Pelerinul polonez

În drum spre Dumnezeu

    Niciodată nu cred că vom şti ce poate să facă Dumnezeu dintr-un om în inima căruia pulsează năvalnic credinţa. Greu vom reuşi să-l înțelegem pe acel om ale cărui fapte nu sunt dictate de o rațiune cotidiană, frecventă, comună, banală, ci de o rațiune care îndrăznește să gândească împotriva logicii firești, dovedindu-se superioară ei, acționând în consecință supralogic și, în raport cu firescul lucrurilor, suprafiresc. În fața unor asemenea oameni, simți la nivel mental simultan o suspensie şi o uimire. Mă explic.

     Vreau să ies din cameră și pe holul etajului 2 al casei, unde sunt locuinţele noastre, ale preoţilor, întâlnesc o persoană necunoscută care mă salută repede și cu amabilitate în limba germană, reușind o pronunție atât de bună încât cred că e unul din împrejurimi, ajuns în casă cu permisiunea parohului pentru nu știu ce motive, la fel de necunoscute mie precum persoana lui. Îl întâlnesc pe paroh și îl întreb scurt cine este oaspetele casei noastre. Îmi spune lapidar că este un pelerin, pentru care vrea să facă ceva de mâncare. Îl întreb dacă îl cunoaște, iar el îmi răspunde, fără să-și întrerupă preocuparea, că nu știe nimic despre el. Mă trece un aer de nesiguranță și îndoială. După o scurtă pauză, aud de la paroh spunându-mi că necunoscutul găzduit la noi este pelerin polonez în drum spre...Santiago de Compostella, adăugând după un alt răstimp de tăcere, de parcă ar fi simțit că până în acea clipă nu m-a impresionat cu nimic, cuvintele: pe jos. Cum?!? E în drum spre Santiago de Compostella și vrea să ajungă acolo pe jos?  am întrebat cu toată umirea, neputând să cred că este adevărat ceea ce am înțeles verbal prea bine. Atunci s-a întors spre mine și mi-a spus că a plecat din Polonia cu aproximativ o lună în urmă, ajungând, din voința Domnului, în seara asta la noi.

    După câteva minute coboară Mateusz (24 de ani), un bărbat robust, rezistent, trecut deja prin multe ploi și capricii termice, și înaintează cu mersul îngrijit până la masă. Îl salut cu un fel de respect în care simțeam totodată un soi de distanță. Nu o distanță pe care aș fi impus-o eu, ci mai degrabă una pe care mi-a insuflat-o el pentru condiția lui de autentic pelerin, pentru aventura sacră în miezul căreia se afla, aventură pe care o împărțea în mod strict cu Dumnezeu, iar apoi cu toți oamenii așezați de Providenţă în calea drumului său.

      Uitându-mă la el, observ recunoștinta de pe chipul lui și prețuirea pentru ceea ce mănâncă. Nu mă pot abține să-l întreb de unde vine exact, de câte zile e pe drum, ce face tot timpul, cum i-a venit un asemenea gând în suflet, cu toate că în modul acesta îi întrerup cina, fapt pentru care îi cer scuze, neputând totuși să-mi stăpânesc până la capăt curiozitatea.

     Din ceea ce îmi spune, aflu (de la el de data asta) că a plecat de acasă de o lună. A fost inspirat în hotărârea lui de întâlnirea cu o pereche destul de în vârstă (ea 71 de ani, el 74) care se îndrepta tot spre Santiago de Compostella. "Dacă ei pot cu condiţia fizică pe care o au, eu cu atât mai mult", mi-a răspuns el. Şi pe 4 mai a plecat la drum. În faţa lui stăteau aproximativ 4000 de km. Localitatea natală pe care a lăsat-o în urmă se numeşte Wegrow şi este situată în estul Poloniei. A mers două săptămâni prin Polonia. O săptămână i-a luat să traverseze Cehia. O altă saptămână a parcurs-o deja de la intrarea în Austria. Şi ieri seară a ajuns la noi. A fost plouat de mai multe ori, a suportat căldura soarelui, a fost nevoit să se adăpostească şi să doarmă într-o staţie de autobuz. Gândul de a renunţa şi de a se întoarce acasă nu l-a avut niciodată. Îl întreb de ce nu şi-a căutat un partener, de ce a pornit singur. Mi-a spus mai întâi că nu i-ar fi fost uşor să găsească pe cineva, apoi că pe acest drum vrea să fie mult în interiorul lui. Simt că dimensiunile sufleteşti mi se micşorează în faţa lui, după ce îmi dau seama că cele fizice sunt oricum mai mici în raport cu ale lui. Îl privesc cu consideraţie. Îl întreb câţi kilometri a parcurs până acum. Calculează repede şi-mi spune că ar fi aproximativ 1000. Îmi pare atât de ciudat să asociez aceste numere cu mersul pe jos. Distanţa pe care o parcurge într-o singură zi se ridică la 44-45 km, uneori ajungând până la 50 km. Dacă nu se odihneşte bine şi nu mănâncă îndeajuns, performanţa lui coboară la 40 km. Pentru cazare recurge la instituţiile religioase, unde să-i fie mai ieftin şi de unde poate să spere că primeşte merinde şi pentru următoarea zi. Poartă cu el un caiet pe care primeşte semnătura şi ștampila instituţiei în care a fost adăpostit.

    Nu îl reţin prea mult pentru că în acest moment simt că timpul are pentru noi doi o cu totul altă desfăşurare şi percepţie. Are nevoie de odihnă. Următoarea staţiune va fi la Graz. Mă uit la paroh şi-i spun că ziua următoare am drum spre Graz. El îmi spune acelaşi lucru, după care ne zâmbim, dându-ne seamă că maşinile noastre şi condiţia omului dinaintea noastră sunt două lucruri  complet incompatibile. El va vrea cu orice preţ să meargă pe jos. O altă formă de mişcare nici nu intră în discuţie pentru el. Cred că până la urmă nici nu l-aş fi luat. Cum să îndrăznesc să zădărnicesc marele lui ideal? El este omul mersului pe jos timp de patru luni.

    Patru luni de zile va avea un singur program, o singură îndeletnicire, o singură muncă, una şi aceeaşi trudă: să ajungă în Santiago de Compostella. Va fi pentru toţi cei care îl vor întâlni un homo viator. Va şti că trebuie să lase în urmă oameni, case, locuri necunoscute, cu conştiinţa că fiecare pas îl aduce tot mai aproape de locul destinaţiei lui, de marele loc de pelerinaj al Europei şi al lumii, acolo unde odihnesc moaştele sfântului Iacob. Cugetând la acest lucru, simt că mă adâncesc în nişte gânduri din care ies la suprafaţă cu un spor crescând de nedumerire şi admiraţie.

   Îi doresc somn adânc şi odihnitor. Se desparte de noi, spunându-ne că vrea să plece mâine la drum, după ce va fi participat la sfânta Liturghie, şi îşi exprimă rugămintea de a primi micul dejun la noi. Primeşte sfânta Împărtăşanie şi odată cu ea o putere mai mare decât cea venită din oasele şi muşchii lui, cu care este pregătit să pornească spre Graz. De acolo la Leibnitz, apoi la Maribor, în Slovenia, şi tot aşa, evitând munţii, precum odihnioară Hanibal africanul, dar din sens invers, va trece în Italia şi va ajunge la Milano, de acolo îndreptându-se spre vest până în Franţa şi apoi, în sfârşit, Spania. Am concentrat într-o frază ceea ce picioarele lui Mateusz Golos vor străbate în 3 luni de zile. La începutul lunii septembrie speră să fie acolo. Este incredibil! Şi totuşi este adevărul pe care îl pune în aplicare cu fiecare nouă plecare la drum.

    Nu pierd ocazia să facem o fotografie. Mă despart de el, cu o mulţime de gânduri în cap. Îl las să se îndepărteze de mine, ştiind că aşa se aproprie tot mai mult de Dumnezeu. Îl privesc cum se micşorează tot mai mult, mergând singur, cu toiagul în mână, doar el şi Dumnezeu. Cât de mult reuşește credinţa să pună în mişcare!

  
   Drumul pe care îl parcurge Mateusz nu stă sub pecetea unei aventuri juvenile. Din spusele lui, am înțeles că ar fi evitat oricum un pelerinaj de grup. Dispersia sufletească ar fi fost marea pierdere pentru el. Singurătatea lui este spaţiul pe care îl ocupă într-un mod neconcurat Dumnezeu; tăcerea lui este vorbirea lui Dumnezeu în sufletul său; paşii lui, mii şi zeci de mii, sunt condiţia oricărui om de pe acest pământ, aceea de a fi căutător de Dumnezeu. Unde locuieşte Dumnezeu? Aşa departe de casă? Să fie nevoie de atâta efort? Ar putea să se nască şi asemenea întrebări în capul nostru. Dumnezeu este pretutindeni, este în fiecare loc al pământului. El poate fi simţit şi acasă, şi la serviciu, şi în locurile familiare ale existenţei noastre. El este inserat în toate trăirile şi experienţele noastre. Acesta însă nu este tot adevărul. Dumnezeu este şi departe, în sensul că este dincolo de tot ceea ce constituie ambientul nostru continuu de viaţă. El este dincolo de banalităţile noastre zilnice, dincolo de neajunsurile locuinţei noastre, dincolo de meschinăriile şi ticăloşiile noastre.
    Camino de Santiago sau Jacobsweg, aşa se numeşte drumul pe care îl parcurge în aceste zile tânărul Mateusz. Este foarte celebru în Germania, ca să nu mai spun în Franţa şi Italia. În Spania se foloseşte expresia il camino. Drumul se parcurce propriu-zis în Spania, dar marcaje şi indicatoare există chiar din Elveţia. Timpul în care se parcurge se întinde la câteva săptămâni. Sunt marcaje speciale, locuri de înnoptat, şi mereu pelerini pe cale.
     Experienţa, mă gândesc, este îmbogăţitoare pe toate planurile. Pe un asemenea drum, conştientizezi mai mult decât în orice altă împrejurare cât de mult depinde de Dumnezeu viaţa ta pe acest pământ. Şi îţi mai dai seama de cât de puţine lucruri ai nevoie ca să trăieşti şi de cât de multe sunt lucrurile care te ţin încorsetat şi de care te poţi elibera pentru a simţi adevărata libertate interioară. Şi mai sunt atâtea şi-atâtea favoruri spirituale şi umane care nouă, celor de acasă ne rămân tăinuite, şi de care se va bucura Mateusz la capătul drumului lui, aşa cum nu se va bucura într-o măsură mai mare de nimic din ceea ce îi poate oferi această lume prin mijlocul căreia el trece în fiecare zi, tot înaintând spre...Dumnezeu.      

 

Preasfânta Treime

Laudă şi preamărire

    

     Nu am găsit până acum cuvinte mai potrivite în redarea atitudinii cu care noi, creştinii, ne înfăţisăm înaintea misterului misterelor şi a tainei celei mai de nepătruns a credinţei noastre creştine, Sfânta Treime, decât cele pe care le-am citit în seminar într-un curs de teologie, şi care îi aparţin sf. Grigore de Nazians: Îndată ce cuget la Cel Unul, mă şi învăluie strălucirea celor Trei. Îndată ce îi deosebesc, sunt trimis înapoi la Cel Unul. Când reflectez la Vreunul dintre Cei Trei, mă gândesc la El ca la un întreg, iar ochii mei mi se umplu şi cea mai mare parte din ceea ce gândesc îmi scapă.

     Nu îmi propun aici să cuget la Cel unic în fiinţă şi întreit în persoane, nici să redau cunoştinţele pe care le-am adunat în seminar şi în timpul preoţiei despre Sfânta Treime, pentru că ar fi o cursă în care la final n-aş ajunge decât acolo de unde, de fapt, nu m-am mişcat mai deloc. O întreprindere intelectuală, o aventură raţională, un parcurs cerebral în misterul Dumnezeului nostru nu face decât să potenţeze mai mult misterul său. La finalul unei asemenea munci raţionale, singurul câştig cu care te-ai alege ar fi claritatea propriei ignoranţe atunci când este vorba de a vorbi despre fiinţa lui Dumnezeu.

     Nu cred că stă în menirea noastră pe acest pământ să ne consumăm minţile gândind în fel şi chip ceea ce este dincolo de orice gândire. Mai degrabă recurgem la o exclamaţie, la un cuvânt de laudă, la un cântec pe care să-l dedicăm lui Dumnezeu ca mulţumire pentru tot ce suntem, lui,Tatălui divin care ne-a creat, Fiului care ne-a mântuit şi Duhului care ne poartă spre beatitudinea, fericirea de dincolo de moarte, Domnului şi Dumnezeului nostru care pe toate le face în toţi, şi în care noi trăim, ne mişcăm şi suntem.

      O profesoară de religie, vorbind copiilor despre Sfânta Treime, le-a spus: "Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, Duhul Sfânt este Dumnezeu. Cum vine asta?" O feţită a răspuns cu o simplitate admirabilă: "Înseamnă că Dumnezeu este numele lor de familie." Dumnezeu este Unul, dar nu este singur. De unde să ştim noi că iubirea este cea mai înaltă şi mai sublimă stare pe care o poate trăi omul, dacă nu de la acel Dumnezeu care trăieşte într-o absolută, continuă şi inefabilă iubire? De aceea, nu există fericire în solitudine şi niciunul dintre oameni nu poate spune că în singurătate îşi găseşte bucurie, pentru că Cel după chipul căruia am fost creaţi nu este aşa. Este o eroare, o falsitate şi o anomalie să pui că te simţi împlinit în afara comuniunii cu celălalt. 

     Dumnezeu ne vrea în comuniunea lui, ne iubeşte şi se bucură de noi. Şi noi ne simţim bine şi fericiţi cu un asemenea Dumnezeu, chiar dacă îl cunoaştem atât de puţin sau mai deloc. Îl simţim de atâtea ori şi nimeni nu ne poate convinge că viaţa noastră se desfăşoară în afara lui Dumnezeu, sau că Dumnezeu chiar nu are treabă cu viaţa noastră. Menirea noastră aici este să trăim în unire cu El făcând binele, trăind în adevăr şi admirând frumosul din creaţia care ne înconjoară şi din noi înşine. Vocaţia noastră a tuturor, fără nicio excepţie, este să-l lăudăm şi să-l slăvim pe Cel mai presus de orice cugetare.

     Înaintea Treimii celei nedespărţite: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, nu-mi mai adâncesc în zadar gândurile, amăgindu-mă ca aş înţelege mai mult din misterul ei, pentru că l-aş şi auzi pe sf. Augustin spunându-mi: "dacă crezi că ai înţeles ceva din Dumnezeu, atunci, cu siguranţă nu acesta este Dumnezeu". Nu fac decât să închei aceste gânduri cu o frumoasă cântare de preamărire adusă lui Dumnezeu, Te Deum.

  

   Pe tine, Dumnezeule, te lăudăm,

   Pe tine, Doamne, te mărturisim.

   Pe tine, veşnicul Părinte,

   Tot pămîntul te cinsteşte.

Ţie toţi îngerii, cerurile şi toate puterile,

Heruvimii şi serafimii îţi cântă fără încetare;

Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul, Dumnezeul Sabaot!

Plin e cerul şi pământul de mărirea slavei sale!

   Pe tine te măreşte corul preaslăvit al apostolilor;

   Pe tine te slăveşte

   Numărul vrednic de laudă al profeţilor;

   Pe tine te laudă ceata strălucită a martirilor;

   Pe tine te mărturiseşte sfânta Biserică

   Pe toată faţa pământului,

   Pe tine, Tatăl a cărui slavă este fără de sfârşit,

   Şi pe Fiul tău, unic, adevărat şi vrednic de închinare,

   Şi pe Duhul Sfânt, Mângâietorul.

    Tu eşti regele măririi, Cristoase,

Tu eşti Fiul cel veşnic al Tatălui.

Pentru mântuirea noastră

    Tu nu te-ai sfiit să te cobori în sânul Fecioarei.

Tu ai biruit ghimpele morţii

Şi ai deschis celor ce cred împărăţia cerurilor.

Tu stai de-a dreapta lui Dumnezeu

Întru mărirea Tatălui.

Noi credem că vei veni ca judecător,

Deci, pe tine te rugăm să vii în ajutorul slugilor tale

Pe care le-ai răscumpărat cu sîngele tău scump.

Încredniceşte-ne să fim număraţi printre sfinţii tăi

În slava Ta cerească

Mântuieşte, Doamne, poporul tău

Şi binecuvântează moştenirea ta.

Călăuzeşte-i şi înalţă-i pe ei până în veac.

În toate zilele te binecuvântăm

Şi lăudăm numele tău în veci şi în vecii vecilor.

Binevoieşte, Doamne, în ziua aceasta

Să ne fereşti de păcat.

Miluieşte-ne, Doamne, miluieşte-ne

Fie, Doamne, mila ta asupra noastră

Precum am nădăjduit şi noi în tine.
În tine, Doamne, am nădăjduit

Şi nu voi regreta în veci.

      

Puterea rugăciunii

    

Greutatea rugăciunii

        Louise Redden, o femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu privirea de om învins, a intrat într-o zi la băcănie. S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un mod foarte umil şi l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea şi ei pe datorie câteva alimente. I-a explicat cu glas uşor că soţul ei era foarte bolnav şi că nu putea munci, şi că aveau şi şapte copii, care trebuiau hrăniţi. John Lohnghouse, băcanul, a privit-o de sus şi i-a cerut să părăsească imediat magazinul său. Având însă în gând nevoile familie sale, femeia i-a mai spus: „Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată ce voi putea.” John însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie pentru că nu are credit deschis la magazinul său.

       Lângă tejghea se mai afla încă un client, care a auzit discuţia dintre cei doi. Clientul făcu câțiva paşi înainte şi îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice are această femeie nevoie pentru familia sa. Băcanul răspunse parcă în silă: „Ai o listă cu cumpărăturile de care ai nevoie?” Louise a răspuns: „Da, domnule.” „O.K.” spuse băcanul, „atunci pune-o pe cântar şi eu o să-ţi dau marfă de aceeaşi greutate cu lista dumitale.” Louise, ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în geantă şi scoase o bucăţică de hârtie pe care scrise ceva în grabă. Apoi puse cu grijă bileţelul pe cântar, cu privirea tot aplecată. Ochii băcanului şi ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cîntarul stătea înclinat în partea cu hârtia. Băcanul, privind la cântar, s-a întors uşor către client şi îi spuse mormâind: „Nu-mi vine să cred!" Clientul a zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente. Cântarul tot nu se echilibra, aşa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic. Băcanul şedea privind cu dezgust. În fine, smulse bucăţica de hârtie de pe cântar şi o privi cu mare uimire. Nu era vorba de o listă de cumpărături, ci era o rugăciune, care spunea aşa:

      

 Iubite Doamne, Tu îmi cunoşti nevoile, aşa că eu le pun în mâinile tale.

    
      Băcanul îi dădu femeii alimentele şi privea în continuare tăcut, înmărmurit. Louise îi mulţumi şi plecă din magazin. Celălalt client îi dădu băcanului o hârtie de 50 de dolari şi îi spuse: „A meritat toţi banii!” Numai Dumnezeu ştie ce greutate are o rugăciune.

 

(Sursă necunoscutā)

Luna Inimii Preasfinte!

Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu Inima!

(Mt 11,29)

Preasfântă Inimă a lui Isus, miluieşte-ne pe noi!

Ziua copilului

 Din nou copil

      Dacă mi s-ar da şansa recapitulării propriei vieţi, şi dacă cineva m-ar întreba ce capitol al trecutului meu aş vrea să-l retrăiesc, şi dacă mi s-ar deschide poarta pentru intrarea în galeriile timpului de până acum, în care s-a înscris întreaga mea viaţă, atunci aş începe să merg înapoi prin anii vieţii, săltând de bucurie până aş ajunge în miezul copilăriei mele, până aş recăpăta toate trăsăturile copilului care am fost altădată. Cred că acest gând îl are la un moment dat orice tânăr, orice adult sau vârstnic, orice om matur în care copilul interior n-a murit, ci vrea să iasă în scenă şi să ia cuvântul. 

      Aş vrea să fiu din nou copil. Aş fi în stare să invoc motive serioase şi credibile pentru apărarea şi  susţinerea dorinţei mele? Nu cumva aş fi nevoit să recurg în cazul de faţă doar la argumente mature, raţionale şi bine ticluite ca să fiu credibil? Dar faptul de a încerca să motivez o asemenea dorinţă nu înseamnă până la urmă să vreau ceva cu totul copilăresc? Gândurile mi se încurcă, cuvintele mă ajută, dar uneori parcă nu vor să vină în susţinerea străduinţei mele de a fi clar şi pe înţelesul tuturor. Nu. Şi asta pentru că nu mai poate fi ca altădată, cu ani în urmă, în epoca de aur a vieţii mele. Atunci reuşeam, fără nici un efort să vorbesc simplu aşa încât toată lumea să mă înţeleagă "din prima". Când eram copil, nu mă gândeam că trebuie să recurg la expresii deosebite, aşa încât să nu cumva să creadă celălalt ceea ce eu nu intenţionam să zic despre el, ci mereu spuneam cum îmi venea pe limbă. Când eram copil şi vorbeam, toate cuvintele mele se refereau la ceva, aveau un conţinut, chiar dacă acesta era din lumea reală sau din cea a poveştilor, chiar dacă era de pe pământ sau din cerul lui Dumnezeu. Când eram copil, eram sărac pentru că aveam buzunarele goale şi nu posedam decât foarte puţine lucruri personale, şi eram bogat pentru că niciodată nu m-am gândit că ar trebui să fie pline cu bani; eram sărac pentru că eram lipsit de orice grijă şi de orice problemă, şi eram bogat pentru că n-am simţit niciodată mulţimea preocupărilor şi frământărilor de mai târziu. Când eram copil, aveam aşa o fantezie că mă duceam până sus în cer, de câte ori voiam, şi mă plimbam cu uşurinţă printre îngeri şi-i admiram pe sfinţi şi aşa mergeam ţopăind când pe un picioar când pe un altul pe-ntinsul norilor pe care stăteau ei acolo sus, fără ca să simt că nu sunt vrednic să stau cu ei, pentru că inima şi capul îmi erau atunci altfel. Când eram copil, lumea era mai simplă şi Pământul avea mai mult pământ decât apă, deoarece tot ce vedeam cu ochii era aproape numai pământ. Când eram copil, credeam în Dumnezeu, în sfinţi, în Isus Cristos şi în Fecioara Maria, în purgator, în iad şi în paradis, în tot ce  spunea preotul, fără ca să-mi treacă vreodată prin minte vreo îndoială sau mai ştiu eu ce întrebări. Când eram copil, trăiam clipa prezentă cu maximă intensitate, jucându-mă frenec, fără să-mi pese de viitor, fără să îmi pară rău de ceva din trecut şi fără să tânjesc la ceea ce nu aveam. Când eram copil, mă puneam în pat seara şi visam multe înainte de a închide ochii şi nu-mi păsa că trebuie să mă scol devreme, pentru că ceasul nu suna niciodată pentru mine. Când eram copil..."vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil" (cf. 1Cor 13,11) şi în asta nu era chiar nimic rău.

     Acum am devenit matur. Acum gândurile îmi sunt uneori sucite şi judecăţile confuze. Acum realitatea s-a complicat foarte mult şi limbajul meu la fel. Acum Dumnezeu şi credinţa nu-mi mai apar ca altădată. Acum ştiu mai mult şi mă îndoiesc de mai multe. Ştiu că nu tot ceea ce se vede e adevărat; că oamenii pot să spună cuvinte frumoase în spatele cărora sunt fapte false; acum am atâtea sentimente pe care trebuie să le gestionez cu grijă şi cu efort pentru ca să-mi păstrez decenţa şi demnitatea, şi verticalitatea, şi coerenţa cu ceea ce am ales să fac în această viaţă; acum mă trezesc umplut cu repeziciune de ură şi aversiune, de răutate şi gânduri negre sau secătuit în sufletul meu de tot felul de nelinişti. Acum trebuie să am grijă de mine, fără ca să aştept ca cineva să-mi ceară "mânuţa". Acum nu pot să "fug în casă" din calea oamenilor care mă privesc urât şi care îmi dau de-nţeles că nu mă iubesc.

    Chiar în acest moment îmi dau seama nostalgic că toată copilăria mea, cu tot tezaurul de amintiri pe care îl are, a trecut. Însă copilul care am fost, deşi nu mai poate fi acelaşi niciodată, totuşi mai există în mine; el  s-a perpetuat sub unele aspecte şi uneori îl simt vibrând în trupul meu matur. Şi acest lucru l-ar putea spune împreună cu mine oricine. Cine ar reuşi de fapt să elimine cu totul copilul din el? El există de fiecare dată în noi şi poate exista fără întrerupere atunci când renunţăm să fim complicaţi, când ne bucurăm pentru lucrurile simple, când spunem dezinvolt adevărul, când nu avem pofte sau dorinţe costisitoare, când în noi nu este meschinărie şi răutate, când inima ne este curată, când îl iubim pe Dumnezeu cu cele mai curate gânduri şi îl rugăm cu cele mai calde simţăminte, când ne facem timp să privim răsăritul şi să ascultăm cum cântă păsările; când ne jucăm cu cei mici, fără să ne gândim deloc că ne pierdem timpul cu ei.

       Este ziua copilului. Câte nu sunt bucuriile pe care le datorăm noi, cei mari, copiilor? Ce să fie mai cristalin decât ochii lor? Ce mai diafan, decât pielea obrajilor lor? Ce privire mai curată decât cea întâlnită la ei? Unde o nevinovăţie mai mare decât cea din inima lor? Cineva spunea că orice copil care vine în lume e o dovadă că Dumnezeu nu s-a săturat de noi. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toţi copiii din lumea întreagă. Ne bucurăm împreună cu ei şi o facem trezind copilul din fiecare dintre noi ca să ne lăsăm încântaţi aici pe pământ de atâtea şi atâtea lucruri frumoase şi aşa să fim convinşi de accesul în Împărăţia lui Dumnezeu.

    Eu, în acest sens, vreau să fiu din nou...copil.