Aş vrea ca această zi să fie un multiform şi neîntrerupt MULŢUMESC! Îmi doresc mult ca toate gândurile mele aşezate laolaltă să exprime gratitudine, sentimentele mele expresive sau discrete să aiba marca recunoştinţei, cuvintele mele, sonore şi abia şoptite, să aibă laitmotivul mulţumirii. Împlinesc 10 ani de slujire preoţească. Închid ochii şi mă transpun cu gândurile în catedrala din Iaşi, în ziua sfinţirii. Acolo aud vibraţiile orgii şi cântarea solemnă: "Mărire s-aducem cu toată iubirea lui Petru şi Paul, Apostoli slăviţi", în timp ce eu păşesc grav, cu conştiinţa că a venit în sfârşit ceasul binecuvântat, aşteptat de ani de zile. Era ceasul la care visasem până atunci de nenumărate ori, cu ochii închişi şi deschişi, la rugăciune şi la plimbare, împreună cu colegii şi singur. Pe braţele mele stătea veşmântul roşu de preot pe care urma să-l îmbrac pentru prima oară. Cu el mă prezentam înaintea altarului şi a lui Isus. Nu ştiu cât eram de pregătit, dacă eram suficient de matur, dacă în mintea mea se adunaseră destule cunoştinţe despre oameni, despre viaţă, despre Dumnezeu, dacă într-adevăr corespundeam unor criterii de alegere. Şimţeam limpede însă că nu trebuia să fiu în nici un alt loc de pe pământ decât acolo, în acea catedrală, pentru a pimi hirotonirea care venea peste mine ca un dar. Mă inunda sentimentul că nu puteam emite nicio pretenţie pentru ceea ce urma să mi se ofere, că nimic nu justifica dreptul meu de a fi sfinţit, că n-am nici o prestaţie sau merit care să mă recomande să fiu preot. Doar investisem 11 ani de formare, mă rugasem de atâtea ori, mă supusesem unui stil de viaţă care nu eram tocmai cel comun celorlalţi tineri, asimilasem cunoştinte de filosofie, teologie, îmi asumasem anumite renunţări. Nu era firesc să fi simţit contrarul? Dacă totuşi eram acolo, în linie cu colegii mei, se datora numai şi numai faptului că Cineva a vrut şi a ales să fie aşa!
Mi-am auzit strigat numele şi am răspuns în mod ferm cu un "prezent" care s-a auzit în catedrala arhiplină. Eram conştient pe deplin de unicitatea momentului şi totuşi el îmi scăpa cu mult în amploarea lui. Nu era un angajament pentru un proiect pesonal. Era mai degrabă asentimentul pe care îl manifestam faţă de o Voinţă căreia îi dădeam dreptul exclusiv să facă ce binevoieşte cu capacităţile şi incapacităţile mele. Era opţiunea limpede şi manifesta de a fi slujitor! Episcopul a dat tonul unor întrebări grele care solicitau disponibilitatea mea de a sluji, de a fi fidel, de a asculta, de a mă ruga, de a rămâne statornic. De la mine a primit acelaşi "vreau" hotărât. Peste el s-a aşezat invocarea sfinţilor, timp în care am stat prosternat la pământ. Abia în această poziţia te invadează sentimentul nimicniciei, al neputinţei pure. E ca şi cum ai vrea intenţionat să nu poţi să faci nimic pentru a-i da şansa lui Dumnezeu să acţioneze asupra ta în largul lui, cum îi place lui mai bine, nestingherit. E această prosternare o deliberată aşezare la pământ a oricărei rezistenţe la harul lui Dumnezeu, care astfel se poate aşterne peste tine ca să te asume şi să te investească. A urmat rugăciunea de consacrare prin invocarea Duhului Sfânt şi îmbrăcarea hainei preoţeşti. Mărturisesc cu toată simplitatea că mă simţeam pe deplin în elementul meu. Tăceam şi mă minunam de cât de înălţător era totul! Nici nu ştiam ce să-i spun lui Dumnezeu! Era ca în parabola fiului risipitor când Tatăl, într-o nestăvilită avalansă de acţiuni, sub imboldul unei bucurii indescriptibile că-l avea pe fiul viu înaintea ochilor, cere ca acesta să fie îmbrăcat repede, să i se pună încălţăminte în picioare şi inel în deget, şi să pornească sărbătoarea, ca şi cum nimic nu mai putea suporta amânare, iar fiul stătea la toate acestea uluit şi stupefiat, fără să fie în stare să scoată măcar un cuvânt. Simţeam cum intrase darul Preoţiei în mine, că eu nu doar că aveam ceva pe umeri, pe mâini, pe cap, ci că eu eram înlăuntrul meu şi în întregime preot.
De atunci au trecut 10 ani, iar acea liturghie îmi este vie în memorie, pentru că ea desparte viaţa mea în două: anii de dinainte şi de după preoţie. Îmi trec prin minte locurile unde mi-am exercitat slujirea preoţească: Rădăuţi (2006-2007), Iaşi-Centru (2007-2010), Austria, în parohiile diecezei de Graz, Puntigam, Gleisdorf şi actualmente Weiz (2010-2016). Îi mulţumesc lui Isus din inimă pentru tot ce am făcut sau a făcut prin mine în aceşti ani. Au fost atâtea experienţe minunate, atâtea clipe sacre, atâtea cuvinte edificatoare, atâţia oameni minunaţi care s-au intersecat cu mine şi preoţia mea. Nu ştiu dacă ar fi putut exista o versiune mai bună a existenţei mele pământeşti decât cea în formulă sacerdotală. Aş vrea, în maniera unei confesiuni sincere, să spun că peste acel repetat "vreau" din ziua Preoţiei, nu s-au aşezat întotdeauna atitudinile şi faptele cele mai corespunzătoare. A ştiut bine Isus că nu alege în persoana mea un om sculptat din virtute, ci unul din carne marcată de slăbiciune, care acceptă să fie cioplit până la sfârşitul vieţii. Să primească Isus în această zi sincera mea cerere de iertare pentru tot ce a fost infidelitate, păcat, nepăsare, indiferenţă, neglijenţă etc., în cuprinsul preoţiei mele. Astăzi, la sfânta liturghie, îi voi şopti din nou un "vreau" serios şi decis, rugându-l să-l primească ca atunci, în ziua hirotonirii. Nu e un "vreau" încrezut sau plin de sine, ci unul sincer şi realist. Îmi doresc să mă folosească şi să mă valorifice cum ştie mai bine, pentru binele celor care mă ascultă și împreună cu care celebrez sfintele sacramente, spre mântuirea mea şi a tuturor. Îl rog să am întotdeauna sentimentul mângâietor şi divin că orice aş purta pe umerii mei, el este chiar în preajma mea, lângă mine, ca model, ca maestru, ca ajutor, ca slujitor şi Domn, ca Om şi Dumnezeu. Iar slujirea mea să-i fie mereu bineplăcută! Astăzi şi în toate zilele preoţiei mele. Amin. 
