vineri, 18 mai 2012

În cortul Mariei cu cei de la Iaşi

Întâlnire la Mariazell,

Bazilica Nașterii Maicii Domnului


      Această zi îmi rămâne în memorie pentru că poartă amprentă mariană. Am plecat şi eu, ieri 17 mai, în pelerinaj singur spre Mariazell, locul principal de pelerinaj marian din Austria pentru a o întâlni pe Fecioara Maria, dar nu singur, ci împreună cu grupul de pelerini veniţi de la Iaşi. A fost totul atât de concentrat şi intens, plăcut și îmbietor. Am salutat chipuri dragi și oameni de bunăvoință. M-am bucurat să-i revăd pe pr. paroh al Catedralei din Iași, Iosif Dorcu, pe pr. Alois Fechet, pr. Vasile Petrișor; să salut persoane dragi de la Iași și altele alăturate lor din Satu Mare, de la Sibiu. Împreună formam o unitate în jurul Preacuratei.
       Cuvintele din titlu nu le-am pus la întâmplare. Mariazell înseamnă de fapt cortul Mariei, aşa cum mi-a spus un călugăr de acolo, dar şi încăpere rudimentară în care iniţial a stat statuia.  În intimitatea Maicii Domnului ne-am strâns și noi astăzi pentru a celebra sfânta Liturghie, pentru a-i cânta și a o încânta. Pentru a arăta apartenența noastră comună, domnul Emil, așa cum se vede în imagini, s-a făcut purtătorul steagului național. Am pășit în curtea bazilicii intonând cântări. Așa am înaintat până în fața altarului unde este statuia Maicii Domnului, o statuie veche din secolul XII. Acolo am stat în rugăciune tăcută înaintea Celei care mijlocește har. A urmat sfânta Liturghie, după care alte clipe petrecute în bazilică.
      Survolând peste veacurile de istorie creștină a acestei localități, nu poți decât să te minunez de lucrarea pe care Sfânta Fecioară o face pentru oameni și între oameni. Mariazell-ul a fost inițial o bisericuță. Statuia a fost purtată de un preot dintr-o localitată învecinată. Acesta, în drumul lui spre Mariazell, conform unei tradiții, a așezat-o într-un cort, de aici derivându-i și numele: Mariazell. În secolul al XIV-lea s-a construit o biserică gotică cu turnul alb, actualmente în mijloc. Între anii 1644-1683 s-au construit celelalte doua turnuri laterale în stil baroc. Altarul harului (Gnadenaltar), unde este statuia Maicii Domnului, a rămas în mijlocul bazilicii. În anul 1907, biserica a fost ridicată la rangul de basilica minor. O renovare recentă (1992-2007) o redă în toată splendoarea și claritatea culorilor, a reprezentărilor picturale și a altarelor principale și secundare din interiorul ei.

     Biserica are șapte clopote, primind fiecare dintre ele nume de sfinți, cum ar fi Benedict, Rupert, Florian. Primul este denumit clopotul Cristos-Rege. Sunetele sunt fixate pe diferite tonalități și pentru diferite momente ale zilei și în funcție de sărbători. În bazilică sunt patru orgi. Orga pricipală este în spatele bazilicii (imaginea de jos). Realizarea și înveșmântarea ei cu forme și motive în stil baroc a fost finalizată în anul 1739.



    Locul principal din bazilică este desigur Altarul harului, care adăpostește statuia Maicii Domnului. În anul 2008, când bazilica a aniversat 850 de existență, Madona a primit din partea papei Benedict al XVI-lea trandafirul de aur, o distincție specială. În fața acestei statui de 48 cm, mereu înveșmântată în funcție de culorile liturgice, îngenunchează în fiecare an, în sezonul deschis pelerinajelor peste 1 milion de pelerini din întreaga lume.  





Mariazell-lul este un sat aflat într-o zonă muntoasă, în care poți să inspiri aer curat, să te bucuri de natură virgină. Acest lucru îți facilitează înălțarea minții spre Dumnezeu și contemplarea chipului Fecioarei Maria. Bazilica în interior e plină de reprezentări picturale și te invită să îți ridici ochii spre cer și să accepți milostivirea lui Dumnezeu care vine spre tine prin mijlocirea Preacuratei.  

M-am bucurat personal să petrec câteva clipe de rugăciune cu cei veniți de acasă, să cânt împreună cu ei și să celebrăm jertfa euharistică. Vârstele sunt diferite, ocupațiile variate, însă aceeași conștiință, și anume că toți sunt copiii aceleași Mame cerești. Pelerinajul lor continuă și următoarele zile. Eu le doresc zile umplute de iubirea și ocrotirea Macii Domnului. 

joi, 17 mai 2012

Cristos s-a înălţat!



Vă doresc tuturor o sărbătoare binecuvântată!

Domnul nostru înălţat să ne ajute să fim oameni cu picioarele pe pământ şi cu inimile în cer!






miercuri, 16 mai 2012

Pietre vii

Amintire pe piatră




   Imaginile, se spune, vorbesc de la sine. Aş vrea totuşi să prezint ceva specific altarului bisericii din Gleisdorf, oraşul în care slujesc ca vicar. Sfântul Petru scrie în prima sa scrisoare, la începutul celui de-al doilea capitol: "Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos." Spune asta făcând referinţă în versetul anterior la Isus Cristos despre care scrie că este piatra cea vie. Isus este numit şi în psalmi piatra din capul unghiului sau piatra unghiulară. Dar şi noi suntem pietre care formează edificiul Bisericii.
  
       Biserica e casa spirituală formată din pietrele vii aşadar. Acolo unde biserica este doar construcţie măreaţă, fără să mai fie şi Biserică, şi pietrele sunt doar pietre, fără să mai fie şi vii, acolo nu mai este prezent Isus Cristos, iar biserica ajunge să fie transformată fie în muzeu, fie în hotel, fie în orice altceva, lucru din păcate întâlnit în Occident. Sfântul Petru chiar nu putea găsi o imagine mai frumoasă, decât cea care are legătură cu numele lui, care ştim ce înseamnă. Dincolo de analogia cu numele, transcende însă înţelesul spiritual.

         Biserica parohială din acest oraş încearcă să exprime plastic acest gând spiritual, arătând că cei botezaţi sunt parte din edificiul viu al Bisericii. Cum? După cum se vede în a doua poză, chiar în altar există un spaţiu special unde noile pietre vii ale comunităţii, copiii de curând botezaţi, lasă o amintire a botezului lor pe piatră. Pietrele sunt frumoase şi pregătite artistic de către părinţi. Dar dincolo de frumuseţea lor exterioară, gândul care se vrea exprimat este cel de mai sus.

      În prima poză este altarul bisericii, al cărui patron este sfântul Laurenţiu. Martirul este îmbrăcat în haină de diacon şi în mâna stângă ţine grătarul pe care a fost ars. În mâna dreaptă ţine o ramură de măslin, iar un înger deasupra lui îi aşază coroana de martir pe cap. Memoria lui se celebrează în toată Biserica la data de 10 august.  

Revenind la sfântul Petru, din exprimarea lui se observă că el presupune că cei botezaţi sunt pietre vii. Prin mijlocirea lui şi a sfântului Laurenţiu să ne dea Domnul harul să fim cu adevărat vii, să ne remarcăm prin rezistenţă la orice pericol exterior sau interior care ne-ar distanţa de piatra unghiulară, şi prin fermitate în credinţă.

     







marți, 15 mai 2012

Ce-i voi cere Domnului?


Rugăciunea lui Efrem Sirul




„Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
Duhul trândãviei, al grijii de multe,
al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,
al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-mi mie, slugii Tale!
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”



     Îmi place mult această rugăciune. Aş vrea ca prin aceste câteva propoziţii subiacente ei să o recomand nu doar pentru o lectură atentă, ci pentru memorare. Nu solicită memoria într-atât încât cineva să reclame lamentabil că nu o poate asimila. Traducerea ei, din siriacă este cea care este. Se observă cu uşurinţă că nu e una recentă. N-aş vrea ca acest detaliu să se constituie într-un neajuns sau inconvenient care să sfârşească într-o reacţie de respingere. Stilul e bizantin, tonalitatea aparte, lexicul şi topica, pe alocuri, ieşite din uzul curent. Conţinutul însă este unul dens. Mi-aş dori ca această rugăciunea să găsească drumul spre interiorul sufletului de unde să iasă însufleţită spre Dumnezeu. Prin ea îi cerem lui Dumnezeu lucruri esenţiale pentru viaţa noastră, trupească şi spirituală. Îi cerem să ne zidească după voinţa sa. El ne va asculta.

     Îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de patru duhuri: de cel al trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert. Nu le avem pe toate în noi, însă cred că fiecare poate recunoaşte prezenţa unuia sau a altuia dintre ele în forme şi măsuri proprii stării de viaţă şi felului de a fi. Îndepărtarea de ele înseamnă aproprierea de libertate. Apoi îi cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască patru duhuri bune, edificatoare: duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei. Se vorbeşte în cărţile de spiritualitate de purificarea gândurilor, a ideilor. Trebuie să facem curăţeniei în ceea ce gândim, pentru că în gând se ascunde rădăcina păcatului. Curăţia mentală se răsfrânge asupra celei sentimentale şi afective. Atingerea ei cere cultivarea unui gând, pe care autorul îl enunţă: gândul smerit. Instaurarea gândului smerit în fiinţa noastră recere răbdare şi muncă. Răbdarea este o expresie a dragostei pe care o avem faţă de noi. Dragostea în sine este ţinta trudei şi a întregii noastre osteneli cu noi înşine, scopul spre care tindem cu anevoie, deoarece ne caracterizează încăpăţânarea şi slăbiciunea.
     Mai sunt două duhuri pe care le cerem în această rugăciune: recunoaşterea propriilor greşeli şi evitarea condamnării aproapelui. Ochii noştri văd răul din afara noastră, însă prea puţin pe cel din noi, pentru că stă ascuns. Recunoaşterea propriilor greşeli este semn de înţelepciune. Acest duh dobândit ne ajută să nu recurgem necugetat la învinovăţirea celuilalt.
Recitarea ei să ne umple de pacea şi bucuria Domnului.  

luni, 14 mai 2012

Sinceritate


Lacrimi la înmormântare



    "La înmormântarea unui om foarte bogat, preotul a observat un străin printre cei îndoliaţi, care plângea la fel de tare precum rudele lui cele mai apropiate. După celebrare, s-a apropiat de el cu curiozitate şi l-a întrebat: sunteţi cumva vreo rudă îndepărtată de-a răposatului? Nu, răspunse acesta cu lacrimi. Şi atunci de ce plângeţi? Tocmai de asta, că nu sunt."
(Anthony de Mello, Povestioare înţelepte, traducere proprie)

     Am aşternut această povestioară nu pentru a provoca alte lacrimi faţă de cele vărsate de îndureratul străin. Mă gândesc că motivul plânsului lui l-ar putea prelua până la urmă oricare dintre noi, atâta vreme cât nu poate găsi vreo legătură de rudenie cu bogatul răposat. Dar nu se cuvine. Nu de alta, dar în primul rând am fi ridicoli. Într-o asemenea conjunctură, lacrimile ajung să stârnească râsul. Există categoria de oameni, pentru care viaţa în toată complexitatea ei, se concentrează doar pe un singur subiect: cel propriu. Să te ai doar pe tine şi grijile tale este până la urmă, cred, împovărător şi ridicol. Ca să te mai eliberezi, poţi să mai întrebi măcar şi de problemele şi grijile altora, ca să nu mai zic de  împărtăşirea sau asumarea unora dintre ele. Egoismul este abia atunci enervant când îl experimentezi la celălalt. Cu al nostru, care există fără pericol de dispariţie completă niciodată, ne arătăm continuu toleranţi. Uneori el poate să se manifeste în latura lui caricaturală. Ne amuzăm, aşa cum ne amuzăm de falsitatea afişată de străinul nimerit la înmormântare. Dar el n-a fost până la urmă chiar atât de fals. Ba dimpotrivă. În faţa preotului a mărturisit adevărul. Plângea şi el de grija lui.   
    Egoismul nostru poate nu capătă aşa o expresivitate "mişcătoare" în faţa celorlalţi, dar sigur ascunde faţete subterane, care ne fac să ne ruşinăm atunci când răzbesc la suprafaţa realităţii. Ne-am putea cerceta. Numai să fim sinceri cu noi înşine!