Caiafa şi profeţia lui

 

El a murit pentru noi toţi



      În zilele premergătoare Paştelui, se citesc la sfânta Liturghie fragmente din Evanghelia după sfântul Ioan. În fiecare an resimt aceeaşi neputinţă de a pătrunde în sensul misterios al scrierii celei de-a patra evanghelii (Matei, Marcu, Luca, Ioan). Cu fiecare propoziţie care se aşază peste cea precedentă, greutatea dezlegării înţelesului general este în creştere nestăvilită, iar eu mă văd constrâns să sporesc în mine respectul şi pietatea pentru ceea ce este pur şi simplu revelaţie dumnezeiască. Isus este în dispută aprinsă cu iudeii, cu reprezentanţii acestora. El le vorbeşte despre atemporalitatea lui, cum că este înainte de a fi Abraham, şi nu poate trezi prin aceasta decât perplexitate şi nedumerire. Şi nu e numai atât: el le distruge templul şi doar în trei zile îl reface; el îl are pe Dumnezeu drept Tată şi îşi recunoaşte identitatea de fiinţă cu el (Eu şi cu Tatăl una suntem, Ioan 10,30); el este profetul, este Mesia, este Trupul şi Sângele, oferite tuturor ca hrană pentru viaţa veşnică; el este posedat de demon în optica ascultătorilor săi pentru că promite nemurirea şi se declară veşnic, cu toate că este atât de tânăr. Câtă dreptate trebuie să le dăm ucenicilor pentru cuvintele înregistrate tot de evanghelistul Ioan, la sfârşitul discursului euharistic din capitolul 6: "Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?!" (Ioan 6,60). Cine este până la urmă Isus? Ce să creadă iudeii despre el? Este el doar Profetul, sau şi Mesia? Este el într-adevăr Fiul Celui Preaînalt? Referindu-mă la firul relatărilor acestei evanghelii, spun doar că el este Cuvântul divin (cel din Prolog!) pe care nu-l pot exprima toate cuvintele noastre omeneşti lualte laolaltă.   

      Este într-adevăr greu cuvântul său, însă e unicul mântuitor pentru noi, singurul care ne înalţă sufletele la Dumnezeu, singurul pe care vom vrea să-l ascultăm şi anul următor şi în toţi ceilalţi ani ai vieţii noastre, mizând cu încredere pe constatarea făcută de Petru: "Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (Ioan 6,68). Titlul articolul meu însă nu vrea să focalizeze atenţia decât asupra a două versete, ba chiar asupra a trei, ascultate sau citite astăzi de către creştinii catolici, la liturghie sau în sferă privată, desprinse din capitoul 11 al aceleiaşi Evanghelii:

 

Unul dintre ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: "Voi nu pricepeţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru mulţime şi să nu piară tot neamul? Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el, ci fiindcă era mare preot în anul acela, a profeţit că Isus avea să moară pentru popor (Ioan 11,49-51).  

      

    Şi-a dat seama Caiafa de gravitatea şi valoarea cuvintelor pe care le rostea? Ştia el că din gura lui ieşise o profeţie care dezvăluia un adevăr central pentru credinţa noastră în Isus? Remarca făcută de marele preot în faţa unei audienţe distinse şi şcolite, familiare cu Sfânta Scriptură, cum că nu pricepe "nimic", nu are în acest context niciun iz de ofensă adusă "ignoranţei" colegilor săi de sinedriu, şi nici un aer de superioritate din partea sa. Se va vedea în versetul 51 că accentul nu cade pe inteligenţa ascuţită a lui Caiafa, nici pe nepriceperea arhiereilor şi fariseilor aflaţi în consiliu. Lui Caiafa îi este dat să rostească un adevăr care, de fapt, depăşeşte cu mult graniţele gândirii lui proprii. Ioan asigură pe orice cititor că afirmaţia marelui preot din acel an nu este de el. Caiafa, fără să-şi dea seama pe deplin de anvergura cuvintelor lui, a profeţit că Isus avea să moară pentru popor. Caiafa a priceput că este mai bine ca Unul să moară, însă din raţiuni strict politice: romanii, distrugerea templului şi a neamului. Ceea ce pentru el avea valenţe juridice şi sociale, pentru evanghelistul Ioan, avea caracterul unei profeţii.

       Profeţia pentru care gura lui s-a făcut portavoce, ascundea însă un adevăr mult mai mare, pentru care Caiafa era un simplu emiţător, un simplu instrument sonor în mâna lui Dumnezeu: Isus îşi dădea viaţa pentru poporul său, nu pentru ca să nu survină pieirea acestuia, ci pentru ca odată cu moartea lui să fie salvat de la pieirea (spirituală, nu politică!) în care era deja, şi, în consecinţă, să înceapă să aibă adevărata viaţă. Priceperea lui Caiafa ţintea o realitate politică, profeţia lui, în schimb, dezvăluia o realitate dumnezeiască: Isus a fost trimis ca Mântuitor ca să-şi dea viaţa pentru popor, pentru noi toţi. Acesta este un adevăr fundamental pentru credinţa noastră creştină!

      Cât de surprinzător poate lucra Dumnezeu în istorie şi ce nelimitate îi sunt modalităţile de a ne comunica adevărul său! Pune o profeţie în gură, însă nu dă şi înţelepciunea de a-i pătrunde înţelesul supralumesc! Caiafa nu este o figură agreată în tabloul pătimirii lui Isus. El a contribuit decisiv prin poziţia lui de lider la livrarea lui Isus în mâna guvernatorului roman. E de parte învinuitorilor. E împotriva lui Isus, militează pentru lichidarea lui, urmărind implicit "folosul" (cf. Ioan 11,49) propriu. Cu toate acestea, Dumnezeu îl alege tocmai pe el, pentru a transmite o profeţie şi un adevăr atât de relevant pentru înţelegerea întregii Biblii şi a credinţei creştine. Ioan evanghelistul va avea grijă să ne scrie în capitolele următoare că lui Isus nu i-a fost smulsă viaţa fără voia lui, că el nu a fost un simplu capturat din cauza răutăţii şi perfidiei fariseilor, ci că el singur şi-a dat-o pentru noi, în mod liber, dintr-o iubire venită nu din lumea noastră, ci din lumea lui Dumnezeu.

      Sub stratul gândurilor omeneşti exteriorizate de Caiafa, se ascunde gândul lui Dumnezeu, până la care el nu a ajuns cu mintea şi nici cu credinţa sa. Pentru privilegiul pe care noi îl avem, de a şti şi de a crede că mântuirea ne-a fost dată prin moartea lui Isus, trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu. În cazul în care vrem să observăm lucrurile doar într-o optică omenească, politică, atunci consimţim la ceea ce a priceput Caiafa, adica la priceperea lui politică. Acceptăm în schimb caracterul misterios şi divin al cuvintelor lui Isus şi ale evanghelistului,  atunci credem că afirmaţia lui Caiafa nu a fost spusă de la el.

      De la cine, atunci? De la Cel care atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca, oricine crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (cf. Ioan3,16).

   Împlinirea profeţiei lui Caiafa o vom trăi sacramental şi liturgic în săptămâna care se deschide mâine. Vine spre noi Săptămâna Mare şi Sfântă a Patimii, Morţii şi Învierii lui Isus, a marilor mistere ale credinţei noastre. Să ne dea Dumnezeu harul său ca să le trăim fiecare zi cu luare aminte la opera iubirii lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii!