E plăcută sărbătoarea în sine, dar plăcută e şi aşteptarea ei. Ea îi potenţează trăirea, îi conferă intensitate în plan interior. Nu ne apucăm de sărbătorit Crăciunul fără ceva prealabil. Am ieși din sărbătoare atinși în vreo senzație sau alta, dar nu pătrunși până la suflete. E adevărat că ne-ar străluci ochii pentru că în ei s-ar reflecta multe luminițe din vitrine, din piețe și din străzi, dar noi nu am ajunge să reflectăm lumina care vine din altă parte și e imaterială. Nu, nu vrem imediat Crăciunul, aşa cum vrem comanda făcută online la vreun produs sau altul. Nu, imediatul să se petreacă în altă parte a vieţii, dar nu atunci când e vorba de ceva ce interesează sufletul nostru. Mai întâi vrem Crăciunul la orizont, să-l vedem de departe ca să avem timp să ne inducem o stare de aşteptare şi vigilenţă. Ne rezervăm aceste săptămâni premergătoare lui ca să avem timp să ni se facă dor de el.
Îmi doresc să nu umplem aşteptarea noastră doar cu multele lucruri cotidiene, justificate prin utilitatea lor şi de multe ori dispersante prin efectul pe care îl produc, fără a ne strădui să căutăm secvenţe scurte de tăcere. Poate la-nceput aceste tăceri ale noastre, de 5-10 minute ne vor părea sterile. Să stai şi să nu faci nimic?! Însă ele se vor transforma în clipe de întâlnire cu partea tainică din noi. Întrebările pe care ni le vom pune vor fi pe nesimţite şi întrebări pe care ni le pune conştiinţa. Apoi lor le vor urma şi întrebările pe care i le punem lui Dumnezeu. Dacă nu avem o coroană de Advent în casă, în lumina căreia să ne aşezăm cu tot cu tăcerile şi introspecţiile noastre, putem aprinde o lumânare ca să vedem ce aşteptări avem de la noi şi ce aşteptări are Dumnezeu.
Adventul este "waiting in silence", aşa cum se aude în cântecul pe care îl adaug acestei postări, e "aşteptare în tăcere". Există tăceri şi tăceri. Unele sunt naive, altele cu subînţeles, unele sunt expresii ale neputinţei, altele ascund decepţii incurabile, unele sunt forme de a purta război cu anumiţi adversari, altele recipiente purtătoare de depresie. iarăşi altele, vindecătoare. Există şi tăcerile în care are loc reculegerea, meditaţia, întâlnirea cu sinele şi cu Dumnezeu. Zilele Adventului nu sunt multe. Cu ce emoţii, cu ce evantai de gânduri mă prezint în momentul de faţă înaintea lui Isus? Cu ce tip de tăcere? Isus vine la noi, la mine, în viaţa pe care o am, aşa cum o am.
Puţine mai sunt zilele Adventului. Lumânările de la coroană sunt aprinse pentru a vesti venirea Luminii de sus. Ne vor fi împlinite aşteptările pe care le avem vizavi de sărbătoarea Crăciunului? Reuşeşte Dumnezeu să ne fericească întru-totul oferindu-ni-l (doar) pe Isus? Îngerii care i-au vestit naşterea la Betleem au jubilat de bucurie, deşi Pruncul din scutece nu era pentru ei, ci pentru noi. A patra lumânare a coroanei este a îngerilor. Implicarea lor în evenimentele pregătitoare venirii Domnului pe pământ este semnificativă. Tatăl lui Ioan Botezătorul primeşte de la un înger vestea că soţia sa, Elisabeta va fi mamă, în ciuda vârstei înaintate pe care o are. Iosif iese din frământările lui cu privire la Maria, logodnica sa însărcinată, în urma unei lămuriri pe care o primeşte în vis de la un înger. La naşterea lui Isus sunt îngerii cei care irump în cântece de bucurie, transmiţându-le păstorilor minunea venirii pe pământ a Salvatorului lor.
Pentru oamenii pretins critici şi numai raţionali, intervenţiile îngerilor sunt la limita credibilului, dacă nu chiar cu totul neverosimile. Jumătate din conţinutul evangheliei de astăzi este despre un vis. Rezerva şi scepticismul se afirmă masiv în sufletul unora care vor să-şi explice lucrurile numai în manieră omenească. În dialogul ei cu îngerul, Maria întreabă uimită cum e posibil, fără să afirme apodictic că este imposibil să fie însărcinată. Dumnezeu este nelimitat în felul lui de a acţiona. De ce ne-am aroga noi puterea de a-l limita?
În aceste zile apropiate Crăciunului îmi doresc şi eu un înger, unul călăuzitor spre ieslea lui Isus. Îmi doresc ca ceea ce gândesc şi simt, contemplând istoria naşterii lui Isus, să nu fie în direcţia diminuării credinţei mele, ci a creşterii ei. Îmi doresc un înger care să inducă în mine o stare de linişte şi încântare, de uimire şi regăsire sufletească. Cât de uşor le puteam avea pe toate atunci când eram un copil! Îmi doresc ca toţi să avem un înger care să nu ne lase să fim vrăjiţi de ambalajul ameţitor de frumos al acestor zile de sărbătoare, ci să ne pune privirea interioară pe codoul sărăcăcios ambalat de Tatăl nostru divin pentru noi. Îmi doresc să fiu printre oamenii de bunăvoinţă pe care îi ajunge pacea cerească prin intermediul cântecelor sfinte, al rugăciunilor simple şi umile. Îmi doresc să am pace cu mine şi cu toţi oamenii, mai ales cu aceia cărora le-am greşit. Atunci va fi cu siguranţă Crăciunul! Va fi în biserica în care voi asculta sfintele liturghii, în casa în care locuiesc, în sufletul meu.
A treia lumânare debutează în această seară la coroana de advent, formând un trio plăcut împreună cu celelalte două! E cea a păstorilor sau a bucuriei. Aportul ei de lumină este simţibil în încăperea în care mă aflu, invitaţia pe care mi-o face, evidentă. Încerc o formă incipientă de bucurie a Crăciunului. Ea nu are cum să fie încă plenară, e însă în perfectă conformitate cu tema acestei duminici, numită Gaudete (Bucuraţi-vă!). Urmează un timp intens de colinde. Vreau să reaud vechi cântece care îmi răscolesc amintirile, mă transpun în trecutul de aur al copilăriei, mă poartă prin lumi feerice, străine de densitatea profană a realităţii în care mă mişc, vreau să mi se povestească în tot felul de imagini aceeaşi istorie minunată a naşterii lui Isus. Vreau să parvină spre mine gânduri frumoase, pline de pace, pe care să le dau mai departe. Am nevoie de oameni cu simţiri blajine, cu sentimente calde, cu inimi înţelegătoare.
O asemenea nevoie a simţit probabil şi Isus, la primul Crăciun. Imaginea păstorilor este agreată de toţi pentru că transmite mai multe lucruri. În simplitatea cu care se prezintă ei, sunt îndemnat să văd o preferinţă a cerului de a-şi alege oameni pentru evenimente importante cu ţinuta interioară asemănătoare cu a lor. Complicaţiile gândirii noastre, desişul de idei şi frământări în care ne lăsăm purtaţi, amalgamul de neclarităţi etice în care persistăm e ceea ce poate nu ne legitimează şi nici nu ne recomandă pentru o poziţie favorabilă în interiorul grajdului în care se află Pruncul Isus. Păstorii sunt în acest caz un apel tacit de a pleda pentru o formă de simplificare a stilului nostru de a trăi. Faptul de a crede incredibilului, că tocmai într-un ambient atât de sărac îşi poate face apariţia Salvatorul, că în forme neputincioase se poate manifesta Dumnezeu, e iaraşi un mesaj pe care ni-l inducem din partea păstorilor. Avem poate aşteptări mari de la Dumnezeu şi el oferă scene de prezenţă incredibil de simple.
În lumina acestei lumânări îmi doresc să găsesc în mine acele dispoziţii care să îmi favorizeze apropierea de cel care şi-a lăsat încojurată ieslea mai întâi de oameni precum păstorii.
Pe nesimţite a trecut timpul primei săptămâni din Advent. Am reuşit să ne punem seara târziu măcar pentru câteva clipe în lumina primei lumânări? Deconectaţi de orice sursă sonoră, în obscurul încăperii, ne-am perceput cu totul altfel. Poate am realizat că ne lipseşte răbdarea să stăm şi pentru câteva minute doar cu noi înşine. Poate ne-am gândit că e ceva la-ndemână, dar ne-am dat seama că e un exerciţiu solicitant. Sau am conchis în mod eronat că e pierdere de timp. Ne-am familiarizat cu tot felul de zgomote. Şi ele cu noi. Să zăboveşti în linişte, având mare grijă să n-o întrerupi, poate părea straniu. Unii au impresia că nu trebuie să faci nimic ca să ai linişte. Alţii au înţeles deja că astăzi e greu să rezişti fără să faci ceva împotriva ei! Suntem nevoiţi să trăim mai tot timpul în afara noastră, într-o constelaţie neîntreruptă de mişcări, lumini, sunete şi acţiune.
Vine Ioan Botezătorul în această duminică a Adventului cu o ţinută exterioară neobişnuită şi cu un mesaj simplu şi pătrunzător: "Pregătiţi calea Domnului!" Acest îndemn poate fi interpretat foarte larg. O cale se poate pregăti în multe feluri. Depinde mult de cine este cel care păşeşte pe ea spre tine. De data aceasta este Domnul însuşi. Fiecare îşi gândeşte pregătirea în felul lui propriu, după o consultaţie sinceră, atentă, deschisă cu propria conştiinţă. Eu cred însă că pentru acest moment, cadrul necesar şi indispensabil este liniştea. Şi mie îmi pare că Ioan ar striga astăzi să se facă linişte. "Glasul celui care strigă în pustiu" e nevoit să se transforme în "glasul celui care strigă într-o lume zgomotoasă". Să pregătim calea Domnului, acordându-ne clipe de tăcere. Să-ncepem să reclamăm faptul că nu ne este deloc posibil, ar însemna să nu fim până la capăt sinceri cu noi înşine. Nu trebuie să credem că e nevoie să instaurăm tăcerea monastică în locuinţele noastre, să fim deconectaţi de lumea în care trăim. E vorba de acea putere de a ne oferi un răgaz de tăcere în care ne-ar apărea poate mai clar ca nicicând ce anume i-ar plăcea Domnului să vadă schimbat la felul nostru de a ne iubi pe noi înşine, la stilul de a ne raporta la membrii familiei noastre, la obiceiul de a bagateliza anumite păcate pe care le tot comitem, la considerentul că oricum nu putem fi mai buni moral decât am fost până acum. Şi altele... În lumina celor două lumânări aprinse, cea a profetului şi cea a Betheemului, conform unei tradiţii recente, imi doresc ca în aceasta săptămână să trăiesc chiar şi pentru câteva clipe bucuria de a fi cu mine, cu conştiinţa mea, cu discreta prezenţă divină... în linişte.