Un conflict deschis!

Omul de zăpadă şi iepuraşul

     "Cerul albastru, ghiocelul alb şi păsările-n ciripit suav, cântă şi-anunţă lumii ne-ncetat, Cristos cu slavă a-nviat". Aşa cântam în fiecare an, de Paşti, când vremea, pe lângă sărbătoarea în sine, recomanda şi chiar susţinea asemenea versuri. Anul acesta a fost altfel. A nins, a fost frig, a fost pe alocuri și ceață. Mă întrebam ce ar mai fi lipsit peisajului disconfortant de afară. Şi când mă gândesc că ziua de Crăciun am trăit-o la 10 grade Celsius, mă apucă auto-compasiunea. Cine să fi avut nevoie de o așa inversiune? Le-am admirat pe păsărele. Au venit când "știau" că se face primăvară, dar au găsit zăpadă și frig. În ciuda neprielnicei vremi, ele au cântat în fiecare dimineață, dând deșteptare unei naturi care zăcea mai departe în amorțeala iernii. Mă uitam pe fereastră şi le vedeam mişcările zglobii; le auzeam ciripitul voios şi nepăsător faţă de vreme. Era o îmbinare ciudată. Cântecul lor mi-l asociam cu răsăritul de soare, cu temperatura crescândă, cu lumină din ce în ce mai puternică. Absenţa cadrului exterior n-a amuţit în ele muzica matinală, rezervată dimineţilor de martie şi aprilie. Însă era ceva antitetic, o suprapunere nereuşită.

     Ilustraţia de mai jos arată un conflict clar şi o luare de măsură. Omul de zăpadă, cu frigul şi cu ninsoarea care nu mai conteneşte, îşi prelungeşte viaţa nepermis de mult şi calcă peste hotarul de timp care i-a fost rezervat lui, subminând în felul acesta perioada "consacrată" iepuraşului. Încăpăţânarea lui de a se retrage, provoacă iritaţie în acesta din urmă, constrâns să recurgă la măsuri drastice.
 Speranţa în noi este în creştere. Deja albul de afară s-a făcut tot mai  invizibil. Zăpezile se topesc. Va veni primavara, iar omul de zăpada va fi binevenit din nou, în anotimpul care îi este rezervat, şi numai atunci! Acum ne dorim soare, căldură, flori şi ciripit nestingherit de păsărele!