Isus şi femeia adulteră

Reflecţia duminică

    O femeie prinsă în adulter este adusă înaintea lui Isus. Ceva mai bun nu i se putea întâmpla! Isus Cristos a fost admirabil pentru parabola pe care ne-a relatat-o duminica trecută. Din ea am înţeles cum este Tatăl lui, Dumnezeul nostru, atunci când e vorba de iertare şi reabilitare. Din episodul prezentat de evanghelistul Ioan în această duminică, înţelegem cum suntem noi, oamenii. Ce imensă deosebire! Câtă ruşine ar trebui să ne inunde sufletele! Cât de trist este spectacolul pe care îl vedem înaintea ochilor. Dar, totodată, cât de îmbucurător deznodământul! Fariseii sunt într-o continuă dispută cu Isus. Femeie prinsă în adulter este o nouă cursă întinsă lui Isus. Învăţătorul divin doar aparent este controlat de adversarii săi. În realitate, el acţionează mereu ca un suveran, într-o libertate absolută şi acest lucru se vede atât de bine în scena arestării lui, în grădina Ghetsemani. 

      Comportamentul lui este unul plin de mister şi de expresie divină. Ignorând parcă toată adunarea turmentată, începe să scrie pe pământ. Am dori mult să ştim ce a scris Isus. Tensiunea este crescândă, iar nerăbdarea mulţimii tot mai năvalnică. Timpul pe care Isus i-l acordase, era pentru examinarea propriei conştiinţe, lucru pe care nu l-au înţeles. Isus se ridică şi într-o propoziţie lansează lovitura de graţie asupra adunării înfuriate şi înţepenite în dorinţa de a aplica legea mozaică: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul!". Să arunce toţi laolaltă, era uşor. Să arunce fiecare, după testul propriei conştiinţe, era neînchipuit de greu. Adunarea se desface uşor. Bătrânii sunt primii care înţeleg să se retragă. Conştiinţa lor nu a putut să nu adune măcar un minim capital de păcate în toţi anii vieţii. Piatra nu-şi mai găseşte rostul în mâna niciunuia. 

      Din scena tumultuoasă se retrage fiecare cu tot cu păcatul său şi rămâne doar Isus înaintea femeii. Sfântul Augustin, reflectând asupra acestui pasaj, a spus că la sfârşit au mai rămas doar doi: cea vrednică de îndurare şi îndurarea însăşi. Mai frumos decât în limba română, şi mult mai sugestiv, în latină: misera et misericordia. Limba română traduce cuvântul latin misericordia cu îndurare. Însă de aici lipseşte ceea ce se ascunde în miezul cuvântului latin: cor, adică inimă. Misericordia este o stare lăuntrică de milă, în care întotdeuna este implicată inima. Misera întâlnește misericordia. Cu mintea, noi codificăm tot felul de legi, de prescripţii şi interdicţii. Sunt atenţi în aplicarea lor, în penalizarea corespunzătoare celor care se situează în afara lor. În schimb, cu inima, împărţim iertare, arătăm îngăduinţă, apropiem, reintregrăm. Cu ce expresie a feţei i-a răspuns femeia: "nimeni, Doamne"?

     Acest pasaj evanghelic este întotdeauna emoţionant şi scuturător. Nu facem noi o plăcere din preocuparea minuţioasă pentru păcatele altora? Nu ne arătăm zelul în a fi cât mai descriptivi cu defectele şi slăbiciunile celor de lângă noi? Isus ne dă o lecţie irezistibilă, care coboară peste conştiinţa noastră asemenea unei lovituri de ciocan. El nu lasă să se înţeleagă că păcatul femeii nu ar fi păcat. Însă învaţă, prin reacţia lui, că oricărui păcat i se poate fixa o dată a morţii, pentru ca să înceapă o nouă viaţă, una sub privirile ochilor iubitori şi iertători ai lui Dumnezeu, dives in misericordia, bogat în îndurare.