Prea târziu

     Nu e enervant când ratezi începutul unui eveniment pe care l-ai aşteptat cu multă emoţie? Te pregăteşti pentru el şi un ceva venit de nicăieri şi de la nimeni îţi retează prezenţa la chiar debutul lui. Te iriţi şi, dacă ai și apucături fataliste, te gândeşti că evenimentul este pe axa timpului şi a istoriei ceva cu totul unic, irepetibil, imposibil de derulat înapoi, şi în consecinţă nu-ţi îngădui nicio consolare. Dacă tot e început de eveniment, îți poți repeta amăgitor că în definitiv cuprinsul lui te prinde acolo, că îl trăiești cu toate sentimentele, că nu rămâi totuşi în afara lui. Asta în cazul în care îți scapă începutul.

     Dar dacă se întâmple să-ți scape sfârșitul? Sfârșitul nu unei zile de naștere, nu al unui jubileu matrimonial, nu al unei parade militare, nu al unei onomastici, nu al unei sărbători de anvergură, ci sfârșitul unei vieți? Cum să te mai simţi şi cu ce să te consolezi? Ce substituent să găseşti?

     Sună telefonul acum două zile și o voce serioasă mă informează că sunt așteptat, în calitate de preot, la spital pentru a oferi sacramentul ungerii bolnavilor unui pacient grav bolnav. Îi spun că am în câteva minute o celebrare funerară și că nu pot să ajung decât după 50 minute. Îmi înțelege situația, îi explic că sunt singurul preot în casă și încheiem. Îmi termin celebrarea și merg la spital, intru în salonul cu numărul indicat. Pentru că pacientul era într-un alt pavilion, cer informații de la o asistentă, fără să mă recomand și fără să am colarul la gât. Mi se oferă indicațiile necesare, îmi grăbesc pasul. Ajung în cameră și salut două persoane care stau în tăcere. Din cauza unui perete, îmi este împiedicată vederea completă a bolnavului. Într-un interval de 3 secunde înscriu retrospectiv încercarea mea automată de a desface trusa, de a saluta și de a începe rugăciunea. Privirea mea se opreşte deodată pe faţa bolnavului. Era nemişcată. Observ o lumânare aprinsă pe noptieră și, fără să vreau, exprim scurt și sec ceea ce constat: "Dar nu mai trăieşte!" Adevărul pe care nu-l mai putea sparge nicio substanţă chimică, nicio intervenţie, nici un strigăt asurzitor era chiar acesta: el murise. Sunt fâstâcit şi încerc să fac ceva, deşi ştiu că nu mai este nimic de făcut. Era prea târziu. Totul se consumase. Eu ratasem sfârşitul unei vieţi. Ajunsesem după ultima răsuflare. Mi s-a cerut să fiu acolo şi n-am fost. Nu am fost la timp. Nu puteam reface niciun scenariu, nu-mi era posibil să reiau nicio acţiune anterioară. După câteva clipe de rugăciune, am ieşit stingherit, păşind cu sentimentul că nu am niciun motiv să merg drept; că nu găsesc niciun rost pentru următorul pas. Îmi era indiferent dacă trebuia s-o iau la stânga sau la dreapta. Un sentiment de inutilitate mi-a plusat amărăciunea. Da, îmi puteam repeta în gând că era prea târziu. În urma mea erau chipuri înlăcrimate. Iar eu cu mine, singur.

      Mi-am amintit de un cântec interpretat într-un mod excepţional de Celine Dion, intitulat "La memoire d'Abraham" (accentul pe primul e la cuvântul memoire e invisible de data asta!). Voiam să-l ascult în tăcere și de multe ori: "Que sera demain nos destins plus loin?" şi mai ales "Longe l'attente de l'heure, lourde la peine en nos coeurs, mais si grands notre amour, notre foi en toi, est difficile de te comprendre parfois." Melodia exprimă pentru mine resemnarea creaturală a fiecărui om în faţa unor experienţe de frontieră şi totodată strigătul pierdut în eter tot al omului, pe care numai sensibilitatea divină îl mai poate recepta şi înţelege.  

       Sunt rezervate parcursului nostru pe pământ aşa nişte clipe pentru care, pe moment, nu avem nici un tratament, nicio ripostă, simţind că ele sunt imune la orice sforţare a noastră, că ele vor cu orice chip parcă să se consume încet. Multe cuprinde viaţa pământească şi, până ne va întâlni moartea proprie, pe noi o să ne doară de nenumărate alte morţi.