Îmi doresc un papă...

Gânduri în prag de conclav

     În după-amiaza acestei zile are loc, după cum se ştie, conclavul pentru alegerea noului papă. Sunt înclinat să cred că în seara acestei zile încă nu vom auzi cuvintele: "annuntio vobis gaudium magnum", şi că deci acestui conclav îi va urma cel puţin încă unul. Mă însoţeşte în aceste ore un fel de tensiune interioară pe care o datorez sentimentului plăcut că fac parte din această Biserică şi o slujesc şi, în consecinţă, înfăţişarea interioară, dar şi exterioară a succesorului papei Benedict mă interesează direct şi nu doar adiacent. În 2005 am avut inspiraţia să pun pe bileţel, la rugămintea părintelui spiritual, adresată nouă seminariştilor, numele viitorului papă. Mi-am dorit de fapt ca el să se numească Benedict. Şi m-am bucurat enorm când am auzit că binecunoscutul cardinal Joseph Ratzinger îşi lua tocmai acest nume. Citisem despre el, era cunoscut de fapt tuturor, iar alegerea lui era parcă o confirmare a unor aşteptări destul de largi în Biserică.

      De data aceasta, urmăresc biografii, impresii, păreri. Presa fierbe. Suntem ţinuţi la curent cu evenimente ecleziastice de importanţă universală, şi totuşi miezul conclavului se petrece în cea mai mare taină. Acest lucru trezeşte un mare respect şi o veneraţie aparte pentru gravitatea conclavului. Numărul cardinalilor este de această dată mare. Între ei însă este Unul pe care ochii lui Dumnezeu l-au fixat deja şi pe care trebuie să-l confirme şi voturile cardinalilor. Pe prima pagina a ziarului local apare un chip blajin de doamnă vizibil în vârstă. Sunt curios asupra identităţii ei şi citesc sub fotografie: Eleonore Schönborn, mama cardinalului de Viena Christoph Schönborn. Ea se exprimă cu privire la fiul ei şi-şi doreşte ca pe umerii lui să nu cadă greaua responsabilitate care rezidă în slujirea papală. I se pare mult şi se arată grijulie pentru puterile fiului ei. M-a impresionat figura şi răspunsurile pe care le-a dat. Că va fi fiul ei sau nu, actualmente doar Dumnezeu ştie; în interval de zile, vom şti şi noi.

    Împreună cu toţi fii Bisericii, cer şi eu lumina Duhului Sfânt asupra cardinalilor electori. Nici nu ştiu ce aşteptări aş putea să am de la noul papă. În fondul sufletului meu, mă gândesc încă cu mult drag la papa Benedict. Însă îmi doresc ca noul papă să fie un om pe chipul căruia să se citească blândeţe, bunătate, simplitate şi umilinţă, astfel încât lumea să vadă că aceste calităţi sunt marca adevăratei puteri în Biserica lui Cristos. Îmi doresc ca zâmbetul lui să fie unul cald şi dătător de mângâiere. Am făcut referinţă imediată la aceste aspecte pentru că ele vor fi primele cu care vor lua contact ochii şi sufletul meu, atunci când va apărea la Lojă, pentru prima oară în postura de papă. Îmi mai doresc ca el să fie un om al cuvintelor profunde şi mişcătoare, al mesajelor care ating inimile şi care trezesc orientarea spre Dumnezeu, un adevărat învăţător şi explicator al Evangheliei pentru zilele şi timpurile noastre. Îmi doresc să îi văd des mâinile împreunate şi chipul învăluit într-o pietate de copil inocent. Îmi doresc să-l vestească pe Isus Cristos cu entuziasm şi cu o tonalitate deschisă, puternică, cuceritoare, ca pe Domnul divin pentru care şi întru care merită să trăieşti, să suferi, să te schimbi, să iubeşti şi să faci totul pentru a nu-l pierde. Îmi doresc să aibă o evlavie deosebită către Fecioara Maria şi rugăciuni frumoase la adresa ei. Îmi doresc ca în acţiunile lui să se vadă cât de nezdruncinat este adevărul credinţei creştine şi cât de vie prezenţa lui Isus. Îmi doresc ca el să nu aibă parte de suferinţele interne care l-au consumat pe predecesorul său, Benedict. Îmi doresc ca din sufletul lui să se reverse asupra întregii Biserici iubirea paternă şi infinită a Tatălui divin, ascultarea şi spiritul de sacrificiu al Fiului său şi farmecul darurilor Duhului Sfânt.

     Va începe peste câteva ore conclavul. Suntem în spirit împreună cu cardinalii, în rugăciune către Dumnezeu şi către Preacurata Fecioară Maria, Maica Bisericii. Să ne binecuvânteze Dumnezeu cu un papă după inima sa milostivă şi iubitoare. Ioan al XXIII-lea a fost supranumit papa bun, Ioan Paul I, surâsul lui Dumnezeu; Ioan Paul al II-lea, papa grande, Benedict a primit recent supranumele papa umil. Ne lăsăm surprinşi de ce fel de papă ne pregăteşte Dumnezeu de această dată.

Un tată avea doi fii

Parabola tatălui milostiv

 

 



      Aproape că nu există în evanghelii un text care să fie mai cunoscut, mai citit, mai jucat scenic, mai reprezentat pictural, mai îndrăgit şi mai iubit decât Parabola fiului risipitor sau a tatălui milostiv. Naraţiunea este impresionantă pentru că ne atinge nu doar mintea, ci mai ales inima. Ideea pe care Isus vrea s-o transmită ascultătorilor lui de atunci şi nouă celor de astăzi ar putea fi parafrazată în cuvintele: Uitaţi, cât de bun şi iubitor poate fi Dumnezeu, Tatăl meu! Admiraţi câtă bunătate se revarsă din cuvintele şi purtarea sa, cu câtă iubire îl copleşeşte pe cel care îi caută comuniunea!

    Parabola are o compoziţie tripartită. Fiul cel tânăr deschide acţiunea cu pretenţia ca tatăl să-i acorde partea de avere. Cererea i-a atras fiului cele mai aspre comentarii şi evaluări morale de-a lungul timpului. Pentru actul lui nu m-aş grăbi să-l consider un răzvrătit şi un mofturos; nu l-aş umple cu o critică aspră. Gestul lui bineînţeles că nu a produs nicio bucurie în inima tatălui, însă a fost acceptat ca atare. N-ar trebui să punem pe seama lui mai mult decât ne permite textul evanghelic în sine. Din punct de vedere juridic, avea dreptul să pretindă partea care i se cuvenea. Tatăl, fără nicio împotrivire, le-a împărţit averea, deci amândurora, însă cu diferenţa că fiul cel mic a transformat-o într-un bun transportabil, intrând în folosirea ei imediat, după cum i-au dictat capriciile şi plăcerile. Fiul nu este deja un păcătos pentru că pretinde averea. Însă el este indubitabil lipsit de înţelepciune când alege să plece într-o ţară îndepărtată şi să iasă astfel din raza de atenţie şi iubire a tatălui. Nu cred că atmosfera de acasă i-ar fi dat vreun motiv să se răzvrătească împotriva tatălui. Tatăl este, după cum se vede ulterior, prea bun, prea îngăduitor, prea cald la inimă, aşa încât fiul să-şi dorească să scape de o autoritate paternă dictatorială şi insuporbabilă. Plecarea lui de acasă o pun pe seama spiritului specific juvenil de aventură, de autonomie prematură, de independenţă absolută, prost înţeleasă. El voia să trăiască în afara oricărei ascultări, liber, însă cu o definiţie a libertăţii în forma: "fac ce vreau". Pe fondul acestei stări de imaturitate juvenilă (socotind faptul că era un single, el nu putea să aibă peste 20 de ani) fiul vrea să trăiască pe cont propriu, în toată autonomia. În figura fiului risipitor se pot regăsi astăzi mulţi tineri.

    În ţara îndepărtată, el trăieşte o viaţă pe care evanghelistul Luca se mulţumeşte s-o descrie cu un singur cuvânt: desfrânată. Cuvântul nu circumscrie numai latura sexuală a vieţii, deşi noi aşa îl înţelegem. Desfrânat poţi să fii şi în alte sensuri: cu privire la îmbrăcăminte, la mâncare, la băutură sau la alte pofte. De parcă n-ar fi fost destul că fiul nu mai avea nimic, la starea lui de lipsă s-a adăugat şi o foamete. Conjugate amândouă, l-au constrâns la o soluţie extremă: să se facă păzitor de porci. O degradare mai mare era greu de imaginat pentru un evreu. În compania porcilor era ipso facto (prin faptul în sine) un păcătos. Penibilul cât se poate de amar sau ridicolul usturător îl indică evanghelistul în precizarea pe care o face legată de mâncarea lui: el concurează cu porcii pentru hrană şi nu primeşte nici măcar hrana lor. Stăpânului îi erau pe semne mai importanţi porcii decât el.

     Până să auzim de mila tatălui, simţim noi înşine milă la vederea deplorabilei stări în care zace fiul. În acest ambient de mizerie materială şi morală, se petrece o răsucire interioară în el, o revoluţie psihologică şi spirituală. El îşi recapitulează trecutul, însă înainte de toate, el îşi vine în fire sau intră în sine însuşi. Momentul acesta de interiorizare este decisiv: este geneza întoarcerii lui la tatăl. Acum recunoaşte limpede gravitatea şi enormitatea păcatului său: el a păcătuit împotriva cerului şi împotriva tatălui, a trăit pentru trupul său şi deloc pentru sufletul său, a risipit ceea ce primise de acasă. Cu un discurs de pocăinţă bine pregătit porneşte spre casă. Ce drum anevoios a trebuit să parcurgă, câte sentimente şi gânduri nu l-au chinuit! 

     Acum intră în scenă tatăl care pare ieşit din minţi pentru felul în care se poartă. Nu se descotorosise de fiul său; nădejdea revederii lui nu-l părăsise niciodată. Îmi place detaliul din parabolă: "pe când era încă departe, tatăl l-a văzut". Nu a trebuit fiul să ajungă până în pragul uşii, să bată cu insistenţă. El este văzut încă de departe. De multe ori trebuie să se fi uitat tatăl pe drumul pe care venea acum fiul său acasă. Un alt detaliu e menit parcă să facă să ţâşnească în noi compasiunea şi înduioşarea: "i s-a făcut milă". Şi cum era să nu i se facă milă din moment ce îl vedea într-o stare aşa de jalnică pe însuşi fiul lui? Cuvântul original pentru milă are legătură cu măruntaiele omului. Mila e în acest sens o mişcare produsă la nivelul interior, al măruntaielor, şi nu un act cerebral, raţional. Tatăl este copleşit de milă şi în el creşte vulcanic bucuria. Nici nu aşteaptă să termine fiul cu mărturisirea. Acţiunea este vie şi într-o dinamică tot mai intensă. Verbele rostite de el curg în toate direcţiile: aduceţi, îmbrăcaţi-l, daţi-i, aduceţi viţelul, tăiaţi-l, să mâncăm şi să ne bucurăm. Slujitorii lui trebuie să grăbească transformarea exterioară a acestui fiu care în interiorul lui era altul decât cel care plecase de acasă. Toată casa se îmbracă în sărbătoare. 

    E adevărat, fiul cel mic a fost risipitor, însă tatăl lui a fost şi mai risipitor! Acest gând induce un torent de mângâiere în sufletul oricărui om. Tatăl divin e un risipitor neobosit în har, în iertare, în iubire, în reabilitare, în reconciliere. Cine ar putea să-l întreacă? Îi pasă mereu de comuniune, îşi doreşte cu nesaţ iubirea. Fiul a înţeles cu siguranţă că libertatea nu există atunci când "fac ce vreau", ci când ceea ce vrea Dumnezeu, vreau şi eu, vreau împreună şi în comuniune cu el.

    Simt o greutate în a comenta starea fiului mai mare. Să fie aşa pentru că de multe ori atitudinea lui şi-a găsit încorporarea în gesturile sau atitudinile mele? Deplâng în sinea mea încăpăţânarea lui de a intra. Fiul cel mare vrea să aibă şi să afirme dreptatea, în schimbul iubirii. A reuşit tatăl să-l convingă să intre? Scena a rămas deschisă. Pentru aceasta, rămân deschise şi gândurile mele cu privire la el. Convertirea fiului mic a fost un proces terminat, cea a fiului mai mare e încă în act. Aş vrea să cred că a intrat până la urmă. Mă bucur să cred că a intrat. Fiecare crede ce vrea. De un lucru ne face siguri parabola: tatăl e dispus să risipească iubire şi iertare mai departe. Numai să fim noi dispuşi să rămânem în comuniunea cu el sau să căutăm drumul spre casa lui.     

De ziua femeii...

...de ziua Mamei

     Tuturor femeilor şi mamelor le urez astăzi din inimă un călduros

La mulţi ani!

Orice mamă este o femeie

şi orice femeie este în fiinţa ei o mamă.

Îmi doresc ca pe chipul oricărei femei să se reflecte maternitatea exemplară şi eminentă a Fecioarei şi a Mamei lui Isus, Maria. 

Îmi doresc ca orice femeie să împărtăşească împreună cu Fecioara cerească bucuria de a fi fecioară,

şi tot cu ea, bucuria de a fi mamă.

În delicateţea şi slăbiciunea firii feminine 

un bărbat ajunge să recunoască cu timpul că se ascund resurse interminabile de putere care fac ca orice bărbat puternic să fie...puternic.

Îmi doresc ca Domnul să binecuvânteze orice femeie prin mijlocirea celei binecuvântate între femei cu o iubire care arde continuu,

fără să se mistuie,

cu înţelepciunea profundă a inimii,

cu nobleţea dăruirii de sine,

cu farmecul purităţii interioare

cu parfumul iubirii lui Dumnezeu!

La mulţi ani!



Răbdarea lui Dumnezeu

Reflecţia duminicală

 

    Am scris cândva despre o carte intitulată "Răbdare cu Dumnezeu" (Geduld mit Gott), scrisă de un preot teolog ceh, în care autorul dezvoltă valoarea răbdării mai ales în relaţia noastră cu Dumnezeu. Ţin să redau fraza cu care începe această carte: "Sunt de acord cu ateiştii în multe privinţe, în aproape toate - exceptând credinţa lor că Dumnezeu nu există. Da, diferenţa principală între credinţă şi ateism o văd în răbdare. Cunosc trei tipuri de răbdare vizavi de absența lui Dumnezeu (strâns legate între ele): credința, speranța și iubirea". La aceste gânduri de o forţă revelatoare pentru mine am reacţionat mental cu tăcere şi luare aminte. Recunosc că nu mă gândisem la asta niciodată. Ele nu rezultau în cazul autorului din meditaţie îndelungată sau lecturi sofisticate, ci din viaţă chinuită, din răbdare încercată de regimul comunist sub care a fost un preot în toată puterea cuvântului, însă lipsit de practica preoţiei sale. Există suferinţe pe care nu ajungem să ni le explicăm toată viaţa; există experienţe mai puţin fericitoare al căror rost ne apare în anii maturităţii, departe temporal de clipa consumării lor; există idei care ni se predau în şcoală şi al căror înţeles integral îl dobândim numai după ce fizicul nostru, să mă exprim aşa, s-a confruntat direct, în manieră senzitivă, cu acea idee. Intervalele care se creează în toate aceste situaţii enunţate şi în nenumărate altele trebuie umplute cu răbdare. Pe o cană dintr-un magazin citeam următoarea rugăciune de cerere: "Doamne, dă-mi răbdare! Dar acum!" Răspunsul prompt din partea lui Dumnezeu n-ar putea fi altul decât: "Ai răbdare!". Trebuie să ai răbdare când crezi, când sper, când iubeşti. Cum ar putea fi calificată o iubire drept autentică, din moment ce nu a fost niciodată încercată în...răbdare?

     Evanghelia acestei duminici nu vorbeşte însă de răbdarea care trebuie să urce din partea omului spre Dumnezeu, ci despre cea care coboară de la Dumnezeu spre om. Lui Isus i se aduce în faţă brutalitatea actului lui Pilat, sfârşitul teribil al galileenilor şi al celorlalţi 18. Luând act de aceste cruzimi, Isus vrea să asigure că nu neapărat vina sau păcatul lor le-a atras un sfârşit atât de tragic, aşa încât, gândind acum în contul nostru, să sărim cu evaluarea că pe astfel de nefericiţi din zilele noastre îi pedepseşte Dumnezeu pentru că sunt mai păcătoşi decât noi. Cei care au suportat Gulagul, catastrofele naturale, tzunami, războaiele au fost cu toţii mai păcătoşi decât noi? Să ne ferească Dumnezeu de nesăbuinţa unui răspuns afirmativ! 

      Contextul creat îi oferă lui Isus oportunitatea de a relata parabola smochinului neroditor. Decepţia lui Dumnezeu este mare şi pe deplin justificată: "Iată, sunt trei ani de când vin să caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc." (Luca 13,7) De data aceasta este pusă la încercare răbdarea lui Dumnezeu. Rostul smochinului e să aducă roade. Ne-am putea gândi că şi Dumnezeu lucrează în termeni capitalişti, de investiţie şi profit. Investiţia lui este mare, continuă. Însă efectele acesteia întârzie să apară. Întârzie cu lunile, cu anii. Întârzie atunci când amânăm la nesfârşit să întindem celuilalt cartea iertării; atunci când persiflăm un îndemn clar din partea conştiinţei sau a cuiva de a corecta în noi o deprindere greşită, o trăsătură supărătoare pentru cei din jurul nostru; atunci când preferăm non-acţiunea sterilă, aducătoare de...nimic şi nu ne sinchisim în direcţia binelui; când fredonăm în noi înşine, amăgitor, că vom înceta cu nu ştiu ce obicei păcătos, că vom merge la spovadă, că ne vom fixa o propunere pentru Postul acesta.  

     Să sugereze parabola că şi Dumnezeu îşi pierde cândva răbdarea? Nu vreau să cred că netrebniciile şi delăsările noastre ar putea goli rezervele răbdării lui Dumnezeu. Parabola vrea, cred, să implementeze în noi gândul că trebuie să acţionăm, să facem ceva, şi încă repede. Intermediarul nostru, Isus, e dispus să opereze acţiuni suplimentare pentru ca roadele să apară totuşi, cerând pentru noi de la Dumnezeu...răbdare şi îngăduinţă.

     Mesajul acesta al răbdării lui Dumnezeu vine spre inimile noastre în a treia duminică a Postului Mare. Poate chiar nu ne-am propus nimic în tot timpul scurs de la Miercurea Cenuşii, poate chiar n-am marcat spiritual cu nimic perioada de pregătire a Paştelui. "Stăpâne, mai lasă-l!", pentru că se va apuca chiar în săptămâna care urmează de grija pentru viaţa lui spirituală, de săvârşirea carităţii, de dezvăţarea unei obişnuinţe păcătoase! Câtă consolare în această intermediere, în această implorare la adresa unui Dumnezeu întrucâtva dezamăgit! Îi cerem lui Dumnezeu răbdare, ştiind bine că suntem slabi şi că avem posibilităţi nelimitate să aducem roade şi, la fel de bine ştiind, că el nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (cf. Ezechiel, 18,23).

    O săptămână în care să simţim răbdarea lui Dumnezeu şi în care să ne purtăm cu răbdare cu cei pe care îi întâlnim, doresc tuturor celor care au stăruit, întru răbdare, cu lectura acestei reflecţii până la acest ultim rând.

E primăvară!

 

Vă salut cu bucurie pe toţi cei care mă citiţi

şi  vă mai plimbaţi ochii 
pe paginile acestui blog,

în prima zi a acestui minunat anotimp!

 

 

 

 

Capul îmi este plin de gânduri şi urări frumoase. Mă animă şi soarele puternic de afară care anunţă cu orice rază coborâtă spre pământ că începe o minunată perioadă a anului, de care ne bucurăm cu toţii: primăvara!

 

   Tuturor vă doresc zile senine şi pline de viaţă, flori multe înaintea ochilor, oameni plin de entuziasm în preajmă, soare generos, energii pozitive şi o tresăltare de bucurie în Domnul care ne umple de minunăţiile creaţiei sale!

 Îl las pe Tudor Gheorghe să întărească adevărul că...e primăvară, iarăşi primăvară!