Gaudete!

     A treia lumânare debutează în această seară la coroana de advent, formând un trio plăcut împreună cu celelalte două! E cea a păstorilor sau a bucuriei. Aportul ei de lumină este simţibil în încăperea în care mă aflu, invitaţia pe care mi-o face, evidentă. Încerc o formă incipientă de bucurie a Crăciunului. Ea nu are cum să fie încă plenară,  e însă în perfectă conformitate cu tema acestei duminici, numită Gaudete (Bucuraţi-vă!). Urmează un timp intens de colinde. Vreau să reaud vechi cântece care îmi răscolesc amintirile, mă transpun în trecutul de aur al copilăriei, mă poartă prin lumi feerice, străine de densitatea profană a realităţii în care mă mişc, vreau să mi se povestească în tot felul de imagini aceeaşi istorie minunată a naşterii lui Isus. Vreau să parvină spre mine gânduri frumoase, pline de pace, pe care să le dau mai departe. Am nevoie de oameni cu simţiri blajine, cu sentimente calde, cu inimi înţelegătoare.   

    O asemenea nevoie a simţit probabil şi Isus, la primul Crăciun. Imaginea păstorilor este agreată de toţi pentru că transmite mai multe lucruri. În simplitatea cu care se prezintă ei, sunt îndemnat să văd o preferinţă a cerului de a-şi alege oameni pentru evenimente importante cu ţinuta interioară asemănătoare cu a lor. Complicaţiile gândirii noastre, desişul de idei şi frământări în care ne lăsăm purtaţi, amalgamul de neclarităţi etice în care persistăm e ceea ce poate nu ne legitimează şi nici nu ne recomandă pentru o poziţie favorabilă în interiorul grajdului în care se află Pruncul Isus. Păstorii sunt în acest caz un apel tacit de a pleda pentru o formă de simplificare a stilului nostru de a trăi. Faptul de a crede incredibilului, că tocmai într-un ambient atât de sărac îşi poate face apariţia Salvatorul, că în forme neputincioase se poate manifesta Dumnezeu, e iaraşi un mesaj pe care ni-l inducem din partea păstorilor. Avem poate aşteptări mari de la Dumnezeu şi el oferă scene de prezenţă incredibil de simple. 

     În lumina acestei lumânări îmi doresc să găsesc în mine acele dispoziţii care să îmi favorizeze apropierea de cel care şi-a lăsat încojurată ieslea mai întâi de oameni precum păstorii.

     

Advent... cu puţină linişte!

      Pe nesimţite a trecut timpul primei săptămâni din Advent. Am reuşit să ne punem seara târziu măcar pentru câteva clipe în lumina primei lumânări? Deconectaţi de orice sursă sonoră, în obscurul încăperii, ne-am perceput cu totul altfel. Poate am realizat că ne lipseşte răbdarea să stăm şi pentru câteva minute doar cu noi înşine. Poate ne-am gândit că e ceva la-ndemână, dar ne-am dat seama că e un exerciţiu solicitant. Sau am conchis în mod eronat că e pierdere de timp. Ne-am familiarizat cu tot felul de zgomote. Şi ele cu noi. Să zăboveşti în linişte, având mare grijă să n-o întrerupi, poate părea straniu. Unii au impresia că nu trebuie să faci nimic ca să ai linişte. Alţii au înţeles deja că astăzi e greu să rezişti fără să faci ceva împotriva ei! Suntem nevoiţi să trăim mai tot timpul în afara noastră, într-o constelaţie neîntreruptă de mişcări, lumini, sunete şi acţiune. 

       Vine Ioan Botezătorul în această duminică a Adventului cu o ţinută exterioară neobişnuită şi cu un mesaj simplu şi pătrunzător: "Pregătiţi calea Domnului!" Acest îndemn poate fi interpretat foarte larg. O cale se poate pregăti în multe feluri. Depinde mult de cine este cel care păşeşte pe ea spre tine. De data aceasta este Domnul însuşi. Fiecare îşi gândeşte pregătirea în felul lui propriu, după o consultaţie sinceră, atentă, deschisă cu propria conştiinţă. Eu cred însă că pentru acest moment, cadrul necesar şi indispensabil este liniştea. Şi mie îmi pare că Ioan ar striga astăzi să se facă linişte. "Glasul celui care strigă în pustiu" e nevoit să se transforme în "glasul celui care strigă într-o lume zgomotoasă". Să pregătim calea Domnului, acordându-ne clipe de tăcere. Să-ncepem să reclamăm faptul că nu ne este deloc posibil, ar însemna să nu fim până la capăt sinceri cu noi înşine. Nu trebuie să credem că e nevoie să instaurăm tăcerea monastică în locuinţele noastre, să fim deconectaţi de lumea în care trăim. E vorba de acea putere de a ne oferi un răgaz de tăcere în care ne-ar apărea poate mai clar ca nicicând ce anume i-ar plăcea Domnului să vadă schimbat la felul nostru de a ne iubi pe noi înşine, la stilul de a ne raporta la membrii familiei noastre, la obiceiul de a bagateliza anumite păcate pe care le tot comitem, la considerentul că oricum nu putem fi mai buni moral decât am fost până acum. Şi altele... În lumina celor două lumânări aprinse, cea a profetului şi cea a Betheemului, conform unei tradiţii recente, imi doresc ca în aceasta săptămână să trăiesc chiar şi pentru câteva clipe bucuria de a fi cu mine, cu conştiinţa mea, cu discreta prezenţă divină... în linişte.

Dorit Mesie, vino! A venit Adventul

     A început Adventul! Ne pregătim pentru sărbătoarea Naşterii lui Isus. Ne însoţeşte din nou coroana cu cele patru lumânări în săptămânile dinaintea Crăciunului. În forme melodice variate creştinii de pretudindeni cântă acelaşi mesaj: Dorit Mesie, vino! Îl aşteptăm pe Isus, rememorând istoria naşterii lui la Betleem şi meditând asupra celei de-a doua veniri a lui în slavă. Existenţa noastră stă între aceste două veniri, oferindu-şi bucuria anuală a sărbătoririi liturgice a Întrupării lui Isus între oameni. Nu avem, cred, nimic mai frumos pe parcursul întregului an, nimic mai fermecător şi minunat decât Crăciunul. În fiecare an ascultăm aceleaşi texte, ne binedispunem cu aceleaşi colinde, ne desfătăm ochii în faţa atâtor luminiţe şi decoraţii, ne lăsăm încântate inimile de glasurile pure ale copiilor care cântă naşterea Domnului. 

   Avem nevoie de Advent, de lumina lumânărilor, de colinde, de pregătirea spirituală ca să ne fie mai uşor să credem, ca să ne introducem mai lesne în lumea misterioasă a lui Dumnezeu, a celor cu care a găsit înţelept să colaboreze pentru mântuirea noastra. Mă gândesc aici la fecioara Maria şi la puritatea ei inexprimabilă, la Ioan Botezătorul şi la grandilocvenţa mesajului său, la sfântul Iosif şi la timiditatea pe care a simţit-o înaintea evenimentelor pe care nu era în măsură să le controleze. Trăiesc cu sentimentul că mi se deschide în faţă un drum care se termină abia în faţa ieslei. El trebuie parcurs bine, cu vigilenţă, cu examinare spirituală, cu acţiuni a căror roade să se răsfrângă asupra celorlalţi. Am şansa să mă gândesc la păcatele comise, de care Isus vrea să mă mântuiască, să meditez asupra acelor atitudini care abia mă fac suportabil în ochii celorlalţi, să mă străduiesc să compensez greşelile mele de omisiune cu gesturi simple, de caritate, făcute în aşa fel încât numai ochii lui Dumnezeu să mă surprindă. Toate aceste lucruri merită făcute, ca să îmi fie mai uşor să cred ca nu sunt al acestei lumi şi nu trăiesc doar pentru ea, că existenţa mea se împlineşte în Dumnezeu. Ele merită făcute pentru că e Isus cel care vine, pentră că el e doritul Mesia. 

    Ce bucurii interioare e dispus Dumnezeu să ne ofere! Ce simţire profundă a prezenţei lui putem să experimentăm cu inimile noastre slabe şi intinate! Nu trebuie să urcăm până la cer pentru asta, se îndură Dumnezeu şi coboară până la noi în Isus!   

...să se odihnească în pace. Amin.

     Îi comemorăm astăzi pe credincioşii răposaţi. Ei au plecat dintre noi cu semnul credinţei şi dorm somnul păcii. Avându-i pe ei în amintire, ne gândim inevitabil la propria moarte, la inexorabila despărţitură dintre viaţa de aici şi cea de dincolo. Reflecţia asupra morţii sporeşte calitatea vieţii prezente. Multe lucruri cu valoare terestră se relativizează masiv, iar zbuciumul şi încordarea pentru atâtea lucruri cotidiene devine infim şi nesemnificativ. Întrebarea cu privire la cât de apt de veşnicie eşti în momentul de faţă poate fi cotropitoare. Cei de care suntem nevoiţi să ne despărţim sunt cu timpul tot mai mulţi. Însă de ei ne apropiem tot mai mult cu fiecare nouă zi. 

      La fel ca toţi credincioşii în care speranţa în viaţa veşnică şi în înviere este vie, mi-am acordat clipe de linişte, nu în altă parte decât în cimitir, pentru a-i aduna în rugăciune pe toţi cei dragi. E binefăcătoare atât liniştea cu care te petreci printre morminte cât mai ales gândurile care rodesc din ea. Cel care este Învierea şi Viaţa să-i facă părtaşi pe toţi de fericirile cereşti. Amin

(pozle de mai jos sunt din cimitirul parohial, Weiz)

 

Cracovia - impreuna cu tinerii la sarbatoare!

     In istoria Cracoviei, capitala spirituală a Poloniei, raman Zilele Mondiale ale Tineretului o amintire puternică. A văzut acest oraş în aceste ultime zile entuziasm, forfotă, veselie, exaltare şi strigăte cum rar sau poate niciodată în istoria ei. A fost o avalanşă de energie tinerească, de sărbătoare jovială, de credinţă manifestată public, fără rezerve şi fără prefăcătorie. Am putut fi de faţă timp de trei zile. M-am gândit că în acest context numai "dabei sein ist alles" (a fi de faţă înseamnă totul) mai contează.
 Îi mulţumesc enorm Domnului pentru tot ce am trăit în sufletul meu împreună cu atâţia tineri. E o senzaţie incomparabilă. Sunt sentimente pe care numai prezenţa fizică acolo ţi le poate oferi. E adevărat, credinţa este un act personal, un asentiment la adevărurile revelate de Dumnezeu, o adeziune fermă la ceea ce conţine Crezul. Însă tot atât de adevărat e că atunci când vrei să o sărbătoreşti, ai nevoie să fii cu ceilalţi. Cu zâmbetul lor, cu fericirea lor vizibilă pe chip, cu cântarea lor puternică! Thomas Spidlik spunea într-o predică legat de credinţă că ea se menţine vie atunci când este împărtăşită. Dacă eşti într-o criză a credinţei, lectura unor cărţi poate fi o soluţie, însă cel mai bine faci să mergi şi să-i cauţi pe cei care îşi manifesta credinţa public, în rugăciune şi comuniune. Acolo e terapia vindecării, a reînvierii ei.  

     Tinerii care au fost la Cracovia şi-au dat sanşa unei experinţe de credinţă de mare anvergură. În mijlocul unei aşa concentraţii de entuziasm te simţi aproape constrâns să activezi în tine bucuria, speranţa, optimismul deorece simţi că nu esti singur. Alţi mii şi mii ca tine îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, îl roagă fiecare în limba lui şi fac sărbătoare în suflet lor. Cât de frumos și contaminant este să cânți cu atâția oameni despre ceea ce este cel mai important în viața ta: Jesus Christ, you are my life, Aleluia, Aleluia. Este crezul tău, al Bisericii, al papei. Iar în multitudinea de culturi, de limbi și de obiceiuri triumfă unitatea credinței în același Isus care transpare pe mii și mii de chipuri, așteptând să fie salutat cu deschidere, să fie ajutat dacă este nevoie, să fie însoțit...să fie iubit. 

     Să faci sărbătoare împreună cu atâția oameni de aceeași credință înseamnă să aduci în contingentul acestei lumi ceva din beatitudinea fericii veșnice, ceva din lumea dincolo. Înseamnă să presimți felul în care îți vei petrece veșnicia: în inefabilă comuniune cu Dumnezeu și cu ceilalți. În fața memoriei mele se derulează imagini de la Cracovia. Îmi doresc mult ca cei care au fost acolo să menține cu orice preț în sufletul lor flacăra credinței. Isus este minunat, viu și actual! Mereu și în orice împrejurare! Iar el merită să fie sărbătorit în toată bucuria credinței!