Reflecţia duminicală
Am scris cândva despre o carte intitulată "Răbdare cu Dumnezeu" (Geduld mit Gott), scrisă de un preot teolog ceh, în care autorul dezvoltă valoarea răbdării mai ales în relaţia noastră cu Dumnezeu. Ţin să redau fraza cu care începe această carte: "Sunt de acord cu ateiştii în multe privinţe, în aproape toate - exceptând credinţa lor că Dumnezeu nu există. Da, diferenţa principală între credinţă şi ateism o văd în răbdare. Cunosc trei tipuri de răbdare vizavi de absența lui Dumnezeu (strâns legate între ele): credința, speranța și iubirea". La aceste gânduri de o forţă revelatoare pentru mine am reacţionat mental cu tăcere şi luare aminte. Recunosc că nu mă gândisem la asta niciodată. Ele nu rezultau în cazul autorului din meditaţie îndelungată sau lecturi sofisticate, ci din viaţă chinuită, din răbdare încercată de regimul comunist sub care a fost un preot în toată puterea cuvântului, însă lipsit de practica preoţiei sale. Există suferinţe pe care nu ajungem să ni le explicăm toată viaţa; există experienţe mai puţin fericitoare al căror rost ne apare în anii maturităţii, departe temporal de clipa consumării lor; există idei care ni se predau în şcoală şi al căror înţeles integral îl dobândim numai după ce fizicul nostru, să mă exprim aşa, s-a confruntat direct, în manieră senzitivă, cu acea idee. Intervalele care se creează în toate aceste situaţii enunţate şi în nenumărate altele trebuie umplute cu răbdare. Pe o cană dintr-un magazin citeam următoarea rugăciune de cerere: "Doamne, dă-mi răbdare! Dar acum!" Răspunsul prompt din partea lui Dumnezeu n-ar putea fi altul decât: "Ai răbdare!". Trebuie să ai răbdare când crezi, când sper, când iubeşti. Cum ar putea fi calificată o iubire drept autentică, din moment ce nu a fost niciodată încercată în...răbdare?
Evanghelia acestei duminici nu vorbeşte însă de răbdarea care trebuie să urce din partea omului spre Dumnezeu, ci despre cea care coboară de la Dumnezeu spre om. Lui Isus i se aduce în faţă brutalitatea actului lui Pilat, sfârşitul teribil al galileenilor şi al celorlalţi 18. Luând act de aceste cruzimi, Isus vrea să asigure că nu neapărat vina sau păcatul lor le-a atras un sfârşit atât de tragic, aşa încât, gândind acum în contul nostru, să sărim cu evaluarea că pe astfel de nefericiţi din zilele noastre îi pedepseşte Dumnezeu pentru că sunt mai păcătoşi decât noi. Cei care au suportat Gulagul, catastrofele naturale, tzunami, războaiele au fost cu toţii mai păcătoşi decât noi? Să ne ferească Dumnezeu de nesăbuinţa unui răspuns afirmativ!
Contextul creat îi oferă lui Isus oportunitatea de a relata parabola smochinului neroditor. Decepţia lui Dumnezeu este mare şi pe deplin justificată: "Iată, sunt trei ani de când vin să caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc." (Luca 13,7) De data aceasta este pusă la încercare răbdarea lui Dumnezeu. Rostul smochinului e să aducă roade. Ne-am putea gândi că şi Dumnezeu lucrează în termeni capitalişti, de investiţie şi profit. Investiţia lui este mare, continuă. Însă efectele acesteia întârzie să apară. Întârzie cu lunile, cu anii. Întârzie atunci când amânăm la nesfârşit să întindem celuilalt cartea iertării; atunci când persiflăm un îndemn clar din partea conştiinţei sau a cuiva de a corecta în noi o deprindere greşită, o trăsătură supărătoare pentru cei din jurul nostru; atunci când preferăm non-acţiunea sterilă, aducătoare de...nimic şi nu ne sinchisim în direcţia binelui; când fredonăm în noi înşine, amăgitor, că vom înceta cu nu ştiu ce obicei păcătos, că vom merge la spovadă, că ne vom fixa o propunere pentru Postul acesta.
Să sugereze parabola că şi Dumnezeu îşi pierde cândva răbdarea? Nu vreau să cred că netrebniciile şi delăsările noastre ar putea goli rezervele răbdării lui Dumnezeu. Parabola vrea, cred, să implementeze în noi gândul că trebuie să acţionăm, să facem ceva, şi încă repede. Intermediarul nostru, Isus, e dispus să opereze acţiuni suplimentare pentru ca roadele să apară totuşi, cerând pentru noi de la Dumnezeu...răbdare şi îngăduinţă.
Mesajul acesta al răbdării lui Dumnezeu vine spre inimile noastre în a treia duminică a Postului Mare. Poate chiar nu ne-am propus nimic în tot timpul scurs de la Miercurea Cenuşii, poate chiar n-am marcat spiritual cu nimic perioada de pregătire a Paştelui. "Stăpâne, mai lasă-l!", pentru că se va apuca chiar în săptămâna care urmează de grija pentru viaţa lui spirituală, de săvârşirea carităţii, de dezvăţarea unei obişnuinţe păcătoase! Câtă consolare în această intermediere, în această implorare la adresa unui Dumnezeu întrucâtva dezamăgit! Îi cerem lui Dumnezeu răbdare, ştiind bine că suntem slabi şi că avem posibilităţi nelimitate să aducem roade şi, la fel de bine ştiind, că el nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (cf. Ezechiel, 18,23).
O săptămână în care să simţim răbdarea lui Dumnezeu şi în care să ne purtăm cu răbdare cu cei pe care îi întâlnim, doresc tuturor celor care au stăruit, întru răbdare, cu lectura acestei reflecţii până la acest ultim rând.
Foarte frumoasa reflectie! Ma bucur ca va pot citi prin intermediul acestui blog! La cat mai multe scrieri si multa inspiratie!
RăspundețiȘtergereMultumesc! Si eu ma bucur ca mai pot sa scriu. Recunosc ca nu prea des, insa de fiecare daca cand timpul imi permite! Da, inspiratia e foarte importanta! Post cu har si pace va doresc!
RăspundețiȘtergere