Ne rugăm cu insistenţă...

     Cu privire la rugăciune, Isus pare că vrea neapărat să reţinem un lucru: insistenţa. Nu o formulă anume este în sine miraculoasă, nu o tehnică aplicată de nu ştiu ce sfânt, nu un text rostit de nu ştiu ce comunitate de credinţă, ci insistenţa asigură eficacitatea rugăciunii. "Tatăl nostru" rămâne o rugăciune de referinţă unde avem inclus totul. Că Dumnezeu aude rugăciunea Fiului său din gura noastră de mai multe ori chiar în aceeaşi zi, e semn că suntem insistenţi. Referinţa la acel prieten care deranjează în toi de noapte şi nu cedează până nu obţine ceea ce-şi doreşte, trebuie să fie exemplară în raportarea noastră la Dumnezeu. 

     Paradigmatic rămâne şi dialogul lui Abraham cu Dumnezeu din prima lectură. Citind Vechiul Testament, textul menţionat rămâne, cred, pentru orice cititor în colecţia celor preferate. Părintele poporului evreu, Abraham, îşi ia în serios rolul de mediator pentru oraşele Sodoma şi Gomora. Câtă frumuseţe literară dezvăluie textul, se vede şi în următoarea formulare: "Mă voi coborî să văd dacă purtarea lor corespunde întocmai cu strigătul ajuns până la mine, iar de nu voi vedea, spune Domnul".

Dumnezeu coboară, iar Abraham îndrăzneşte să-l interpeleze, cu multă grijă, fiind atent să-şi aşeze stăruinţa pe o umilinţă redată în expresii deosebit de grăitoare: "eu care nu sunt decât praf şi cenuşă", presărând întrebări retorice care să-l oprească pe Dumnezeu de la orice gând de a-i trata pe oamenii cetăţilor în mod nediferenţiat: oare îl vei nimici pe cel drept împreună cu cel păcătos? Oare judecătorul întregului pământ va da o sentinţă nedreaptă? În mod indiscutabil, Abraham este demn de toate admiraţia. El poartă dialogul bine, ştie să fie insistent, şi-şi găseşte bine cuvintele. Dumnezeu îi demostrează că valoarea celui drept şi non-valoarea celui păcătos nu sunt măsuri care cântăresc la fel în balanţa dreptăţii lui. Lui nu-i trebuiesc 10 drepţi ca să salveze tot atâţia păcătoşi. Lui îi sunt suficienţi 10 drepţi ca să salveze două cetăţi. Şi i-ar fi fost suficient chiar mai puţini de 10. Dar dacă Abraham s-a oprit la 10 asigurându-l pe Dumnezeu că nu-şi va mai deschide gura, nu mă găsesc eu să lungesc târguiala lui cu Dumnezeu şi să mai tranşez o dată numerele.

    Ştim cu toţii ce s-a întâmplat cu Sodoma şi Gomora. Ştim iarăşi că cel drept (practic Lot şi familia lui) nu a fost nimicit împreună cu cel păcătos. Dumnezeu s-a ţinut de cuvânt! Însă trebuie să vedem ce ştim despre noi şi rugăciunea noastră. Dacă în raport cu oamenii, psihicul nu ne lasă să luăm atitudine de cerşetor, care stă şi tot cicăleşte cu cererea lui, în faţa lui Dumnezeu în schimb, avem voie şi trebuie să fim cerşetori. A spus doar că ne ascultă. Citeam zilele trecute următorul gând: cei care cred primesc lucruri bune; cei care au răbdare primesc lucruri mai bune; cei care nu renunţă, primesc lucrurile cele mai bune.

    Îi mulţumim lui Isus pentru învăţătură, pentru rugăciunea "Tatăl nostru", iar Părintelui în credinţă, Abraham, pentru insistenţa şi mijlocirea lui.  

Emoţii spirituale mari...

Papa împreună cu tinerii, în priveghere, la Rio de Janeiro.

   Pe parcursul celor trei ore sunt secvenţe absolut impresionante. Merită urmărit! Eu vă doresc duminică frumoasă tuturor. Ne bucurăm să urmărim şi slujba de încheiere astăzi, însoţindu-ne gândurile cu o evanghelie atât de frumoasă.

http://www.youtube.com/watch?v=f-aU8PgmaL8

Prea târziu

     Nu e enervant când ratezi începutul unui eveniment pe care l-ai aşteptat cu multă emoţie? Te pregăteşti pentru el şi un ceva venit de nicăieri şi de la nimeni îţi retează prezenţa la chiar debutul lui. Te iriţi şi, dacă ai și apucături fataliste, te gândeşti că evenimentul este pe axa timpului şi a istoriei ceva cu totul unic, irepetibil, imposibil de derulat înapoi, şi în consecinţă nu-ţi îngădui nicio consolare. Dacă tot e început de eveniment, îți poți repeta amăgitor că în definitiv cuprinsul lui te prinde acolo, că îl trăiești cu toate sentimentele, că nu rămâi totuşi în afara lui. Asta în cazul în care îți scapă începutul.

     Dar dacă se întâmple să-ți scape sfârșitul? Sfârșitul nu unei zile de naștere, nu al unui jubileu matrimonial, nu al unei parade militare, nu al unei onomastici, nu al unei sărbători de anvergură, ci sfârșitul unei vieți? Cum să te mai simţi şi cu ce să te consolezi? Ce substituent să găseşti?

     Sună telefonul acum două zile și o voce serioasă mă informează că sunt așteptat, în calitate de preot, la spital pentru a oferi sacramentul ungerii bolnavilor unui pacient grav bolnav. Îi spun că am în câteva minute o celebrare funerară și că nu pot să ajung decât după 50 minute. Îmi înțelege situația, îi explic că sunt singurul preot în casă și încheiem. Îmi termin celebrarea și merg la spital, intru în salonul cu numărul indicat. Pentru că pacientul era într-un alt pavilion, cer informații de la o asistentă, fără să mă recomand și fără să am colarul la gât. Mi se oferă indicațiile necesare, îmi grăbesc pasul. Ajung în cameră și salut două persoane care stau în tăcere. Din cauza unui perete, îmi este împiedicată vederea completă a bolnavului. Într-un interval de 3 secunde înscriu retrospectiv încercarea mea automată de a desface trusa, de a saluta și de a începe rugăciunea. Privirea mea se opreşte deodată pe faţa bolnavului. Era nemişcată. Observ o lumânare aprinsă pe noptieră și, fără să vreau, exprim scurt și sec ceea ce constat: "Dar nu mai trăieşte!" Adevărul pe care nu-l mai putea sparge nicio substanţă chimică, nicio intervenţie, nici un strigăt asurzitor era chiar acesta: el murise. Sunt fâstâcit şi încerc să fac ceva, deşi ştiu că nu mai este nimic de făcut. Era prea târziu. Totul se consumase. Eu ratasem sfârşitul unei vieţi. Ajunsesem după ultima răsuflare. Mi s-a cerut să fiu acolo şi n-am fost. Nu am fost la timp. Nu puteam reface niciun scenariu, nu-mi era posibil să reiau nicio acţiune anterioară. După câteva clipe de rugăciune, am ieşit stingherit, păşind cu sentimentul că nu am niciun motiv să merg drept; că nu găsesc niciun rost pentru următorul pas. Îmi era indiferent dacă trebuia s-o iau la stânga sau la dreapta. Un sentiment de inutilitate mi-a plusat amărăciunea. Da, îmi puteam repeta în gând că era prea târziu. În urma mea erau chipuri înlăcrimate. Iar eu cu mine, singur.

      Mi-am amintit de un cântec interpretat într-un mod excepţional de Celine Dion, intitulat "La memoire d'Abraham" (accentul pe primul e la cuvântul memoire e invisible de data asta!). Voiam să-l ascult în tăcere și de multe ori: "Que sera demain nos destins plus loin?" şi mai ales "Longe l'attente de l'heure, lourde la peine en nos coeurs, mais si grands notre amour, notre foi en toi, est difficile de te comprendre parfois." Melodia exprimă pentru mine resemnarea creaturală a fiecărui om în faţa unor experienţe de frontieră şi totodată strigătul pierdut în eter tot al omului, pe care numai sensibilitatea divină îl mai poate recepta şi înţelege.  

       Sunt rezervate parcursului nostru pe pământ aşa nişte clipe pentru care, pe moment, nu avem nici un tratament, nicio ripostă, simţind că ele sunt imune la orice sforţare a noastră, că ele vor cu orice chip parcă să se consume încet. Multe cuprinde viaţa pământească şi, până ne va întâlni moartea proprie, pe noi o să ne doară de nenumărate alte morţi.
 

Un gând despre evanghelie

Maria şi Marta

       Despre sfântul Ignaţiu de Loyola, pr. Marius Taloş spune în cuvântul introductiv la cartea cu titlul "Ignaţiu de Loyola", apărută la editura Polirom, că este omul de acţiune în stare pură. Am reţinut această descriere succintă, lăsând în tenebrele memoriei altele poate mai importante, ca astăzi să iasă din nou la suprafaţa minţii mele. Prilejul unei asemenea ieşiri este unul lesne de înţeles: episodul evanghelic care relatează vizita lui Isus în casa Martei şi a Mariei. Motivele pentru care evanghelistul Luca nu-l menţionează şi pe Lazăr îi rămân în definitiv numai lui cunoscute. Până la urmă despre Lazăr nu ştim nimic altceva extraordinar decât faptul că a gustat în două rânduri moartea pământească. Drept consecinţă, se va bucura de o a doua înviere, diferită substanţial de prima.

     Ca să nu pierd din vedere ideea pe care vreau să v-o împărtăşesc, scriu repede, fără să dezvălui în definitiv nimic nou, că evanghelia ne poartă pe două coordonate diferite de abordare a lui Isus. Avem modelul pasiv al Mariei şi cel activ al Martei. Termenii pe care i-am tastat cursiv nu vor să stea, cel puţin în mintea mea, în contrapoziţie. Nu este rivalitate între ele, deorece puţini oameni reuşesc să fie absolut pasivi sau absolut activi. Bineînţeles, excluzându-l pe sfântul de mai sus, în viaţa căruia, cel puţin aşa cum am găsit scris, acţiunea era în stare pură. Trecând peste izul uşor ironic al propoziţiei de mai sus, dacă mă refer la Ignaţiu, nu pot să nu amintesc de Exerciţiile spirituale pe care le-a scris pentru el şi pentru alţii, nu pentru activitatea exterioară, ci în mod clar pentru cea lăuntrică. Eu cred că sunt cele mai grele exerciţii din câte există! Pentru ca să nu complic rândurile şi să nu mai reuşesc să ajung la vreo minimă claritate de expunere, mă întorc la cele două prietene ale lui Isus, Marta şi Maria. Cred că fiecare priveşte la Maria cu distanţare, simţind că se regăseşte mai degrabă în pielea Martei. Şi asta nu pentru că aşa e datul sorţii, cum spune pe undeva Coşbuc, ci pentru că e mai uşor să fii întreprinzător şi muncitor, decât să fii ascultător şi receptiv. Nu ne consumăm noi orele din zi în tot felul de activităţi, scuzându-ne în faţa conştiinţei apoi, în pragul somnului, că n-am mai găsit timp de reculegere şi de rugăciune? Dispoziţia pentru rugăciune nu vine de la sine, nu e o poftă, ci mai degrabă o silinţă, o auto-silinţă. Reproşul lui Isus la adresa Martei nu este o discreditarea a muncii ei. Marta nu face nimic rău. Maria însă face în mod sigur ceva mai bun decât Marta. De acest "mai bun" ne lipsim noi de atâtea ori. Motivele pe care le înşiruim sunt uneori de-a dreptul bizare. Există stări spirituale înălţătoare al căror gust, din păcate, îl simţim atât de rar pentru că ne trezim cu treaba în cap şi ne culcăm cu sentimentul că tot nu ne-am făcut toată treaba. Unde să mai pui şi rugăciunea? 

    Maria este pentru noi astăzi o invitaţia tacită de a integra în viaţa noastră aglomerată de acţiuni şi proiecte dispoziţia de a asculta cuminţi şi fără alte preocupări mentale, cuvântul lui Dumnezeu. Mă gândesc în acest sens că două-trei versete biblice citite  înainte de culcare ne-ar media o stare spirituală de o calitate superioară oricărei alte forme sau opţiuni de a pune punct unei zile. Şi ar asigura, pe deasupra, şi un somn cu-adevărat odihnitor. Dacă aţi apucat să citiţi până aici, sigur mai aveţi timp, înainte de a vă fura somnul, de cele trei versete biblice. Unde altundeva să găsim Cuvântul lui Dumnezeu în stare pură dacă nu în Biblie?  

     

Duminică frumoasă!

Fără duminică nu ar exista decât zile de lucru. (Sursă necunoscută)
De aceea, dă-i sufletului tău duminica şi duminicii sufletul tău. (Peter Rosegger)

Vă doresc tuturor o duminică frumoasă, din care să nu vă scape imitarea gestului Mariei din evanghelia de astăzi. Atâta treabă chiar nu avem încât să nu ne facem timp pentru a-l asculta pe Isus!

Câmpii aurite (Fields of Gold)

 Secerişul este mare

     Melodia "Fields of Gold", în interpretarea Evei Cassidy, îmi place mult. Mă duce cu gândul la spicele de grâu, la lanurile imense unde persistă doar culoarea aurie, şi la capătul cărora azurul cerului se uneşte cu galbenul uniform al câmpiilor de grâu. În chiar aceste zile se petrece marea transformare a verdelui în galben. Pe lângă asta, am în minte şi timpul atât de sublim pe care îl trăiesc în aceste zile preoţii nou-sfinţiţi, în prezenţa cărora se face atât de frecvent referinţa la cuvântul lui Isus: secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini. Se poate vedea aşadar că secerişul este mare...

    

     Cântecul, redat de o voce atât de cristalină, cu o emisie a sunetelor plină de emoţii nostalgice, revine cu un laitmotiv îmbietor: ne vom plimba prin câmpiile de aur. O plimbare chiar şi imaginară (spun asta pentru că una reală nu e tocmai recomandată) poate ascunde plăceri sufleteşti aparte. Nu mai apucăm sau nu ni se mai dă ocazia să pipăim cu mâinile noastre spicele, aşa cum se întâmpla în cazul bunicilor noştri, cărora această lună le rezerva o muncă specială: seceratul. Timpurile au evoluat aşa încât să nu mai avem atât de intens simţul pământului sau, mai exact, a ceea ce ne oferă el, ca noi să ne lăsăm îndemnaţi să ne ridicăm ochii sus şi să mulţumim cerului. Însă n-avem voie în aceste zile, dacă ni se oferă şansa, să trecem superficial cu vederea peste frumuseţea unui lan de grâu, fără să ne plimbăm de-a lungul lui şi să simţim că sufletul ni se descătuşează, fără să ne trecem chiar degetele peste spicele coapte, atingând prin asta direct binecuvântarea lui Dumnezeu care dă hrană trupurilor noastre, cu gândul, (de ce nu?) că din unele se vor culege boabele din care se vor pregăti ostiile pe care cuvintele liturgice sacre ale noilor sacerdoţi le vor transforma în Pâinea sufletelor noastre.

    

    Doresc fiecărui cititor să se lase pătruns de vibraţia plăcută a sunetelor acestei melodii şi să fie înălţat sufleteşte de frumuseţea câmpiilor...aurite.