Pentru această onoare şi demnitate unică, de a fi Purtătorul de grijă al lui Iosif, noi îl cântăm, îl rugăm, îl venerăm şi-i cerem mijlocirea! Sfinte Iosife, învaţă-ne că în simplitatea vieţii cotidiene îşi face prezenţa Dumnezeu, cu harul şi cu iubirea sa! Învaţă-ne să acceptăm ceea ce nu înţelegem în viaţa noastră, iar peste toate faptele noastre să aşezăm mantia modestiei. Amin.        

      

Isus şi femeia adulteră

Reflecţia duminică

    O femeie prinsă în adulter este adusă înaintea lui Isus. Ceva mai bun nu i se putea întâmpla! Isus Cristos a fost admirabil pentru parabola pe care ne-a relatat-o duminica trecută. Din ea am înţeles cum este Tatăl lui, Dumnezeul nostru, atunci când e vorba de iertare şi reabilitare. Din episodul prezentat de evanghelistul Ioan în această duminică, înţelegem cum suntem noi, oamenii. Ce imensă deosebire! Câtă ruşine ar trebui să ne inunde sufletele! Cât de trist este spectacolul pe care îl vedem înaintea ochilor. Dar, totodată, cât de îmbucurător deznodământul! Fariseii sunt într-o continuă dispută cu Isus. Femeie prinsă în adulter este o nouă cursă întinsă lui Isus. Învăţătorul divin doar aparent este controlat de adversarii săi. În realitate, el acţionează mereu ca un suveran, într-o libertate absolută şi acest lucru se vede atât de bine în scena arestării lui, în grădina Ghetsemani. 

      Comportamentul lui este unul plin de mister şi de expresie divină. Ignorând parcă toată adunarea turmentată, începe să scrie pe pământ. Am dori mult să ştim ce a scris Isus. Tensiunea este crescândă, iar nerăbdarea mulţimii tot mai năvalnică. Timpul pe care Isus i-l acordase, era pentru examinarea propriei conştiinţe, lucru pe care nu l-au înţeles. Isus se ridică şi într-o propoziţie lansează lovitura de graţie asupra adunării înfuriate şi înţepenite în dorinţa de a aplica legea mozaică: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul!". Să arunce toţi laolaltă, era uşor. Să arunce fiecare, după testul propriei conştiinţe, era neînchipuit de greu. Adunarea se desface uşor. Bătrânii sunt primii care înţeleg să se retragă. Conştiinţa lor nu a putut să nu adune măcar un minim capital de păcate în toţi anii vieţii. Piatra nu-şi mai găseşte rostul în mâna niciunuia. 

      Din scena tumultuoasă se retrage fiecare cu tot cu păcatul său şi rămâne doar Isus înaintea femeii. Sfântul Augustin, reflectând asupra acestui pasaj, a spus că la sfârşit au mai rămas doar doi: cea vrednică de îndurare şi îndurarea însăşi. Mai frumos decât în limba română, şi mult mai sugestiv, în latină: misera et misericordia. Limba română traduce cuvântul latin misericordia cu îndurare. Însă de aici lipseşte ceea ce se ascunde în miezul cuvântului latin: cor, adică inimă. Misericordia este o stare lăuntrică de milă, în care întotdeuna este implicată inima. Misera întâlnește misericordia. Cu mintea, noi codificăm tot felul de legi, de prescripţii şi interdicţii. Sunt atenţi în aplicarea lor, în penalizarea corespunzătoare celor care se situează în afara lor. În schimb, cu inima, împărţim iertare, arătăm îngăduinţă, apropiem, reintregrăm. Cu ce expresie a feţei i-a răspuns femeia: "nimeni, Doamne"?

     Acest pasaj evanghelic este întotdeauna emoţionant şi scuturător. Nu facem noi o plăcere din preocuparea minuţioasă pentru păcatele altora? Nu ne arătăm zelul în a fi cât mai descriptivi cu defectele şi slăbiciunile celor de lângă noi? Isus ne dă o lecţie irezistibilă, care coboară peste conştiinţa noastră asemenea unei lovituri de ciocan. El nu lasă să se înţeleagă că păcatul femeii nu ar fi păcat. Însă învaţă, prin reacţia lui, că oricărui păcat i se poate fixa o dată a morţii, pentru ca să înceapă o nouă viaţă, una sub privirile ochilor iubitori şi iertători ai lui Dumnezeu, dives in misericordia, bogat în îndurare.    

Omilia Papei Francisc

 

 

 

 

Prima omilia a papei Francisc

în Capela Sixtină

 

 

   

    Mă bucur să postez prima omilia a Sfântului Părinte, Papa Francisc. Este rostită chiar în această dimineaţă. În 7 minute concentrează atenţia pe trei realităţi: a merge pe drum, a edifica, a mărturisi. Modul în care vorbeşte este viu şi direct, nu abundent în cuvinte şi fraze înalte, ci pătrunzător. Mărturia noastră, ne spune el, este despre un Cristos răstignit, gloria lui Cristos răstignit. Dacă nu-l mărturisim pe Cristos, devenim un ONG pios. În cazul în care a avut ceva scris, a preferat să vorbească totuşi liber. Că va vorbi în maniera asta directă, gravă şi pătrunzătoare, încă nu ştim. Efectul unei asemenea vorbiri convingătoare îl resimt puternic conştiinţa şi inima noastră.

Merită ascultat! 

 

 

 

 

PAPA FRANCISC

 

 

 

 

 

 

 

 

Habemus Papam!

 

 

 

 

 

 

     Cine s-ar fi gândit? Surpriza Duhului Sfânt. Avem un nou papă, cu un nume nemaiîntâlnit până acum pe scaunul lui Petru. Ne bucurăm pentru marea veste din această seară, împreună cu toţi catolicii de pe toate continentele şi mai ales cu cei din America Latină. Un iezuit îşi alege numele lui Francisc! Un nume frumos, un nume care poate să ascundă un întreg program pontifical. Ne-am rugat împreună cu el în seara aceasta şi el a vrut să ne rugăm cu el şi pentru el. Ne rămâne să ne bucurăm şi să-i urăm toată asistenţa Duhului Sfânt şi ocrotirea Maicii Preacurate! Cu bucurie, te salutăm, Sfinte Părinte!

 

 Victorii şi haruri nespuse, Bisericii tale, Tu dă-i! Păstrează-l pe Papa, Isuse!!!