Moartea ta, Doamne, o vestim

     

     Într-o zi de vineri, sfâşiat de dureri, cu mâinile şi picioarele pironite pe lemnul unei cruci, murea Isus Cristos, în văzul câtorva oameni. Murea Fiul lui Dumnezeu. Pentru cei din vremea lui. Pentru cei din vremea mea şi din orice vreme. A fost o moarte care a cuprins totul, absorbind într-însa păcat şi răutate, nesăbuinţă şi fărădelege, ofensă şi ingratitudine, non-divinul din toate. A fost o moarte pe care Dumnezeu a voit-o. De ce atunci nu cred toţi în ea? De ce n-o înţeleg cu toţii? De ce rămân atât de mulţi în nepăsare? Şi iarăşi...de ce să fie mântuire prin moartea cuiva? De ce să trebuiască să privesc toată viaţa la Cel străpuns, pe pereţi, în biserici, în cimitire, pe drumuri, în destinele atâtor oameni? De ce să stea viata omului sub pecetea crucii? De ce să fie cel Răstignit expresia ultimei şi maximei iubiri, mai mult decât care nu mai am ce să aştept de la Dumnezeu? Şi dacă n-o găsesc aici, unde îmi rămâne s-o mai caut?

      Oricât aş întreba şi oricât n-aş înţelege, răspuns în altă parte nu găsesc. Oriunde aş căuta şi orice aş găsi, nimic n-ar fi pe măsura a ceea ce îmi spune crucea. Indiferent cât mi-ar displăcea, Dumnezeu nu are altceva să-mi dea în schimb. Poate să aibă Dumnezeu altceva în schimbul iubirii? Există în cruce, în afara de păcat altceva decât iubire? Există iubire acolo unde nimeni nu moare pentru nimeni? Câtă iubire poate fi concentrată în moartea unui Dumnezeu-Om pentru toţi? În afara crucii mai rămâne ceva din iubire?  

     Moartea ta, Doamne, o vestim...gândindu-mă acum la punerea ta în mormânt. S-a săvârşit totul. Nu a rămas nimic din Isus care să nu ne fi fost dăruit. Doamne, sa-ţi fie timpul morţii întru odihnă! Îţi sărut rănile şi te venerez, aşteptând în linişte şi reculegere clipa glorioasă a învierii tale. 

Să intrăm cu Isus în Săptămâna Patimilor!

E Duminica Floriilor, începutul Săptămânii Sfinte, în care celebrăm liturgic intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim. Aceasta este uvertura la drama cea mai mare din istoria omenirii, a cărei încheiere este lumina din dimineaţa învierii. Până atunci este încă mult, iar Isus e conştient că tot pocalul care urmează să fie consumat până la capăt are ca scenă de desfăşurare Ierusalimul. Astăzi este loc în inima oamenilor doar de ovaţii care străpung cerurile în intensitatea lor sonoră. E binecuvântat cel care vine în numele Domnului! E Regele, lipsit de data asta de orice însemn regesc! Cum ar putea în această zică să tacă ucenicii, oamenii? Daca ei ar tăcea, ar striga pietrele (cf. Luca 19,40). 

    Vrem să cântăm şi noi astăzi şi să facem neîntruptă strigarea de laudă a atâtor oameni înscrişi pe firul bimilenar al Bisericii! Din gurile noastre vor ieşi aceleaşi cuvinte ca atunci: Osana, binecuvâtat cel care vine în numele Domnului! Care vine să ne mântuiască! E cel pentru care lacrimile pe care le varsă la vederea cetăţii sunt prea puţin, trădarea unuia dintre apostoli nu îndeajuns, batjocura, biciurea, încoronarea, încă nu dovada maximei iubiri! Totul trebuia să meargă mai departe, până la ultima suflare pe lemnul îngrozitor al crucii. 

   Îmi doresc să intru în Ierusalim cu ucenicii lui, cu El pentru a asista cu recunoştinţă la opera mântuirii noastre. El s-a despuiat pe sine luând firea sclavului. S-a umilit şi s-a lăsat umilit. Nu ne obşinuim noi aşa uşor cu un Dumnezeu umilit, spunea papa Francisc într-o predică. Însă e unicul drum al Dumnezeului nostru spre noi. Altul nu avem de la el. Iar lângă Isus se poate rezista doar păşind pe acelaşi drum. Cui să-i apară această cale uşoară? Cum să nu smitească ea mulţimi de oameni? Cum să fie mulţi susţinătorii ei!? Însă dacă nu în alte zile ale anului, măcar în aceste câteva zile, îmi doresc să simţim, urmărindu-l pe Isus, cât de bine este să fim în preajma lui! 

Taina mântuirii noastre e mare! Slavă şi cinste Domnului şi Mântuitorului nostru!  

O Săptămână cât mai sfântă vă doresc tuturor! 

 

Şi-am pornit să vă urez!

Aho, aho, surori şi fraţi

Staţi pe loc, vă aşezaţi

Relaxaţi şi nestresaţi

Şi urarea mi-ascultaţi.

Nu e mare, cultivată

Nu-i selectă, elevată

Ci făcută într-o doară

Iar la stil, sacerdotală.

Mai pe drumuri plăsmuită

Din avion încropită

Şi cu rimă-npodobită.

Ca să fie doar cetită.

Frunză verde, mare roată

Ia mai uraţi măi, odată!

Hăăi, hăăi!

Trag nădejde, am credinţă

C-aţi lucrat cu iscusinţă

C-anul ce s-a săvârşit

V-a fost unul fericit

C-aţi avut în toate spor

Şi acasă, şi pe-ogor

Pe plan intelectual

Mai ales spiritual

Şi-aţi avut şi timp din plin

Să mă mai citiţi puţin.

Să vedeţi ce am postat

Dacă-i bine formulat

În frază sau înrimat.

Uitându-mă îndărăt

Am parcă un nod în gât

Nu am fost eu un prolific

Nici un mare analitic

N-am scris mereu îngrijit

Ce-am voit, ce-am plănuit

N-am fost eu un inspirat

Nici sever la corectat,

Însă tot ce-am redactat

A fost bin-intenţionat

Pe Cuvânt l-am onorat

Cu gânduri l-am venerat

Şi cu pixul şi cu gura

Dară şi cu tastatura

Iarăşi vă zoresc pe toţi

Să strigaţi pe lângă porţi

Să răsune până-n vale

C-anul dă să se prăvale

Iară noul, fugă mare

Îşi face de-acum intrare

Frunză verde, cutezanţă

Să vă umpleţi de speranţă

Mânaţi, măăi

Hăăăi, hăăi.

Tuturora mulţumesc

Şi din suflet vă doresc

Harul cel suprafiresc

Să fiţi oameni verticali,

Amabili, principiali

Nu fricoşi şi nici banali

Să vă pese de credinţă

La ceas bun, la neputinţă

Să fiţi oameni altruişti

Nu făloşi, materialişti

Să aveţi milostivire

Chiar şi-n lipsă de iubire

Şi când sunteţi asaltaţi

Nicidecum nu vă stresaţi

Nu munciţi peste măsură

Găsiţi timp şi de-o lectură

Nu fiţi duri, recalcitranţi

Ci calzi, reconcilianţi
Şi în suflet, şi-n simţire
Să aveţi mereu iubire

Ia strigaţi cu voie bună
Să se-audă până-n lună
Ia strigaţi un pic cu fler
Să se-audă până-n cer
Să curgă milostivire
Peste cei cu noi de-o fire!

Mânaţi măăi, hăăi, hăăi! 

Dorit Mesie, vino!

    Zilele care ne despart de Crăciun sunt puţine. Concertele curg în lanţ. Sărbătoarea Crăciunului este atât de minunată, că nu ajunge să fie rostită, ea trebuie neapărat cântată, am spus câdva. Mă conving de acest lucru în fiecare an, descoperind câte un nou colind care exprimă ceva din farmecul şi minunăţia Crăciunului. Creativitatea pare să tot fie solicitată şi să nu vrea să se termine nicicând. Vorbeam cu un tânăr din Iran zilele trecute. Mi-a mărturisit că vrea să devină creştin, bucuros că descoperă tot mai multe din credinţa creştină. Şi mi-a mai spus că e prima oară în viaţa lui când sărbătoreşte Crăciunul. Pe străzile oraşului său, în familia sa nu a fost niciodată Crăciunul. M-am transpus involuntar în situaţia lui şi am simţit un fel de pustiire a trecutului meu. Mă vedeam silit să elimin tot ceea ce era legat de Crăciun. Cum să-mi văd trecutul fără tot ce ţinea de această sărbătoare? Îmi venea să-l compătimesc, copleşit de gândul că în cazul lui nimic nu mai era recuperabil. Însă din anul acesta începând se va putea bucura de Isus, de naşterea lui, de iesle, de cântece, de toate sărbătorile. Ajunge numai să vrea să fie creştin, să-i placă să aibă această credinţă. 

     A patra lumânare arde şi-mi sugerează ideea de plenitudine. Când Isus a venit pe pământ, timpurile se "pliniseră", aşa cum se exprimă sf. Paul către Galateni. Cu cele patru lumânări arzânde, coroana de Advent trăieşte şi ea condiţia ei de plenitudine. Ei nu i se mai poate adăuga nimic. E completă în ceea ce are şi în ceea ce oferă. În forma ei circulară văd infinitul dumnezeiesc care ne asumă şi ne cuprinde pe toţi în lumina sa. Îmi doresc până la Crăciun zile în care să crească abundent în suflet simplitatea. Naşterea lui Isus nu are complicaţii, pe seama ei se fac cu greu speculaţii. Dumnezeu ni se manifestă atât de simplu că abia ne vine să credem că e chiar El în acţiune. Trebuie să vedem cum ne recuperăm, în sensul cum ne dezbrăcăm de tot apanajul sau surplusul care înăbuşă simplitatea divină.   

   

Mai multă lumină...

     Începând cu această seară privesc spre coroana de advent şi văd pâlpâirea a trei flăcări mici de lumânare. Mă reculeg şi-i mulţumesc Domnului pentru tot ce am "agonisit" în contul sufletului meu (şi al altora) în această săptămână. Zilele se perindă uşor. Cu mine. Cu ceilalţi. Cu revederi inopinate în oraş, cu dialoguri scurte. Cu lecturi diferite, cu mici texte meditative de pe masa mea de birou, cu tăceri intermitente şi rodnice, în cameră. Cu figura misterioasă  (cel mai mare dintre cei născuţi din femeie şi cel mai mic în împărăţia cerurilor!) a lui Ioan, cu regăsiri lăuntrice plăcute în biserică. Toate sub baldachinul unei sărbători spre care ne îndreptăm, care vine singură spre noi, care străjuieşte cursul atâtor gânduri şi în funcţie de care sunt şi cumpărăturile, şi discuţiile, şi celebrările, şi urările, şi cadourile, şi poşta şi atâtea altele. Ce poate avea mai mult farmec decât Crăciunul? Ce poate să întreacă "magia" contopirii omenescului cu divinul în pruncul Isus? Cu ce sărăcie a sufletului ne-am confrunta dacă ne-ar lipsi Crăciunul?! Aşa un fluviu de gânduri bune primim din toate părţile, pe orice mijloc de comunicare. Generozitatea multora este proaspăt activată, bunătatea are culori mai expresive, simţămintele sunt mai calde, întâlnirile mai cordiale. Nu este fascinant cât de multe reuşeşte să pună în mişcare Pruncul cu venirea lui? 

    A treia lumânare arde paşnic, ca şi celelalte două. Să ardă numai pentru gânduri bune, pozitive, pentru activităţi frumoase, pentru rugăciuni profunde, pentru întâlniri de suflet! Pentru toate acestea lucruri, ne dorim ca această a treia lumânare să ardă. Gaudete este invitaţia duminicii a 3-a din Advent: Bucuraţi-vă! De ce natură sunt adevăratele noastre bucurii? Cât interes ne dăm pentru bucuriile spirituale? Bucuria noastră are legătură substanţială cu Isus, cu Domnul. În jurul ei se pot aşeza concentric toate celelalte. În funcţia de ea, toate celelalte îşi primesc cea mai frumoasă justificare şi intensitate.