El a fost străpuns pentru păcatele noastre!

      E o tăcere de mormânt pe pământ. Pe Golgota, Fiul lui Dumnezeu şi-a consumat în chinurile cumplite ale răstignirii ultimele clipe ale existenţei pământeşti. În jurul lui e din ce în ce mai multă linişte. Adunarea, potolită în setea ei de sânge şi de cruzime, se desface uşor uşor. Urletele dinaintea guvernatorului roman îşi găsiseră acum împlinirea. Pe cel care le făcuse numai bine, pe cel pe care îl aclamaseră cu cântări asurzitoare în timpul intrării lui în Ierusalim, îl vedeam acum răstignit! Cu cel fel de inimă poţi să asişti la răstignirea unui om? Cum să suporţi în urechi loviturile de ciocan în cuie care fac să ţâşnească din carnea sfârtecată sânge, şi care smulg din gura răstignitului urlete groaznice de durere? Cum să nu ţi se sfâşie inima de durere la simţirea mirosului de sânge care se scurge pe pământ? Cum să fii de faţă la aşa crâncene dureri? Iată drama mântuirii noastre! Iată cruzimea răutăţilor care l-au răstignit pe Isus! 

     Ceasul lui Isus pe sfârşite. Şi ultimele zvâcniri. Se săvârşise totul. Paharul despre care vorbise în Grădina Ghetsemani nu mai avea într-însul nicio picătură. Acum putea să-şi dea sufletul în mâinile Tatălui său ceresc. Acum, abia acum, putea să moară. 

      În această zi îl privim pe cel pe care l-au străpuns păcatele noastre. Ne ridicăm ochii spre cel care atârnă între cer şi pământ! El este opera mâinilor noastre păcătoase şi opera iubirii infinite a Tatălui divin. 

      În Vinerea Mare stăm în genunchi înaintea Crucii. Cu ruşine. Cu veneraţie. O sărutăm şi o adorăm. Îndurerata Maria şi Ioan ne aşteaptă alături de ei. Ne închinăm ţie, Cristoase şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!   

Seara Cinei de Taină

   Sunt zile pe parcursul unui an peste care sufletul nu poate să treacă fără a le marca cu gânduri şi trăiri speciale. Joia Mare este o asemenea zi, încărcată cu haruri, cu recunoştinţă, cu intimitate sprituală. Aş vrea să mă las călăuzit pe firul gândurilor mele de cuvintele lui Isus rostite la Cina cea de Taină:  "Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea mea" (Luca 22,14). El şi-a început activitatea în mijlocul oamenilor singur şi a continuat-o cu cei doisprezece pe care i-a ales după cum a considerat el; a învăţat cum nimeni altul lucruri despre lumea aceasta şi mai ales despre cea de dincolo; a iertat de păcate şi a avertizat cu privire la gravitatea săvârşirii lor; s-a rugat singur şi împreună cu ceilalţi; s-a exprimat pe înţelesul tuturor şi a vorbit şi în parabole. Acum era la final. La final de drum, de operă, de viaţă. Mai rămăseseră doar ultimele zile pe care memoria posterităţii nu avea voie să le uite. Ele erau desăvârşirea unei opere divine, plăsmuită în veşnicie, din compoziţia căreia făceau parte cuvinte nemaiauzite, adevăruri inimaginabile minţii de atunci şi de acum, gesturi memorabile şi sacrificiul de sine care a culminat cu moartea.

    Evangheliile ne lasă să vedem grija cu care Isus pregăteşte această Cină. Ea va avea un caracter unic. Va fi Cina cea de Taină! Atmosfera este de o intimitate aparte. Aşa cum ne relatează Ioan evanghelistul, Isus se ridică de la masă, se încinge, toarnă apă într-un vas şi începe să spele picioarele ucenicilor. Scena dă peste cap toate aşteptările ucenicilor. Şi ale noastre. Era prea mult! Cine să înţeleagă gestul lui? Unde să mai fi văzut ei, atunci, şi noi, acum, o mai mare umilinţă? Cum să coboare Isus atât de jos? El spală picioarele de praful şi mizeria pe care le-au adunat de pe drumurile păcătoase pe care le-au străbătut. El le spală pentru a ne învăţa că la masa lui avem voie să luăm parte numai dacă suntem curaţi. El ne atinge în acele locuri, unde celorlalţi oameni le este ruşine să ne atingă. Şi le este ruşine pentru că nu ne iubesc aşa cum ne-a iubit el. "Înţelegeţi ce am făcut pentru voi?" (Ioan 13,12) Porunca iubirii...Ah, cât este de grea! Cât este de anevoie să speli picioarele altora, să faci servicii atât de umilitoare! Cât este de greu să te laşi spălat de alţii, să accepţi că există în tine pete şi murdării care se pot şterge numai dacă Dumnezeu intervine, numai dacă altcineva ţi le remarcă şi ţi le spală în numele lui Dumnezeu! Cât de exigentă este această poruncă! Şi cum să ne fie uşor să luăm şi noi ştergarul, dacă nu ne uităm la Isus? 

    Spălarea picioarelor era un gest imens. Însă nu era încă totul. Cuvintele ce urmează să se facă auzite din gura lui Isus erau năucitoare pentru orice minte umană. Isus le rosteşte, conştient fiind că aceasta îl va costa mult. Atât de mulţi nu-l vor înţelege şi nu vor lua în serios adevărul cuvintelor lui. Isus ştia însă şi că atâtea suflete nu vor avea altă fericire pe pământ decât cea revărsată din Euharistie. Ceea ce el stabilea şi lăsa pentru ucenici era o comoară, cum mai mare Dumnezeu nu ar mai fi putut face pământului şi inimii omului: dăruirea Trupului şi Sângelui său! Mare este taina sfintei Euharistii! Cum să avem pretenţia de a o înţelege? 

    A fost celebrată atunci, într-o seară, la Cina dinaintea ultimului Paşte a lui Isus pe pământ, şi va fi celebrată mereu pentru că aşa şi-a dorit Isus. Ea se va perpetua de-a lungul timpurilor şi Biserica îşi va găşi în ea hrana ei principală şi indispensabilă. Iar privilegiul de a continua celebrarea sfintei Euharistii, Isus îl va acorda ucenicilor săi şi celor care i-au urmat. 

    Numai pentru că se întrepătrunde atât de mult cu Euharistia, este Preoţia măreaţă şi divină. Preoţia s-a născut în Joia Mare, la Cina cea de Taină şi ea trăieşte în fidelitate faţă de Isus atâta vreme cât rămâne grefată pe Euharistie. 

     Celebrăm îndată sfânta Liturghie, numită în Joia Mare "Cina Domnului". Intrăm la masa pe care ne-o pregăteşte Isus. Auzim cuvintele pe care le-au auzit şi ucenicii pentru prima oară atunci. Ce mister minunat! Suntem împreună cu preoţii din lumea întreagă. În atâtea limbi şi în atâtea locuri se aud aceleaşi cuvinte asupra pâinii şi asupra vinului: Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi. Acesta este Trupul meu! Luaţi şi beţi din acesta toţi. Acesta este Sângele meu. Faceţi aceasta în amintirea mea! Vom fi în prezenţa lui Isus, cu inimile curate, pentru a face sărbătoare cu El, cu Domnul şi Învăţătorul nostru, cu Euharistia sufletelor noastre...

       Domnului din inimă îi mulţumesc pentru că pot să celebrez Sacramentul Iubirii lui Isus, Sfânta Liturghie. E cel mai mare şi mai preţios dar pe care l-am primit: Preoţia. Despre el, mai multe aici: http://cristian-diac.blogspot.it/2012/04/preotia.html#comment-form

Osana! Fiului lui David!

       Odată cu intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, intrăm şi noi în Săptămâna Sfântă. Când a intrat Isus în Ierusalim, notează evanghelistul Matei, tot oraşul a început să se frământe întrebându-se: Cine este acesta? Cel pe care îl vedeau înaintând călare pe un măgar era cel care cu câtva timp în urmă, văzând Ierusalimul, a plâns asupra lui, rostind cuvintele: "Ierusalime, Ierusalime, care omori profeţii şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine" (Lc13,34). Bineştiind cum se comportă Ierusalimul cu Cel care vine în numele Domnului, Isus îşi face totuşi intrarea solemnă în acest oraş, acceptând ovaţiile mulţimii: Osana! Fiului lui David! Intră având deplina conştiinţă a ceea ce urma să i se întâmple; îşi întâmpina cu toată luciditatea ceasul pentru care a venit în această lume, ceas pe care Tatăl său îl pregătise din veşnicie; privea mulţimea euforică dinaintea lui, în inima căreia citea jubilaţia zgomotoasă a momentului şi răsturnarea radicală care i-a urmat doar câteva zile mai târziu. 

     La o considerabilă distanţă temporală de evenimentul de atunci, dar în vecinătatea imediată de spirit a lui Isus, păşim şi noi cu sufletul nostru în Ierusalim pentru a rămâne acolo cu Isus în ultimele zile ale vieţii lui pământeşti: intrăm cu sentimentele noastre multe, bune şi rele, cu mulţumirile şi neajunsurile noastre, cu tot ce e păcat şi virtute în noi, cu tulburările şi indiferenţele pe care le simţim în cotidianul vieţii. Intrăm cu gândul apostolului Toma: să mergem şi să murim şi noi cu el (cf. Ioan 11,16). Cu el vrem să pregătim Paştele, intrând în Sala Cinei de Taină şi aplecându-ne inima spre sfintele şi dumnezeieştile cuvinte ale prefacerii; de faţă cu el vrem să fim atunci când este supus atâtor insulte şi umiliri, torturi şi dureri în noaptea procesului său; pe drumul crucii vrem să călcăm alături de el, împreună cu mama sa, Maria, şi cu Ioan, plângându-ne multele păcate şi mizerii sufleteşti, pentru care el cade, suspină şi se ridică; lângă mormântul lui vrem să zăbovim în Sâmbăta Mare, veghind odihna lui, după consumarea dramei mântuirii noastre pe lemnul crud al crucii, şi aşteptând împreună cu el explozia luminii Învierii sale. 

    Ne aşteaptă o săptămână densă, o săptămână de o bogăţie spirituală incomparabilă. E Săptămâna celor mai mari mistere ale credinţei noastre care debutează cu intrarea triumfală a lui Isus în cetatea Ierusalimului. N-a găsit Dumnezeu în înţelepciunea sa infinită un alt fel de a ne mântui decât prin crucea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, Fiul său unic. Ne rămâne încremenită mintea şi inima se adânceşte în adoraţie.  

     Osana! Fiului lui David! Bine este cuvântat cel care vine în numele Domnului! Prin el să avem parte de toate binecuvântările şi harurile acestei Sfinte Săptămâni. Amin.

Crezi tu în Fiul Omului?

     Densitatea evangheliei acestei duminici este evidentă, arhitectura relatării vindecării orbului din naştere, complexă. Minunea este, la fel ca în duminica precendentă, nu doar o simplă minune, ci un semn: Isus vrea ca oricine să primească un adevăr esenţial despre identitatea lui, să consimtă la cuvintele pe care el le rosteşte despre sine: Eu sunt Lumina lumii! (Ioan 8,12) În lumina lui, fiecare om ajunge la adevărata vedere a propriei persoane, a realităţii înconjurătoare şi a lui Dumnezeu. Orbul a venit pe lume cu o deficienţă, despre care Isus spune că nu este neapărat un efect al păcatului. Dacă avem o altă viziune despre cei cu infirmităţi sau cu handicap, răspunsul lui Isus ar trebui să producă o reformă de concepţie în noi. De data aceasta, Isus nu se mulţumeşte doar cu forţa cuvântului său. El "operează" vindecarea. Se foloseşte de pământ şi de salivă, îi unge ochii cu tina rezultată din ele şi-l trimite să se spele. 

     În jurul vindecării miraculoase se declanşează o adevărată forfotă. A avut loc cu-adevărat minunea? E chiar el orbul din naştere? În mod repetat îşi afirmă bărbatul vindecarea, fără să primească credibilitate. Sunt interogaţi şi părinţii ca să se constate că miracolul s-a petrecut cu copilul lor. Declaraţiile fostului orb cu privire la Vindecătorul lui provoacă perplexitate şi disensiune. Cel care îl vindecă nu e deloc un păcătos, cum afirmă fariseii, ci un Profet. Şi adevărul despre identitatea lui nu se opreşte aici. Reîntâlnindu-l, Isus nu-i cere să rămână informat cu privire la el, ci să creadă în El.

    Crezi tu în Fiul Omului? Crezi tu în Lumina lumii care este Isus Cristos? Adevărata vedere nu-i este acordată celui care ştie multe - să însemne acest "multe" chiar şi cunoştinţe de Evanghelie - ci celui care crede mult. Orbul din naştere se bucură de o vindecare progresivă. El vede lucrurile materiale, vede oamenii şi fenomenele. Înţelege că cineva important a săvârşit o minune cu el. Însă abia în faţa lui Isus, ajunge să vadă cu adevărat cine este el: Lumina lumii. 

      Credinţa pe care o avem, aşa cum spunea cineva, nu este o acceptare oarbă, ci încredere cu vedere. 

Episodul vindecării, în regia lui Franco Zeffirelli.

Isus şi femeia de la fântână

     Evanghelia acestei duminici este simultan uşoară şi grea. Firul ei epic bogat alimentează atenţia pe toată durata desfăşurării acţiunilor. Schimbul de replici dintre Isus şi samariteancă însă aruncă asupra minţii şi înţelegerii poticnirea, blocajul şi, în cele din urmă reflecţia. În plan cinematografic, mă gândesc la filmele lui Andrei Tarkovski, care îţi fixează privirea pe nişte imagini pentru a a-ţi induce realităţi mult dincolo de ele. Cu alte cuvinte, pe regizor nu îl interesează decât să prinzi substratul.

     Care este substratul cuvintelor lui Isus? Circumstanţa în care se declanşează episodul dialogului său cu samariteanca este unul cotidian. Dacă totul ar fi rămas aici, pe evanghelist nu l-ar fi interesat deloc să facă relatarea scrisă a acestei întâlniri. Însă numai aşa n-a fost! Isus se foloseşte de ceea ce este pământesc pentru a-l conduce pe cititor într-un plan suprafiresc. Pentru el, apa nu mai este apă, ci numai semn, imagine. Cel însetat nu mai este Isus, ci femeia. Cel care dăruieşte nu mai este femeia, ci Isus. Cu ce riscuri a făcut Isus această inversiune de planuri? Cuvintele lui Isus sunt deodată de pe altă lumea. Valoarea trupului este diminuată. Adevăratele nevoi ale omului nu vin din exigenţele trupului, ci din cele ale spiritului. Mai este în noi încă dispoziţia de a ne înţelege existenţa în termeni spirituali? Ce efect are mesajul lui Isus?

     Femeia nu l-a înţeles pe Isus. Ea şi-ar fi dorit apa de la el, numai ca să nu mai trebuiască să vină la fântână. L-a auzit pe Isus, însă nu l-a citit dincolo de cuvinte. Totuşi nu putem nega schimbarea care s-a produs în sufletul ei. Că toţi oamenii sunt materiali şi fizici, e clar. Că numai o mică parte din ei mai sunt şi spirituali, e iarăşi în afara oricărei contestaţii. Rămânem numai cu apa de la fântână sau ne-o dorim şi pe cea a lui Isus?

     Întâlnirea femeii cu Isus a avut şi o altă valenţă importantă: a fost întâlnirea ei cu propriul adevăr. Isus nu a informat-o cu privire la ceea ce prea bine ştia, ci a pus-o în faţa adevărului despre ea. Judecarea acidă a femeii, că este la al şaselea bărbat ar putea fi pripită şi nejustificaţă. Decât să cred că ea a schimbat atâţia bărbaţi, mai degrabă tind să cred, plecând de la cultura şi mentalitatea timpului respectiv, că ea a fost schimbată de toţi cei cinci bărbaţi pe care i-a avut. Un trecut şi o viaţă care fac din ea o sărmană. Plus că cel pe care îl are acum, de fapt nu-l are! Isus nu vrea s-o jignească, ci să-i arate că adevărul despre ea, cu toate umbrele şi subumbrele pe care le ascunde, îi este cunoscut. Cunoscut îi mai este încă ceva: ea are nevoie şi de o altă apă: de Apa vie.