Un tată avea doi fii

Parabola tatălui milostiv

 

 



      Aproape că nu există în evanghelii un text care să fie mai cunoscut, mai citit, mai jucat scenic, mai reprezentat pictural, mai îndrăgit şi mai iubit decât Parabola fiului risipitor sau a tatălui milostiv. Naraţiunea este impresionantă pentru că ne atinge nu doar mintea, ci mai ales inima. Ideea pe care Isus vrea s-o transmită ascultătorilor lui de atunci şi nouă celor de astăzi ar putea fi parafrazată în cuvintele: Uitaţi, cât de bun şi iubitor poate fi Dumnezeu, Tatăl meu! Admiraţi câtă bunătate se revarsă din cuvintele şi purtarea sa, cu câtă iubire îl copleşeşte pe cel care îi caută comuniunea!

    Parabola are o compoziţie tripartită. Fiul cel tânăr deschide acţiunea cu pretenţia ca tatăl să-i acorde partea de avere. Cererea i-a atras fiului cele mai aspre comentarii şi evaluări morale de-a lungul timpului. Pentru actul lui nu m-aş grăbi să-l consider un răzvrătit şi un mofturos; nu l-aş umple cu o critică aspră. Gestul lui bineînţeles că nu a produs nicio bucurie în inima tatălui, însă a fost acceptat ca atare. N-ar trebui să punem pe seama lui mai mult decât ne permite textul evanghelic în sine. Din punct de vedere juridic, avea dreptul să pretindă partea care i se cuvenea. Tatăl, fără nicio împotrivire, le-a împărţit averea, deci amândurora, însă cu diferenţa că fiul cel mic a transformat-o într-un bun transportabil, intrând în folosirea ei imediat, după cum i-au dictat capriciile şi plăcerile. Fiul nu este deja un păcătos pentru că pretinde averea. Însă el este indubitabil lipsit de înţelepciune când alege să plece într-o ţară îndepărtată şi să iasă astfel din raza de atenţie şi iubire a tatălui. Nu cred că atmosfera de acasă i-ar fi dat vreun motiv să se răzvrătească împotriva tatălui. Tatăl este, după cum se vede ulterior, prea bun, prea îngăduitor, prea cald la inimă, aşa încât fiul să-şi dorească să scape de o autoritate paternă dictatorială şi insuporbabilă. Plecarea lui de acasă o pun pe seama spiritului specific juvenil de aventură, de autonomie prematură, de independenţă absolută, prost înţeleasă. El voia să trăiască în afara oricărei ascultări, liber, însă cu o definiţie a libertăţii în forma: "fac ce vreau". Pe fondul acestei stări de imaturitate juvenilă (socotind faptul că era un single, el nu putea să aibă peste 20 de ani) fiul vrea să trăiască pe cont propriu, în toată autonomia. În figura fiului risipitor se pot regăsi astăzi mulţi tineri.

    În ţara îndepărtată, el trăieşte o viaţă pe care evanghelistul Luca se mulţumeşte s-o descrie cu un singur cuvânt: desfrânată. Cuvântul nu circumscrie numai latura sexuală a vieţii, deşi noi aşa îl înţelegem. Desfrânat poţi să fii şi în alte sensuri: cu privire la îmbrăcăminte, la mâncare, la băutură sau la alte pofte. De parcă n-ar fi fost destul că fiul nu mai avea nimic, la starea lui de lipsă s-a adăugat şi o foamete. Conjugate amândouă, l-au constrâns la o soluţie extremă: să se facă păzitor de porci. O degradare mai mare era greu de imaginat pentru un evreu. În compania porcilor era ipso facto (prin faptul în sine) un păcătos. Penibilul cât se poate de amar sau ridicolul usturător îl indică evanghelistul în precizarea pe care o face legată de mâncarea lui: el concurează cu porcii pentru hrană şi nu primeşte nici măcar hrana lor. Stăpânului îi erau pe semne mai importanţi porcii decât el.

     Până să auzim de mila tatălui, simţim noi înşine milă la vederea deplorabilei stări în care zace fiul. În acest ambient de mizerie materială şi morală, se petrece o răsucire interioară în el, o revoluţie psihologică şi spirituală. El îşi recapitulează trecutul, însă înainte de toate, el îşi vine în fire sau intră în sine însuşi. Momentul acesta de interiorizare este decisiv: este geneza întoarcerii lui la tatăl. Acum recunoaşte limpede gravitatea şi enormitatea păcatului său: el a păcătuit împotriva cerului şi împotriva tatălui, a trăit pentru trupul său şi deloc pentru sufletul său, a risipit ceea ce primise de acasă. Cu un discurs de pocăinţă bine pregătit porneşte spre casă. Ce drum anevoios a trebuit să parcurgă, câte sentimente şi gânduri nu l-au chinuit! 

     Acum intră în scenă tatăl care pare ieşit din minţi pentru felul în care se poartă. Nu se descotorosise de fiul său; nădejdea revederii lui nu-l părăsise niciodată. Îmi place detaliul din parabolă: "pe când era încă departe, tatăl l-a văzut". Nu a trebuit fiul să ajungă până în pragul uşii, să bată cu insistenţă. El este văzut încă de departe. De multe ori trebuie să se fi uitat tatăl pe drumul pe care venea acum fiul său acasă. Un alt detaliu e menit parcă să facă să ţâşnească în noi compasiunea şi înduioşarea: "i s-a făcut milă". Şi cum era să nu i se facă milă din moment ce îl vedea într-o stare aşa de jalnică pe însuşi fiul lui? Cuvântul original pentru milă are legătură cu măruntaiele omului. Mila e în acest sens o mişcare produsă la nivelul interior, al măruntaielor, şi nu un act cerebral, raţional. Tatăl este copleşit de milă şi în el creşte vulcanic bucuria. Nici nu aşteaptă să termine fiul cu mărturisirea. Acţiunea este vie şi într-o dinamică tot mai intensă. Verbele rostite de el curg în toate direcţiile: aduceţi, îmbrăcaţi-l, daţi-i, aduceţi viţelul, tăiaţi-l, să mâncăm şi să ne bucurăm. Slujitorii lui trebuie să grăbească transformarea exterioară a acestui fiu care în interiorul lui era altul decât cel care plecase de acasă. Toată casa se îmbracă în sărbătoare. 

    E adevărat, fiul cel mic a fost risipitor, însă tatăl lui a fost şi mai risipitor! Acest gând induce un torent de mângâiere în sufletul oricărui om. Tatăl divin e un risipitor neobosit în har, în iertare, în iubire, în reabilitare, în reconciliere. Cine ar putea să-l întreacă? Îi pasă mereu de comuniune, îşi doreşte cu nesaţ iubirea. Fiul a înţeles cu siguranţă că libertatea nu există atunci când "fac ce vreau", ci când ceea ce vrea Dumnezeu, vreau şi eu, vreau împreună şi în comuniune cu el.

    Simt o greutate în a comenta starea fiului mai mare. Să fie aşa pentru că de multe ori atitudinea lui şi-a găsit încorporarea în gesturile sau atitudinile mele? Deplâng în sinea mea încăpăţânarea lui de a intra. Fiul cel mare vrea să aibă şi să afirme dreptatea, în schimbul iubirii. A reuşit tatăl să-l convingă să intre? Scena a rămas deschisă. Pentru aceasta, rămân deschise şi gândurile mele cu privire la el. Convertirea fiului mic a fost un proces terminat, cea a fiului mai mare e încă în act. Aş vrea să cred că a intrat până la urmă. Mă bucur să cred că a intrat. Fiecare crede ce vrea. De un lucru ne face siguri parabola: tatăl e dispus să risipească iubire şi iertare mai departe. Numai să fim noi dispuşi să rămânem în comuniunea cu el sau să căutăm drumul spre casa lui.