Pelerinul polonez

În drum spre Dumnezeu

    Niciodată nu cred că vom şti ce poate să facă Dumnezeu dintr-un om în inima căruia pulsează năvalnic credinţa. Greu vom reuşi să-l înțelegem pe acel om ale cărui fapte nu sunt dictate de o rațiune cotidiană, frecventă, comună, banală, ci de o rațiune care îndrăznește să gândească împotriva logicii firești, dovedindu-se superioară ei, acționând în consecință supralogic și, în raport cu firescul lucrurilor, suprafiresc. În fața unor asemenea oameni, simți la nivel mental simultan o suspensie şi o uimire. Mă explic.

     Vreau să ies din cameră și pe holul etajului 2 al casei, unde sunt locuinţele noastre, ale preoţilor, întâlnesc o persoană necunoscută care mă salută repede și cu amabilitate în limba germană, reușind o pronunție atât de bună încât cred că e unul din împrejurimi, ajuns în casă cu permisiunea parohului pentru nu știu ce motive, la fel de necunoscute mie precum persoana lui. Îl întâlnesc pe paroh și îl întreb scurt cine este oaspetele casei noastre. Îmi spune lapidar că este un pelerin, pentru care vrea să facă ceva de mâncare. Îl întreb dacă îl cunoaște, iar el îmi răspunde, fără să-și întrerupă preocuparea, că nu știe nimic despre el. Mă trece un aer de nesiguranță și îndoială. După o scurtă pauză, aud de la paroh spunându-mi că necunoscutul găzduit la noi este pelerin polonez în drum spre...Santiago de Compostella, adăugând după un alt răstimp de tăcere, de parcă ar fi simțit că până în acea clipă nu m-a impresionat cu nimic, cuvintele: pe jos. Cum?!? E în drum spre Santiago de Compostella și vrea să ajungă acolo pe jos?  am întrebat cu toată umirea, neputând să cred că este adevărat ceea ce am înțeles verbal prea bine. Atunci s-a întors spre mine și mi-a spus că a plecat din Polonia cu aproximativ o lună în urmă, ajungând, din voința Domnului, în seara asta la noi.

    După câteva minute coboară Mateusz (24 de ani), un bărbat robust, rezistent, trecut deja prin multe ploi și capricii termice, și înaintează cu mersul îngrijit până la masă. Îl salut cu un fel de respect în care simțeam totodată un soi de distanță. Nu o distanță pe care aș fi impus-o eu, ci mai degrabă una pe care mi-a insuflat-o el pentru condiția lui de autentic pelerin, pentru aventura sacră în miezul căreia se afla, aventură pe care o împărțea în mod strict cu Dumnezeu, iar apoi cu toți oamenii așezați de Providenţă în calea drumului său.

      Uitându-mă la el, observ recunoștinta de pe chipul lui și prețuirea pentru ceea ce mănâncă. Nu mă pot abține să-l întreb de unde vine exact, de câte zile e pe drum, ce face tot timpul, cum i-a venit un asemenea gând în suflet, cu toate că în modul acesta îi întrerup cina, fapt pentru care îi cer scuze, neputând totuși să-mi stăpânesc până la capăt curiozitatea.

     Din ceea ce îmi spune, aflu (de la el de data asta) că a plecat de acasă de o lună. A fost inspirat în hotărârea lui de întâlnirea cu o pereche destul de în vârstă (ea 71 de ani, el 74) care se îndrepta tot spre Santiago de Compostella. "Dacă ei pot cu condiţia fizică pe care o au, eu cu atât mai mult", mi-a răspuns el. Şi pe 4 mai a plecat la drum. În faţa lui stăteau aproximativ 4000 de km. Localitatea natală pe care a lăsat-o în urmă se numeşte Wegrow şi este situată în estul Poloniei. A mers două săptămâni prin Polonia. O săptămână i-a luat să traverseze Cehia. O altă saptămână a parcurs-o deja de la intrarea în Austria. Şi ieri seară a ajuns la noi. A fost plouat de mai multe ori, a suportat căldura soarelui, a fost nevoit să se adăpostească şi să doarmă într-o staţie de autobuz. Gândul de a renunţa şi de a se întoarce acasă nu l-a avut niciodată. Îl întreb de ce nu şi-a căutat un partener, de ce a pornit singur. Mi-a spus mai întâi că nu i-ar fi fost uşor să găsească pe cineva, apoi că pe acest drum vrea să fie mult în interiorul lui. Simt că dimensiunile sufleteşti mi se micşorează în faţa lui, după ce îmi dau seama că cele fizice sunt oricum mai mici în raport cu ale lui. Îl privesc cu consideraţie. Îl întreb câţi kilometri a parcurs până acum. Calculează repede şi-mi spune că ar fi aproximativ 1000. Îmi pare atât de ciudat să asociez aceste numere cu mersul pe jos. Distanţa pe care o parcurge într-o singură zi se ridică la 44-45 km, uneori ajungând până la 50 km. Dacă nu se odihneşte bine şi nu mănâncă îndeajuns, performanţa lui coboară la 40 km. Pentru cazare recurge la instituţiile religioase, unde să-i fie mai ieftin şi de unde poate să spere că primeşte merinde şi pentru următoarea zi. Poartă cu el un caiet pe care primeşte semnătura şi ștampila instituţiei în care a fost adăpostit.

    Nu îl reţin prea mult pentru că în acest moment simt că timpul are pentru noi doi o cu totul altă desfăşurare şi percepţie. Are nevoie de odihnă. Următoarea staţiune va fi la Graz. Mă uit la paroh şi-i spun că ziua următoare am drum spre Graz. El îmi spune acelaşi lucru, după care ne zâmbim, dându-ne seamă că maşinile noastre şi condiţia omului dinaintea noastră sunt două lucruri  complet incompatibile. El va vrea cu orice preţ să meargă pe jos. O altă formă de mişcare nici nu intră în discuţie pentru el. Cred că până la urmă nici nu l-aş fi luat. Cum să îndrăznesc să zădărnicesc marele lui ideal? El este omul mersului pe jos timp de patru luni.

    Patru luni de zile va avea un singur program, o singură îndeletnicire, o singură muncă, una şi aceeaşi trudă: să ajungă în Santiago de Compostella. Va fi pentru toţi cei care îl vor întâlni un homo viator. Va şti că trebuie să lase în urmă oameni, case, locuri necunoscute, cu conştiinţa că fiecare pas îl aduce tot mai aproape de locul destinaţiei lui, de marele loc de pelerinaj al Europei şi al lumii, acolo unde odihnesc moaştele sfântului Iacob. Cugetând la acest lucru, simt că mă adâncesc în nişte gânduri din care ies la suprafaţă cu un spor crescând de nedumerire şi admiraţie.

   Îi doresc somn adânc şi odihnitor. Se desparte de noi, spunându-ne că vrea să plece mâine la drum, după ce va fi participat la sfânta Liturghie, şi îşi exprimă rugămintea de a primi micul dejun la noi. Primeşte sfânta Împărtăşanie şi odată cu ea o putere mai mare decât cea venită din oasele şi muşchii lui, cu care este pregătit să pornească spre Graz. De acolo la Leibnitz, apoi la Maribor, în Slovenia, şi tot aşa, evitând munţii, precum odihnioară Hanibal africanul, dar din sens invers, va trece în Italia şi va ajunge la Milano, de acolo îndreptându-se spre vest până în Franţa şi apoi, în sfârşit, Spania. Am concentrat într-o frază ceea ce picioarele lui Mateusz Golos vor străbate în 3 luni de zile. La începutul lunii septembrie speră să fie acolo. Este incredibil! Şi totuşi este adevărul pe care îl pune în aplicare cu fiecare nouă plecare la drum.

    Nu pierd ocazia să facem o fotografie. Mă despart de el, cu o mulţime de gânduri în cap. Îl las să se îndepărteze de mine, ştiind că aşa se aproprie tot mai mult de Dumnezeu. Îl privesc cum se micşorează tot mai mult, mergând singur, cu toiagul în mână, doar el şi Dumnezeu. Cât de mult reuşește credinţa să pună în mişcare!

  
   Drumul pe care îl parcurge Mateusz nu stă sub pecetea unei aventuri juvenile. Din spusele lui, am înțeles că ar fi evitat oricum un pelerinaj de grup. Dispersia sufletească ar fi fost marea pierdere pentru el. Singurătatea lui este spaţiul pe care îl ocupă într-un mod neconcurat Dumnezeu; tăcerea lui este vorbirea lui Dumnezeu în sufletul său; paşii lui, mii şi zeci de mii, sunt condiţia oricărui om de pe acest pământ, aceea de a fi căutător de Dumnezeu. Unde locuieşte Dumnezeu? Aşa departe de casă? Să fie nevoie de atâta efort? Ar putea să se nască şi asemenea întrebări în capul nostru. Dumnezeu este pretutindeni, este în fiecare loc al pământului. El poate fi simţit şi acasă, şi la serviciu, şi în locurile familiare ale existenţei noastre. El este inserat în toate trăirile şi experienţele noastre. Acesta însă nu este tot adevărul. Dumnezeu este şi departe, în sensul că este dincolo de tot ceea ce constituie ambientul nostru continuu de viaţă. El este dincolo de banalităţile noastre zilnice, dincolo de neajunsurile locuinţei noastre, dincolo de meschinăriile şi ticăloşiile noastre.
    Camino de Santiago sau Jacobsweg, aşa se numeşte drumul pe care îl parcurge în aceste zile tânărul Mateusz. Este foarte celebru în Germania, ca să nu mai spun în Franţa şi Italia. În Spania se foloseşte expresia il camino. Drumul se parcurce propriu-zis în Spania, dar marcaje şi indicatoare există chiar din Elveţia. Timpul în care se parcurge se întinde la câteva săptămâni. Sunt marcaje speciale, locuri de înnoptat, şi mereu pelerini pe cale.
     Experienţa, mă gândesc, este îmbogăţitoare pe toate planurile. Pe un asemenea drum, conştientizezi mai mult decât în orice altă împrejurare cât de mult depinde de Dumnezeu viaţa ta pe acest pământ. Şi îţi mai dai seama de cât de puţine lucruri ai nevoie ca să trăieşti şi de cât de multe sunt lucrurile care te ţin încorsetat şi de care te poţi elibera pentru a simţi adevărata libertate interioară. Şi mai sunt atâtea şi-atâtea favoruri spirituale şi umane care nouă, celor de acasă ne rămân tăinuite, şi de care se va bucura Mateusz la capătul drumului lui, aşa cum nu se va bucura într-o măsură mai mare de nimic din ceea ce îi poate oferi această lume prin mijlocul căreia el trece în fiecare zi, tot înaintând spre...Dumnezeu.